• Lia Vernescu

Niciodată doi

Am mai smuls o poveste de la Rosita: despre sora ei - Tanita, câinele și mai ales pisica.


O văzusem pe Tanita în multe din pozele vechi, poze din anii '60-'70: frumoasă, veselă, cu joie-de-vivre, mereu în mini înflorate, cochetă, fizionomie complet diferită de a Rositei, te și miri că sunt surori.


Tanita a avut câini toată viața și a ținut la ei mai mult decât la bărbații cu care s-ar fi putut mărita; știm despre doi dintre ei (bărbații) că au iubit-o mult, dar primul era prea plictisitor (muncea de dimineață până seara când cădea epuizat în fața televizorului și aproba monosilabic orice ar fi spus Tanita, și atunci Tanita a spus - în engleză fiindcă asta se întâmpla în Londra: enough! if I need a dummy, I can buy one!), iar celălalt a făcut sacrilegiul de a se lega de câine și de tabieturile lui, clipă în care a trebuit să-și facă bagajul și să plece; Tanita a ținut la el, poate chiar l-a iubit, fiindcă la câțiva ani după ce s-au despărțit (și, mai ales, după ce câinele murise), a rugat-o pe Rosita să-l viziteze și să-i dea de înțeles că ea, Tanita, îl așteaptă să se întoarcă; numai că Rosita a refuzat să-i facă acest serviciu. Bărbatul nu s-a mai întors vreodată.


Câinele nu era doar un câine pentru Tanita. Era o ființă umană. Spun asta mai ales din perspectiva morții lui și a ritualului de îngropare. Când s-a îmbolnăvit de bătrânețe și nu a mai putut umbla, Tanita l-a ținut într-un pat și l-a hrănit cu lingurița luni de zile, iar când a intrat în agonie, a sunat salvarea să vină să-l salveze, să-l resusciteze, să-i pună perfuzii și oxigen, să-l ducă la spital, să facă ce-or ști numai să nu-i moară. Când i s-a replicat că salvarea și spitalul sunt pentru oameni, nu pentru patrupezi, a insistat, a implorat și chiar s-a interesat de aparaturi care să-l țină în viață, ca pe pacienții în comă. După ce bietul câine a murit de-a binelea, a aranjat cu o companie de pompe funebre pentru animale să fie incinerat, în costumul pe care i-l pregătise dinainte, cu obiectele preferate, pe muzica lui favorită (Mozart, dar nu știm ce anume) și cu toată atenția care se poate acorda unei ființe dragi care s-a dus. Și a mai hotărât ceva: să-l incinereze împreună cu animalul lui preferat, dacă pot spune așa. Pisica. El, câinele, avea un animal de companie: această pisică - și povestea ei este cea care m-a tulburat cel mai tare.


Tanita aranjase din timp cu un veterinar să vină după moartea naturală a câinelui și să omoare pisica, pentru ca musai câinele să fie îngropat împreună cu pet-ul lui favorit, precum faraonii și împărații chinezi din antichitate, și ca să nu-i fie urât pe lumea cealaltă. În dimineața în care veterinarul urma să vină, pisica a fost foarte neliniștită, speriată și tristă; nici mâncare n-a vrut. E clar că a știut ce urmează să i se întâmple. În clipa în care veterinarul a sunat la ușă, pisica a început să se tânguie înfiorător, să se zbată, să sară pe ferestre și uși, să încerce să fugă. Când veterinarul a intrat în casă, pisica s-a ascuns cât de mult a putut în cel mai îndepărtat colț, terifiată, a început să vomeze de frică și s-a împotrivit cu o disperare absolut sfâșietoare. Mi se încrețește pielea pe mine când scriu asta. Pe urmă a început vânătoarea. Rosita, în stare de șoc, neștiind de planul ăsta și neînțelegând din prima clipă nimic din ce se derula sub ochii ei, abia a avut timp să protesteze. După o goană sadică prin toată casa, veterinarul a prins pisica, i-a făcut rapid o injecție și a omorât-o, în țipetele Rositei. Apoi Tanita (care nu fusese de față, stătuse ascunsă în dormitorul de la etaj), plângând în hohote, a luat pisica și a pus-o cu multă duioșie pe catafalc lângă câine, ca și cum ar fi fost îmbrățișați. Amănuntul ăsta m-a oripilat de tot. Au plecat cu toții, îmbrăcați în negru, de doliu, cu un taxi special la crematoriul de animale și ... restul e fără importanță. De atunci Tanita s-a îmbrăcat numai în negru și, la scurtă vreme, și-a făcut un tatuaj pe picior, nu cu câinele, așa cum ar fi fost de așteptat, ci cu o pisică.


Știm toate astea de la Rosita care venise să stea cu Tanita-cea-devastată în zilele alea fiindcă le fusese teamă s-o lase singură.


După aceea, Rosita nu s-a mai văzut cu Tanita multă-multă vreme, era prea traumatizată de povestea cu pisica. Apoi a încetat orice legătură cu ea câțiva ani mai târziu, în clipa în care Tanita a anunțat-o, sfidător, că are alți câini. Își cumpărase niște câini uriași. Doi. Asta pentru că Rosita o sfătuise insistent, ca într-un ultimatum, să cumpere numai unul, unul singur.


... Ne întrebăm și în ziua de azi câte tatuaje se vor mai fi adunat sub mini-urile negre.