Ecou în mintea mea la textul lui Gabriel Liiceanu „Elogiu îngerului meu păzitor”:
Păi, dacă crede în înger, crede în Dumnezeu. Îngerii nu există fără Dumnezeu. Visul pe care-l povestește e dovada: creierul lui crede în Dumnezeu. Este ceva mai puțin „măgar”-ul declarat din motto.
Și sigur este altora „un pic înger” - „un pic înger păzitor”. Probabil aceștia l-ar îmbrățișa - în oglindă cu îmbrățișarea din fragmentul de tablou botticellian din text. Eu mă întreb dacă voi mai apuca vreodată să-i îmbrățișez din nou pe cei dragi și pe cei care mi-au fost un-pic-îngeri de-a lungul vieții. Îmbrățișarea asta dintre omul ocrotit și un-pic-îngerul-păzitor (tot un om) e aici și acum, în viața asta (pe îngerul păzitor probabil îl vom îmbrățișa dincolo). Mai exact, a fost: în era post-covid, cu distanțarea și masca pe față, nu ne mai putem îmbrățișa nici părinții – ce omenire dezumanizată devenim... Omenirea cu mască pe față. Omenirea fără față... Aici, unde sunt eu acum, masca pe față este obligatorie de luni de zile. Ce văd nou-născuții când deschid ochii pentru prima oară? Nu surâsul mamei, ci o mască. Care e ultima imagine cu care pleacă pe lumea cealaltă cei care mor? Nu o față umană, ci o mască. O mască nu de carnaval, ci de alungat moartea. Sau tot un fel de carnaval, un dans macabru, ca Death-Dance-ul din frescele medievale occidentale, Danse Macabre, Totentanz (celebra Ritter, Tod und Teufel a lui Dürer, de ex.), Dansul Morții. Mica biserică St. Mary of the Rocks (Santa Maria delle Lastre, din Beram-Vermo, Istria) îmi vine în minte, spațiu al istro-românilor, vestită chiar pentru o astfel de frescă, pictată pe la 1474, după epidemia de ciumă bubonică - ce coincidență. La noi există urme dintr-o frescă Death-Dance în biserica părăsită și ruinată din Bretea Română (de ce să restaurăm bisericile vechi, mai bine construim altele noi și catedrale faraonice, nu?*), din ea a rămas numai Moartea, neagră, rânjind cu o mie de dinți, ridicând un pocal - capul ei acoperit de țepi seamănă fenomenal cu reprezentarea Covid-ului! -, se crede că a fost pictată tot așa, după o epidemie de ciumă, însă cum au știut ei atunci, în vremurile alea, că așa arată un virus?! căci eu cred că au pictat ciuma aici, nu moartea, au pictat chiar virusul.
Iată frescele: Death-Dance și Vălul Veronicăi (care mie mi se pare de o frumusețe rară) din Beram (sursa aici), și cea din Bretea Streiului (sursa aici):
Ce paralelă vizuală extraordinară, nu?: coroana de țepi a morții, a diavolului, a corona-virusului, și coroana de spini a lui Isus...
Și ce tablouri or picta de acum înainte artiștii – de oameni cu măști pe față?! Sărutul îndrăgostiților probabil va deveni o foarte complicată operație, aproape chirurgicală, nu romantică, și, probabil, dezgustătoare pentru homo sapiens post-covid. Probabil în viitor se vor uita la tablourile celebre din trecut ca la o altfel de omenire, tot ce nu va purta mască va fi considerat un fel de nou fel de nud.
Oare așa cum avem un înger, avem și un demon? (al meu știu care e: demonul scrisului). Zic asta fiindcă nu pot uita ce e afară, virusul ăsta mi-a modificat imaginarul, nu la îngeri îmi vine să mă gândesc, ci la demoni. De fapt, la monștri și draci. ...Nu e de mirare că horoscopul chinezilor e cu animale (au o obsesie, de-acum fatală, pentru ele), le sugerez să includă și liliacul și pangolinul în zodiacul lor (ăsta ar fi The Year of the Bat). Nu doar mănâncă animale într-un mod barbar, dar șochează în fiecare an omenirea cu experimente genetice – eșuate - pe animale. Recent au trecut de la animale la animale-oameni și apoi la oameni: maimuțe cu organe de om, „pig embryo injected with human cells”, „the two pig-monkey chimeras born in China” și „gene-edited babies” perfect sănătoși dar care au murit ca urmare a experimentului (sună wwii cunoscut?). Iar anul ăsta – virus scăpat din laborator sau din piața goya-escă din Wuhan. Mă întreb cu ce ne vor șoca anul viitor? Citesc articole pe net care spun cam așa: pandemia asta venită peste noi din cer. Că adică cerul e responsabil pentru ea. Toți se comportă de parcă a căzut din senin peste omenire de undeva dintr-un loc neștiut din univers. Nu. Nu e picată din cer. Afară de cazul în care China s-a mutat în cer. Și nu a apărut din senin, ci din crasă neglijență umană. Sau a apărut programat. China ar trebui măcar să ceară scuze omenirii. Multe dintre epidemiile anilor recenți au avut ca origine diverse provincii chineze. Și toți virușii epidemiilor ultimilor ani (și nu numai) au provenit de la animale. În principiu, liliacul. Nu doar că deja Dracula cu liliecii lui infectând imaginarul colectiv, dar acum Covid-ul devenit (tot) pandemie, de-adevăratelea de data asta, infectând nu imaginarul ci corpul omenirii... Hm. ...Și ah!, am uitat: cum vom arăta cu toții după ce ne vom fi bronzat la soare cu masca pe față?! ¡Ay, qué horror!
După atâția monștri, mă întorc la îngeri. Ca în tabloul botticellian, care are în el și îngeri, și draci. De fapt, așa cum Botticelli însuși spune, tabloul e despre diavol, deși în el nu vedem decât îngeri; dracii sunt minusculi și fug, ascunzându-se sub pietre. El m-a stârnit de fapt să scriu comentariul. Pentru că rima cu starea mea apocaliptică. El însuși e un pic apocaliptic, adică inspirat chiar de Apocalipsa Apostolului Ioan, după cum ne spune inscripția în greacă din partea de sus: This picture, at the end of the year 1500, in the troubles of Italy, I, Alessandro, in the half-time after the time, painted, according to the eleventh [chapter] of Saint John, in the second woe of the Apocalypse, during the release of the devil for three and a half years; then he shall be bound in the twelfth [chapter] and we shall see [him buried] as in this picture. Trei sute de ani Alessandro Botticelli a stat în obscuritate. L-au descoperit englezii pre-rafaeliți exact prin tabloul ăsta, al cărui nume, „The Mystical Nativity”, nu e dat de Alessandro, ci de John Ruskin. Se crede că tabloul, „a relatively small and very personal painting” (Martin Davies), era, probabil, pentru uz personal, nu pentru public. „The iconography of the familiar subject of the Nativity is unique, with features including devils hiding in the rock below the scene, and must be highly personal” (Ronald Lightbown).
Nu mi-am visat îngerul păzitor, însă m-a scuturat, smuls din rădăcini, ars și aruncat în neant, ca pe o buruiană, un înger - al morții - cu câteva nopți înaintea morții mamei mele. De atunci mi-am impus cu metodă să nu mai visez noaptea. Să dorm somn negru, fără vise.
Când am văzut titlul cărții, „Isus al meu”, mi-am amintit de „Isuse al meu” din Canonul de Umilință adresat direct lui Isus. Începând cu Cântarea a treia, „Isuse preadulce” devine „Isuse al meu” repetat întruna. La sfârșit, se reîntâlnesc, „Isuse preadulce” și „Isuse al meu”. Se spune că se citește spre sfârșitul vieții. Eu îl citesc atunci când vreau să citesc o rugăciune (sfârșitul vieții e mereu). A fost prima rugăciune serioasă de care m-am lipit fiindcă m-a atras la ea neobișnuitul: nu era ca restul, ca obișnuitele, iar formula „Isuse al meu” (îmi suna familiar, ca iubitul meu, dragul meu, copilul meu, părinte al meu, prietene etc.) și începutul rugăciunii care vine după ea, a Sfântului Isaac Sirul – mi se par a fi printre cele mai frumoase pagini scrise vreodată. Fiecare avem un Isus al nostru în noi (înțeleg din citatele din Steinhardt), sunt curioasă cum e al autorului articolului. Și sper să revină vremea în care vedem din nou guri zâmbind (pe viu, nu doar în ecranele telefoanelor), în care ne îmbrățișăm (fără frică) pe cei dragi, în care conversăm firesc nu strigând monosilabic și primar prin măști - și lista poate continua frustrant de mult. Nu de alta, dar acest dezumanizant și morbid carnaval planetar durează prea mult deja, iar 351.146 de oameni morți e un preț drăcesc-sinistru pentru o cină chinezească cu lilieci (de piață sau de laborator).
De când am început să scriu comentariul și până acum, 432 de oameni au murit din pricina virusului pe planetă. Singura consolare, oarecum, ar fi să cred că, de la un-pic-îngerul-păzitor cu mască și costum de protecție care va fi avut grijă de ei în spital până în ultima lor secundă de moarte atroce, au trecut direct în brațele îngerului păzitor, dincolo; că toți cei care mor singuri și neîmbrățișați, vor fi îmbrățișați dincolo, că toți vor fi îmbrățișați măcar dincolo.
_____________
*De exemplu, biserica de secol 14 din Jelna, aproape total ruinată, ascundea sub tencuiala căzută una dintre cele 4 copii ale capodoperei „Navicella” a lui Giotto; a trebuit să se ruineze de tot ca pictura să apară. Lista bisericilor, castelelor, monumentelor, siturilor arheologice ruinate, neglijate, distruse sau din care au rămas numai rămășițe este enormă.
PS Am o întrebare către administratorii site-ului: de ce Contributors.ro nu e, ca orice site „ok”, secured via https (secure connection)? Nu de alta, dar (claustrofobă fiind) valizele chinezești mi se par puțin inconfortabile...
Alt PS Îmi place să cred – cu o plăcere de diletant, evident - că eu și îngerul meu păzitor (cel de dincolo) suntem doi fotoni entanglați cuantic, îmbârligați cuantic, ca în celebrul experiment. Două particule inseparabile cuantic, conectate între ele de către cineva, ca și cum nu ne despart spațiu și timp, deși ne aflăm în locuri diferite din univers, în lumi diferite, cum se spune. Eu nu îl pot vedea și nu știu dacă el mă vede pe mine, dar el îmi e Martorul, știe tot ce mi se întâmplă și tot ce eu fac. Și tot ce eu fac, orice acțiune a mea, îl afectează direct. E „legat” de mine. El nu îmi poate dicta ce să fac, nu mă poate forța, el nu poate face nimic, dar el (mă) știe. Asta sună a iubire. Îmbrățișarea aceea de la final e de fapt o un-ire, o devenire de unul. Sigur, bat câmpii. Îngerul meu păzitor e un foton entanglat! Bine că nu mă aude careva...