• Lia Vernescu

Vara 2012

(octombrie 2014) Am citit articolul dvs. in tren [e vorba de articolul lui Gabriel Liiceanu, „Fie-va mila de noi, domnule Ponta!”] si m-a absorbit atat de tare incat am uitat sa cobor unde trebuia. Mai ales finalul – m-a luat prin surprindere, „neasteptat” intr-adevar, aproape ca am auzit, vorba lui Mircea Cartarescu (in cu totul alt context) „pocnetul de cristal zdrobit al [...] unei vertebre” din gandirea mea: „un print shakespearian pe drumul Damascului” era ultimul lucru la care m-as fi gandit legat de Ponta. Nobletea articolului dvs. m-a facut sa ma rusinez cumva de felul in care ma gandeam la Ponta pana acum. Sila (nu doar pentru el, ci pentru tot ceea ce el reprezinta) s-a facut praf intr-o secunda, s-a dezintegrat sub acest fascicol de lumina - necrutatoare tocmai prin claritate, nu prin intentie - pe care l-ati plimbat peste el. Silei i-a luat locul mila. Mila de Ponta si de PSD (desi e destul sa citesc titlul unei marunte stiri de azi: „Posta Romana imparte pensionarilor fluturasi PSD in care li se spune ca Johannis o sa le taie pensia” ca sa ma apuce din nou scarba de tertipurile lor, nu doar ilegale, dar si de cea mai joasa speta). Totusi, Ponta are aceasta sansa, da. Daca nu trece peste ea, va fi ca „peripateia” din tragediile antice grecesti, intorsatura neasteptata din destinul personajului care ii da intotdeauna adancime si exemplaritate si-l propulseaza in randul marilor personaje. Daca trece peste ea, nu va fi decat o fantosa in rafturile de jos ale istoriei, in cel mai bun caz; in cel mai rau caz – refuz sa-mi imaginez fiindca am intra cu asta prin bolgiile istoriei pe care eu nu le pot cartografia, n-am „anduranta” necesara.


Am coborat din tren la prima oprire cu gandul sa iau trenul inapoi, spre destinatia mea. Numai ca, vazand numele statiei, mi-am dat seama ca ma aflam tocmai langa mica sala de teatru unde, acum doi ani, am vazut o minunata punere in scena a piesei lui Cehov „Uncle Vanya”. Era in vara 2012 (da, acea vara 2012, infernala noastra vara, a tuturor)… Vazusem piesa si, fiindca mi-a placut foarte mult, m-am dus sa o revad, numai ca, inainte de a o revedea, tocmai citisem articolul dvs. „Lasati-ne sa jucam, domnilor arbitri!” la care mi-amintesc ca scrisesem o scrisoare-comentariu intitulata „Caruselul continua”. Daca atunci, in acel 2012, stiam cu totii ca Ponta ne indreapta spre prapastie, acum, dupa doi ani, ne aflam chiar pe marginea ei. Si, cand stii ca sub picioarele tale se casca haul, cand privesti in el constient ca alt „drum” nu exista („drum inapoi” nu se poate), ce te-ar mai putea salva decat faptul ca, printr-o minune, acest hau sa devina, cum atat de minunat spuneti, un drum al Damascului…


Redau mai jos ce scriam atunci, in vara infernala a lui 2012. Am ezitat daca sa redau aici scrisoarea sau nu, pentru ca e patetic de lunga si cu siguranta va enerva/irita; o redau, totusi, fie si numai pentru ca, imi cer scuze, nu ma pot abtine sa nu rememorez evenimentele teribile ale acelui an, doua luni dupa ce, in aprilie, Basescu, repetand greseala pe care o facuse in 2004 cu Tariceanu, il numise pe Ponta prim-ministru – n-am inteles niciodata de ce, de ce tocmai Ponta, am crezut chiar (absurd si halucinatoriu dar si din disperarea de a gasi o explicatie si de a ma linisti ca nu e totul ireversibil pierdut) ca Ponta o fi calul troian al lui Basescu in PSD si de asta il numeste pe el – ipoteza asta aberanta n-a durat nici macar o zi, fireste:


Caruselul continuă. Vara 2012

De doua luni de zile, da. Cu o pauza de o saptamana, inceputa cu Miscarea Papioanelor, aceea a fost o saptamana de vis. Mi se paruse ca Miscarea Papioanelor declansase un sir de evenimente faste, spectaculoase, fiindca a doua zi aflam de arestarea lui Nastase si arestarea lui Vantu, apoi plagiatul lui Ponta dat la iveala etc. Nedreptatea nu s-a terminat (cloceste si lucreaza in continuare) – mi-am spus -, dar s-a luat atitudine impotriva ei, e un salt extraordinar. Ma bucuram enorm pentru faptul ca elita intelectuala nu tace, s-a coagulat in jurul ICR-ului, pentru faptul ca se ia atitudine. Pentru prima oara in astea doua luni, nu mai citeam stirile cu groaza, pentru prima oara fiecare stire noua nu mai era un cui in cap. Dar n-a durat decat o saptamana. Am reintrat in carusel odata cu afirmatia lui Dan Voiculescu „pana nu luam Justitia, nu avem toata puterea”; si toate mizeriile care au urmat si pe care le „mestecam”, cum bine spuneti, cu totii de atunci incoace (culminand cu plagiatul lui Ponta dar mai ales reactia lui la plagiat: lipsa de coloana vertebrala, tertipurile jalnice etc). Pentru cateva zile am trait o sila totala, o stare de greata continua. Apoi, am citit articolul unui jurnalist de pe o publicatie online americana care m-a revoltat in asemenea hal incat de atunci nu mai sunt om. Un jurnalist american luand apararea unui prim-ministru european acuzat de plagiat, sustinand, la unison cu acuzatul, ca acest plagiat nu e decat o inscenare a dusmanilor lui politici, „a dirty trick threatening to undermine political renewal in Romania”. Nu mi-am crezut ochilor. Si nu am mai putut rabda. I-am scris o lunga scrisoare (ma indoiesc ca a citit-o), am comentat, dar, ceea ce e mai rau este ca, de atunci, nu ma mai pot opri din scris. De atunci, ii scriu mental acelui jurnalist american – nedocumentat si depasit de evenimente – lungi scrisori despre tot ce se intampla, despre tot ce s-a intamplat in Romania din ’89 incoace; il updatez, cum se zice, desi asta numai in mintea mea. Nu mai pot manca, nu mai pot dormi, fiinta mea e in stare de alerta, sila, teama. De ce trebuie eu sa-mi consum mintea cu asta, ma intrebam cu exasperare, cand e atata frumusete pe lume, de ce trebuie eu sa-mi afund mintea in niste hidosenii, cand exista atatea carti bune de citit, atatea de invatat, atata muzica de ascultat, atata arta de „mestecat” – nu mi-ar ajunge o viata de om pentru toate… De ce nu-mi mai pot vedea de treburile cotidiene cum se cuvine, de ce mintea mea continua sa scrie aceasta scrisoare inutila? De ce seara revizuiesc ceea ce am scris mental si mai adaug noi amanunte in functie de stirile citite de-a lungul zilei, cand pe noptiera am trei carti bune, incepute si, iata, abandonate (una din ele „Great House” – Nicole Krauss, roman in care – observatie secundara – toate menajerele si toti portarii sunt, nu stiu de ce, romani). De ce, cand la televizor e un splendid documentar „Jascha Heifetz – God’s Fiddler”, ma uit la el cu sete, dar mintea mea scrie o noua fraza in scrisoarea blestemata. De ce, sambata, la un spectacol pe care am asteptat trei luni sa-l revad, in loc sa-l savurez din nou cuvant cu cuvant, miscare cu miscare, asa cum am facut-o prima oara, in loc sa ma bucur de un „Uncle Vanya” de exceptie, cum nu stiu daca voi mai avea ocazia sa vad in viata asta, mintea mea ma duce in cotloanele… noii mineriade. Il aud pe Astrov spunand „there’s something faintly sub-human in everyone I know,” si prin fata ochilor mei defileaza intreg guvernul Ponta. „Comedy sinks into farce,” zice Vanya si ma trezesc gandind ca da, atacand pe altii, s-au dat de gol pe ei insisi, oblic si colateral, spre imensa lor ciuda. Comic, daca n-ar fi sinistru. Il aud din nou pe Astrov „if you live among half-wits, after a few years, they seem normal. You start to live like them, think like them, look like them,” si mi se pare ca abia acum inteleg cumva orbirea si prostirea multora din tara. Ma uit la spectatorii de langa mine – sunt prinsi de vraja spectacolului, iar eu – ma gandesc la sceneta jalnica si jucata atat de prost a sinuciderii lui Nastase. Ma uit la peretii salii asteia (e o sala de teatru ceva mai mare decat un living, actorii joaca langa tine, privindu-te in ochi uneori, le vezi lacrimile, unghiile, auzi cel mai mic fosnet al hainelor, te scufunda in lumea lor), pe care atarna tablouri vechi cu incremenite peisaje rusesti, dar ochii mintii mele vad in fiecare tablou chipul lui Voiculescu tipand schimonosit „Puterea! Justitia!”. Aud, indepartat, de afara, vuietul strazii si-mi amintesc ca viata e la fel de sapte ani de cand sunt in tara asta: pasnica, civilizata, asezata (numai political correctness-ul dus la absurd, de-crestinarea si atitudinea de toads ma scot uneori din sarite, dar astea-s nimicuri pe langa mocirla si mai ales vulgaritatea din tara). Tristetea lui Vanya umple sala, densa, aproape palpabila „I shone but I gave no light,” dar – spre ciuda si neputinta mea totala – mintea si simturile mele sunt preocupate de ultimele potlogarii ale guvernului. Nu se poate, imi spun, traiesc un cosmar, in loc sa ma bucur de spectacolul asta pe care l-am asteptat atat, in loc sa savurez acest Cehov intr-o superba noua traducere, mie imi fierbe in cap scrisoarea despre nedreptatile din Romania; in loc sa urmaresc piesa, eu ma uit hipnotizata intr-o fantana otravita pentru totdeauna care-mi scoate la suprafata numai chipuri hade („my life is a beam of sunlight falling into a black well,” il aud, vag, pe Vanya). Si nu doar asta, dar m-am perpelit si i-am turmentat fara oprire si pe cei din jur cu morisca stirilor din tara. Am neglijat zile de nastere, am neglijat casa, familia, mi-am lasat balta preocuparile. De ce, de fapt, a trebuit eu sa-mi pierd si ultimii prieteni din tara din cauza inlaturarii guvernului Ungureanu (asa cum mai pierdusem prieteni cu ani in urma tot din motive politice)? A fost un soc sa constat ca se bucurau ca „a cazut guvernul”. Nu ne mai vorbim. De ce am ajuns sa se uite la mine unii cunoscuti din tara, fosti colegi, unele rude cu nedumerire si aproape dezgust, de parca au sub ochi gandacul kafkian doar pe jumate metamorfozat; cu mila, ca la cineva care e in curs de lenta alienare mintala; cu aproape oroare, ca la un extraterestru care, cumva, a luat chipul meu – oridecateori vorbim pe teme politice, oridecatori incerc sa le sugerez sa se informeze, ba: sa se informeze din surse credibile, sa citeasca jurnalisti independenti, cu coloana vertebrala, sa nu se mai vaite atat ci sa ia atitudine, sau cand ma revolt ca habar nu au, de exemplu, de condamnarile pe coruptie din Romania – „ce justitie? ce condamnari? n-am auzit de asa ceva”, le trimit dovezi, rapoarte oficiale – se fac ca nu aud sau zic „mare branza, cred ca-s date false”. De ce sa se uite la mine cu o privire de „saraca, s-a cam prostit de cand e in Anglia aia” (Anglia „aia” are una dintre cele mai vechi democratii din lume) si sa ma intrebe ce am de, in loc sa imi vad de viata mea (ca tot am privilegiul de a trai intr-o tara civilizata!), ma agit cu „prostiile din tara”? „Prostiile din tara”?! „Prostiile” astea sunt pe cale sa sugrume ultima farama de demnitate umana, de libertate, in cele din urma; ce am de nu ma potolesc, de ce turui atata despre tot ce misca pe scena politica? De ce? Pentru ca imi pasa, pentru ca nu vreau sa ma las mancata de vie de minciuni si tertipuri staliniste, de clonele lui Iliescu, de post-comunismul asta care nu se mai termina, de niste fapte care, intr-adevar, peste zece ani nu or sa mai insemne nimic (dar, in intervalul asta de timp, ceea ce se desfasoara este, totusi, tocmai viata mea). Pentru ca vreau sa iau atitudine, pentru ca ma sufoca. N-am terminat scrisoarea nici in ziua de azi. Tot scriind, am trecut din nou prin toate cate au fost. Cel mai traumatizant a fost cand am ajuns la anii ’90. [.....] Iliescu – nici pana in ziua de azi n-a raspuns el insusi, vreodata, in fata vreunei instante. Pentru ca nu l-a chemat nimeni… Inca. „Look at him now,” il aud, ca prin vis, pe Vanya, „look at him – in his retirement. A nonentity. A cipher. A soap bubble.” (vorbeste de Serebryakov, fireste). Scrisoarea nu s-a terminat si nici nu se va termina, probabil, fiindca voi avea tot timpul de adaugat cate ceva. Pentru ca va fi mereu ceva de spus, pentru ca va fi mereu ceva pentru care sa vreau sa iau atitudine. Pentru ca, iata, de cand am inceput sa scriu comment-ul si pana in clipa asta, s-au intamplat deja atatea. Au picat Avocatul Poporului, presedintele Senatului si presedintele Camerei Deputatilor. Se incalca Constitutia. Se calca in picioare statul de drept si democratia. Visez la momentul in care sa nu mai am de adaugat si updatat nimic, pentru ca nimic revoltator si nedrept nu se mai intampla. La momentul in care starea de lucruri in Romania sa fie una normala, a unei tari civilizate, in care nedreptatile sa fie la scara individuala, nu la scara nationala. In care sa nu ma mai preocupe politica pentru ca stiu ca eu, ca cetatean, sunt pe maini bune: guvernul isi face treaba si nu trebuie sa i se aminteasca mereu ca datoria lui e de a fi un „public servant”. Nu cred ca va fi in timpul vietii mele.…


Am iesit de la spectacol cu o imensa ciuda. Mi l-au furat. I-am lasat sa mi-l fure. De ce?


Caruselul continua. Cu viteza din ce in ce mai mare. Cu figuri din ce in ce mai hidoase. In cateva ore, totul s-a agravat dincolo de inchipuire. Parafrazandu-va, adormim seara cu o lovitura de stat si dimineata ne trezim cu suspendarea Presedintelui.


Asa vedeam lucrurile acum doi ani (si cu destula patima). Acum? Dupa cate s-au intamplat in acest timp, da, probabil ca sub picioarele lui Ponta (si implicit ale noastre) se afla haul – desi Ponta ne asigura ca acela e paradisul, el ne promite fara sfiala paradisul: paradisul lui, si, in goana lui oarba spre paradisul lui personal, ne taraste si pe noi; numai ca paradisul lui personal e infernul nostru. Cat de indreptatit este titlul articolului dvs.: „Fie-va mila...” Poate ca, totusi, haul se va transforma in drum, cum cu o intorsatura extraordinara spuneti: „drumul Damascului”. …Ah, cat as vrea sa pot sa sper…


P.S. Nu pot, totusi, sa sper.




6 views

Recent Posts

See All