Primesc mesaj din România că aș urmări „profit” cu această poveste, că vreau „o afacere profitabilă” pentru mine. Este o gândire murdară și, din nou, mă face să cred că o parte din lumea românească e bolnavă moral. Nu urmăresc și nu-mi trebuie nimic material, nici măcar nu am în posesie vreun tablou al pictoriței Ingrid Clapham. Nu intermediez nimic, nu mă interesează tranzacțiile financiare, amănuntele și nu vreau să știu decât că Ingrid ajunge într-un muzeu sau pe mâini responsabile. Cine nu înțelege care e scopul acestui „muzeu” pe care i l-am făcut lui Ingrid să se abțină de la a comenta pentru că n-are inteligența emoțională necesară. E un muzeu făcut din iubire, din acel fel de iubire pe care acești cinici n-o vor simți sau înțelege vreodată. And last but not least, this will probably be (another) Romanian heritage going into oblivion because of indifference and neglect; and because of the scorn of some people with sick minds. The least I can do is write about Ingrid. Mi s-a părut că e datoria mea morală să-i adun viața și creațiile într-un colț de internet, undeva în eter...

© 2017-2019 Lia Vernescu