Încerc să-mi imaginez insula asta, să-mi amintesc cum o visam, cum mă gândeam la ea, cum o vedeam eu, cu ochii minții, până acum câteva luni. Casa albă din fotografia veche. Călătoria lor nesfârșită pe urmele unei icoane-himeră... O mare homerică, întunecată ca sângele; veșnicul vânt de nord – turbatul... O biserică ondulată, albă, în coasta unui deal cu platanii uriași din curtea ei pustie plină de scaune goale, căzute printre trunchiurile cafenii, netede, înalte până la cer... O mie de trepte de piatră până la mare. Un cercel de lut ars în care încă se mai vede amprenta degetelor celui care l-a modelat. Eu sunt acel cercel. Bătaia lină a inimii mamei mele, sângele ei pulsând cald și bun și protector în carnea mea. Nimic rău nu mă poate atinge. Pe sângele ăsta trebuie să mă construiesc. Nu pe pânza de păianjen a imaginației mele. Pe sângele ăsta trebuie să-mi pun temelia. Consistența lui mă ține, nu adn-ul zăpezii dizolvându-se-n mare. Căldura lui îmi dă viață, nu îmbrățișarea de gheață a himerelor inventate. Sânge, nu apă de mare. „Vei călători în urmă, în spațiu și în timp, pe urmele strămoșilor tăi. Vei călători prin propriul tău sânge. Prin el curg lumi de calcar și de piatră albă, mări nemișcate și lucioase ca o pastă de lapis-lazuli tocmai stoarsă din tub de un pictor gata să înceapă să picteze. Prin el curg ținuturi îndepărtate, imperii pierdute, ruine, statui, destine, cărți, castele, pietre, cruci... Prin el curg amintirile strămoșilor tăi, viețile lor. Să nu le lași să piară în uitare.” (scriam la finalul Runei)
Well, tocmai am făcut acum această călătorie prin sângele meu, prin adn-ul meu... (nu adn-ul zăpezii topindu-se-n mare, într-adevăr, nu el e adevărata poveste, nu himera, nu ficțiunea). Și am aflat că sunt româncă numai de pe la 1800 încoace (și eu care eram convinsă că mă trag din daci!). Ar fi interesant de văzut genomul românesc în general, probabil nimeni nu e român 100%, din foarte multe, diverse și interesante pricini. Sigur s-ar constata că românii sunt mai organic și intrinsec europeni decât ar crede mulți din ei înșiși și oricât s-ar chinui psd-ul să ne scoată din Europa!
Am primit de ziua mea un test adn care stabilește ancestry și etnicitatea, migrația strămoșilor etc. Testele astea (la modă acum) nu existau nici măcar ca idee în vremea în care scriam pasajul de mai sus din Runa. Însă eram convinsă că ceea ce unii numesc „reîncarnări” și „vieți anterioare” (în care nu credeam) nu sunt „viețile” noastre „anterioare”, ci sunt viețile strămoșilor fiecăruia, amintirile lor în sângele nostru. Nu eu am trăit în Veneția cândva, sau în Trieste, ci un strămoș al meu. Eram convinsă că sângele cară amintiri, că, ascultat (decodat), ne duce înapoi în timp și spațiu, acolo unde cândva trăiam încă nenăscuți. Iată că da, intuisem bine. Astăzi, adn-ul meu îmi poate spune povestea strămoșilor, unde erau ei acum sute dar și acum mii de ani, cum au călătorit ei prin timp și spațiu până la secunda asta în care stau și scriu.
Îmi spunea cineva duminică, discutând despre moarte: This life is only the title of a book. Nu o carte, ci numai titlul. Așa cum titlul definește cartea, așa ceea ce facem aici definește ceea ce urmează.
Așadar, sunt 68% balcanică (nord-estul Italiei, Croația și Bosnia-Herțegovina și Nordul României), 11% est-europeană (estul Ungariei, estul Slovaciei, nord-vestul Romaniei), 17% Grecia și Albania (aromâni clar și istro-), 2% Europa germanică (adică Imperiul Austro-Ungar) și 2% Nordul Italiei (tot de la Imperiu, adică tot bunicii materni). Straniu e că România nu apare în hărțile astea de sânge ale mele decât de la 1800 încoace. Adică nu sunt româncă decât de la 1800 încoace?!
În fine. Nucleul e în nord-estul Italiei și Adriatica - "you probably have family who lived in this area for years—and maybe still do". Apoi hărțile detaliază de la 1700 încoace. Atunci eram în Veneția (tocmai Veneția...) și în alte câteva zone adiacente spre nordul Italiei, dar mai ales în peninsula Istria și pe toată coasta dalmată, cu insulele de la Adriatică și orașele Fiume și Trieste - care, la 1700, erau italiene, făceau parte din Lo Stato Veneto, iar Istria era Istria Veneta.
(map reproduction courtesy of the Norman B. Leventhal Map&Education Center at the Boston Public Library)
... Adriatica. Așadar avea dreptate bunica atunci când spunea că ai ei veneau din Italia (dar n-o credea nimeni). La 1800, s-au hotărât să plece spre... Transilvania. Mai întâi la Arad, apoi Sighișoara, de acolo înapoi spre Timișoara și de acolo probabil că spre Apuseni (fiindcă bunica s-a născut în minele de aur din Apuseni).
M-am gândit mult la traseul ăsta al lor și mai ales la anul 1700. Apoi mi-am amintit că am învățat la facultate la Istoria Limbii (cu Liliana Ruxăndoiu) despre istro-români, că erau în nordul Italiei și în peninsula Istria și am avut așa, un fel de tresărire a apelor. Am scotocit internetul despre ei (că n-am cărți), am găsit comunități de descendenți istro-români (emigrați masiv, aproape în întregime în SUA, Canada, Australia și America de Sud, prin '45, când au venit comuniștii și au făcut Iugoslavia și s-au apucat să epureze zona de minorități), am ascultat înregistrări cu ei etc. Spre deosebire de aromâni și megleno-români a căror limbă nu o înțeleg (pentru că e arhaică, e proto-româna), când am auzit istro-româna am înțeles aproape tot, spre șocul meu. Pronunția lor, mai ales, este foarte clară, superbă, foarte literar românească și de asta cred că e un dialect destul de recent, nu arhaic, mai recent decât aromâna și megleno. La 1700, în Istria și zonele enumerate mai sus, locuiau preponderent istro-români. Eu cred că au dreptate specialiștii care susțin, pe baza limbii și a portului (ideea există și în legendele și credințele lor), că istro-românii, spre deosebire de aromâni și megleno, au emigrat din Transilvania în Istria pe la 1000-1400 (mai exact, din Țara Moților, Apuseni și Țara Hațegului - adică tocmai zonele bunicilor mei). Întrebarea fascinantă este de ce ai mei s-au hotărât să se întoarcă înapoi în Transilvania la 1800? Și tocmai în zonele de unde plecaseră strămoșii lor? Știau ei asta și se întorceau la rădăcini, cu scop și în mod organizat? Sau sângele i-a purtat tocmai acolo întâmplător? Sau e numai pură coincidență (și speculație de-a mea)? Erau mai mulți cei care s-au întors în Transilvania sau numai ai mei? Probabil că erau mai mulți. S-au întors așa cum au plecat. În credințele lor, ei spun că au plecat din Transilvania în șapte caravane cândva în Evul Mediu, au mers și au tot mers drept spre apus, mereu spre apus, până s-a terminat pământul, până la Capătul Pământului (ca în Runa), până au ajuns la mare. Adică, geografic vorbind, până au ajuns în peninsula Istria. Acolo s-au oprit și au rămas. Șase caravane. A șaptea se oprise înainte de Monte Maggiore pe care nu l-a traversat. Ce fascinant ar fi să aflu (și cred că ar fi interesant nu numai literar ci și istoric) că ai mei (și alți istro-români) s-au întors peste sute de ani înapoi în Transilvania. Știu că acest text este cel mai citit de pe blogul meu - fapt care mă îngrijorează; rog nu furați această idee, este a mea și va fi în următorul roman pe care-l voi scrie.
Bulversant este că se pare că strămoșii materni și cei paterni au făcut toate călătoriile astea împreună, erau din aceeași zonă (coasta dalmată), au plecat în același timp spre Transilvania, cei materni au ales drumul mai drept și mai scurt (prin Serbia spre Banat, apoi Apuseni), cei paterni au făcut un ocol prin Ungaria nord cu Slovacia, au stat o vreme în Tokaj (vestitul vin - asta explică multe despre un anumit membru al familiei mele), și apoi au coborât prin Maramureș în Ardeal, apoi în Moldova, unde l-au născut pe tata. Care a întâlnit-o pe mama tocmai în Alba-Iulia, fără să știe nici unul, firește, că stră-strămoșii lor plecaseră din același loc, cu vreo 700-1000 de ani în urmă, stătuseră în Istria, de unde, acum 200 de ani, porniseră înapoi, în același timp, spre Transilvania. Ai mei s-au cunoscut și întâlnit, fugar, în Alba Iulia, da, dar pe urmă s-au pierdut pentru doi ani, ca să se regăsească și recunoască, din nou, în alt oraș... O nebunie. Plecări, întoarceri, reveniri, regăsiri - au refăcut, la scară mică, destinul mai mare al strămoșilor lor. Iar eu am refăcut, la scară și mai mică, același destin. Acest pattern, al întâlnirilor, pierderilor și reîntâlnirilor magice, m-a obsedat toată viața. Toate poveștile mele au fost trăite și lucrate așa. Dar niciodată n-am știut că era în sângele meu, de demult, că ai mei trăiseră asta și ei, că...
Nu mă pot abține să nu fabulez un pic. Sună romantic, însă aș fi preferat să nu se întâlnească niciodată. Karmic gândind (și numai așa ar putea fi totul suportabil), poate că cineva din familia mamei a ucis pe cineva din familia tatălui acolo, demult, acum sute de ani, pe țărmul adriatic, iar tata și-a luat acum revanșa, peste sute de ani, suprimând foarte lent, în spirit, pe mama și bunica. Însă eu nu cred în karme, ci numai în memoria sângelui. Încarnările nu sunt decât strămoșii.
... Și, într-un sat din Moldova, într-o zi de sărbătoare de august, cea care a asistat venirea pe lume a tatălui meu, moașa satului (femeia care ajută nașterea, întâmpină copilul pe lumea asta, prima care îl ține în brațe înaintea mamei și prima ființă umană pe care copilul o întâlnește) era - fără ca nici unul dintre ei să știe cum îi va aduna viața mai târziu - tocmai mama omului care a fost soțul târziu al bunicii mele materne, și pe care tatăl meu l-a urât cumplit mai târziu aproape toată viața, ură în care ne-a înecat pe toți încă de pe vremea când eu nu mă născusem, totul pornind de la o scrisoare.
Am să scriu un extraordinar roman cu poveștile astea. Chiar dacă nu interesează pe nimeni. De aceea le spun, foarte puțin, aici.
Și m-am uitat mult și bine la arborele meu genealogic ducându-se mult înapoi în timp, ramificat, la venele astea de sânge împânzind harta. Și oprindu-se la mine. Arborele se termină cu mine. Ca și cum toate viețile de dinainte, toate viețile alea, generații întregi, au fost în zadar. Am avut senzația că într-adevăr am oprit un arbore, l-am retezat. ...Poate de asta am și scris Runa. Este singurul meu copil. Sângele meu o fi știut și acest lucru.
Și cât de straniu că, după ce mama mea s-a dus, prima călătorie pe care am făcut-o a fost tocmai în Veneția, cu ea în gând, cu ea în mine, arătându-i orașul și tot ce vedeam. Poate soțul meu a simțit instinctiv că acela era orașul și de aceea l-a ales - „a slowly sinking town for my sinking heart”...
***
Am contactat o comunitate de istro-români emigrați în SUA și aș vrea să încerc să contactez specialiști pe istro-română să aflu dacă într-adevăr a existat o astfel de emigrare a lor dinspre Istria spre Transilvania pe la 1800.
***
E uluitor cum circulă și se ramifică ADN-ul: am descoperit zâmbetul și dinții sorei mele (de o formă frumoasă, rară și interesantă) într-o rudă îndepărtată găsită în listele de distant cousins pe care le primesc periodic de la compania la care mi-am făcut testul ADN (o vară de gradul 4 despre care nu știam dar cu care am în comun pe fratele bunicului meu patern). Într-o altă poză de distant cousin, sora tatălui meu era în variantă subțire, studențească, masculină, blondă și de un umor pe care nu l-a avut niciodată în viață. Și era să cad de pe scaun când am văzut o fotografie a unei alte rude neștiute: din fotografie mă privea mama mea tânără; ruda asta care trăiește în USA și se trage din grecii pontieni din Trapezunt era imaginea leită of my beautiful young mama, și m-am uitat la ea ore în șir, cu o cumplită nostalgie (pontienii sunt greci emigrați din Pontus, țărmul capadocian al Mării Negre, în schimbul forțat de populații din 1923 dintre Grecia și Turcia, adevărate death marches, numit the Asia Minor Catastrophy, pentru care făcusem o adevărată pasiune acum mulți ani, despre care am scris și citit mult și pentru care m-am documentat intens fără să știu de ce).
Ce ciudat, cum moștenim un dinte de la un strămoș, forma unghiilor de la altul, nasul de la altul, vârtecușul din frunte, felul în care căscăm ochii și ridicăm sprâncenele a mirare, gropița din obraz, mersul etc. Și apoi le regăsim în rude îndepărtate, bucăți din noi și din strămoși - călătorind, apărând la suprafață, dispărând din nou ca să apară iar, ca insulele, în hărți mișcate uluitoare.... Eu însămi sunt o astfel de hartă umană stranie: am mâinile bunicii mele materne, dar unghiile tatălui meu; corpul e al mamei, dar fața e a tatălui, în afară de ochi care sunt iar ai bunicii mele. Probabil nimic nu e al meu, ci eu nu sunt decât un mozaic de fragmente din corpuri de strămoși...
***
Aș vrea uneori atât de mult să-i întâlnesc pe ei, pe strămoșii mei, pe toți ai mei, să-i văd, să-i îmbrățișez, să vorbim, să-i întreb un milion de întrebări - sau numai să-i aud vorbind între ei, povestindu-și... Să fie ca în acest superb poem, să fie chiar așa:
casa de lângă lac
după prea mulți ani, kirilă se întoarce în casa de lângă lac. deschide poarta, coboară pe aleea de ciment crăpat, ocolește cireșul căzut, îi numără crengile uscate, își trece degetele peste ele, privește plasa metalică pe care cândva creștea mâna maicii domnului, nu privește ferestrele sparte ale casei, pereții crăpați, coboară pe lângă butoiul de fier care aduna toată apa de ploaie din lume, se uită spre locul în care se afla livada și îl vede pe bunicul alexandru și, lângă el, pe străbunicul vasile, vorbindu-și: „ai văzut cum i-am păcălit? cum să murim noi, zi și tu?”, încep să râdă, apoi sapă cu grijă rândurile de cartofi și de roșii și amândoi par mai tineri, de parcă ar fi întinerit în locul în care se află de mult, și din rândurile înalte de porumb iese atunci pricopie, bunicul tatălui lui kirilă, și se iau în brațe, apoi se apropie de ei și drina și măzăroaica și pricopanca și străbunica mamama și ele își deznoadă basmalele, așază direct pe pământ mâncărurile, și apare și bunica tudora, care le strigă un „la maasăă” cântat și se așază aproape unii de alții și își povestesc viețile și morțile, învălmășite, și tudora zice: „pe vremea războiului, alexandre, când voiai să omori pe orice rus care se apropia de mine” și apoi își amintește că în a treia săptămână de moarte i-a fost frig și pricopie zice că după 5 ani de moarte a crezut că o să uite să mai cânte și mamama spunând câtă rușine i-a fost să moară și bunicul alexandru zice că i-a părut rău că nu și-a putut lua vioara pe lumea cealaltă, că acum nu îl mai dor schijele din umăr și toți își arătau poze cu ei vii, cu ei morți, și kirilă nu mai știa care cuvinte sunt despre viață și care despre moarte, și măzăroaica le citea în liniile palmelor: „o să ai o moarte lină și îmbelșugată, pricopie, și tu, alexandre, ți-a cam plăcut viața, dar o să vezi că pe lumea asta o să-ți placă și mai mult. iar tu, tudorițo, ne vei chema mereu la masă și noi mereu o să venim” și râdeau, păreau atât de tineri, mai tineri decât kirilă și lui îi venea să plângă de fericire și a început să îi strige, să alerge spre ei, iar ei alunecau spre lac ca pe o gheață subțire și kirilă voia doar să-i îmbrățișeze, pe toți, nu voia să-i ia din moartea lor bună, voia doar să-i strângă pe toți tare, tare la piept, măcar o dată, măcar acum să-i poată ține puțin în brațe, însă ei nu auzeau nimic, doar alunecau, departe de casă, departe de kirilă, pe luciul lacului, povestindu-și unii altora viețile și morțile, râzând, îndepărtându-se din nou pentru ultima oară.
Teodor Dună - kirilă
editura Tracus Arte 2017