Picioare ireale


Stai într-o adunare de oameni și te simți înstrăinat și ireal, nu te poți integra, nu poți face conversație, ești cu mintea în altă parte, dar vrei să te lipești de ceva material, să te ancorezi, să te agăți de o senzație normală, să te legi cumva de realitatea în care ești, să fii prezent. Stau la masă, îți spui, la această masă, și vrei să o simți pe ea, masa, și-atunci îți lipești piciorul de piciorul ei, al mesei, ca de un axis mundi - fix, stabil, crezi tu -, numai că pe urmă descoperi cu stupoare că e piciorul unui om și nu mai știi cum să reacționezi, nu știi ce crede celălalt, și ești îngrozit de confuzie...


Aveam vreo 16 ani și eram în Weimar, piciorul cu pricina era al unui băiat și a fost pentru prima oară când o bucată din pielea piciorului meu atinsese o bucată din pielea piciorului unui băiat. N-am înțeles imediat ce se petrecea fiindcă nu mi se mai întâmplase. Am crezut că era chiar piciorul mesei și mă simțeam confortabil, atingerea aia nemișcată mă readucea la realitate, mă trezea și-mi venea să-i mulțumesc ei, mesei. Drept urmare, am început să fiu prezentă și să vorbesc. Și-am tot vorbit. Abia ne cunoscuserăm, două fete românce și doi băieți nemți, într-o tabără în care eram primii sosiți, cinam singuri și trăncăneam... Târziu mi-am dat seama de ceea ce mi se întâmpla, atunci când și-a alunecat piciorul lent de-a lungul piciorului meu. M-am oprit din vorbit și-am încremenit. Mi-am desprins cu grijă piciorul și m-am întors spre corpul căruia îi aparținea celălalt picior. Ne-am privit în ochi mult și bine, până și-a îngustat pleoapele, s-a ridicat de la masă și s-a dus pe terasă.


S-a creat o confuzie atunci care a durat zeci de ani. Nu ne-am mai revăzut vreodată, dar ne-am scris interminabil în toți anii ăștia (niciodată, însă, despre picioarele noastre de atunci). Ne-am scris niște adevăruri pe care, în mod real și față în față, probabil că nu ni le-am fi spus. Am ajuns să ne cunoaștem unul pe altul mai adânc decât ne-am fi cunoscut dacă am fi trăit în același oraș și ne-am fi văzut pe viu. În ce singurătăți se trăiește de fapt...


Asta n-a fost singura dată când poveștile de cuvinte au fost mai reale, complete, intense și adevărate decât ar fi putut fi realitatea. Și adevărul e că, în loc de piciorul material și real al unei mese, te trezești lipit tot de un picior ireal, la fel de ireal ca propriul picior. Și textul ăsta, ca oricare altul, tot un picior ireal e; și cartea asta, și toate cărțile, și scrisul, și ziua de azi, și cea de ieri, și cea de mâine - picioare ireale toate; și nici unul axis mundi. Ba da, există unul, singurul...


0 views

© 2017-2020 Lia Vernescu

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Instagram