mai 2015
Draga M,
Multumesc. Mi-a miscat sufletul mesajul dvs. Pentru incurajarea si adevarul din el (adevarul despre scris si despre ..."adevarul meu"), dar si pentru bunatatea dvs. Umanitatea. Faptul ca mi-ati raspuns. Orice gest de bunatate imi topeste inima. Daca as fi primit un astfel de mesaj acum 15-20 de ani, m-ar fi repus pe sine ("șine", dar si "sine"...), as fi scris (cat tanjeam atunci dupa un astfel de mesaj).
In scurta noastra corespondenta, am inteles si invatat cateva lucruri importante de la dvs. Prin ianuarie, va scriam acest mail pe care nu vi l-am mai trimis (ca sa nu abuzez; si, pe urma, de frica). Iata ce scriam atunci:
Două lucruri am învățat de la dvs. din scurta noastră corespondență. Sunt ilustrate în acest vis pe care l-am avut recent (eu, care nu visez fiindcă nu vreau să visez; ăsta s-a strecurat, ca să zic așa):
Eram cu soțul meu într-un loc de mâncat (ce-o fi fost, restaurant), undeva intr-un orasel de munte, curat, aerisit, interesant și, ca de obicei, ne trebuie juma' de oră să ne hotărâm ce să alegem (am petrecut o dată aproape o oră într-o piață din Mangalia încercând să cumpărăm prune: asta e necoaptă, asta e prea mare, asta e prea mică, asta n-are codiță, asta are o geamănă lipită de ea și am auzit că nu-i bine să le mănânci, asta-i prea frumoasă să fie mâncată, asta-i prea movă etc.). Citiserăm tot meniul deja de câteva ori și tot nu ne puteam hotărî. E tipic pentru noi, trăim o continuă imposibilitate de a lua decizii, ne-am ratat trăitul din pricina asta, orice luare de decizie, cât de măruntă, ne paralizează, iar când decidem ceva e din disperarea de a termina odată cu indecizia - ca și mailul ăsta, de exemplu. Cea mai rapidă decizie ever a fost când am hotărât să ne căsătorim.
Așadar, citeam meniul ăla de parcă era vreo carte vitală, numai că era scris atât de tehnic, cu nume atât de stranii de mâncăruri și descrieri exasperante de preparare a fiecărui fel încât eram total blocați (că nu înțelegeam ce mâncăruri sunt alea), disperați (ne era foame) și panicați (că facem chelnerul să aștepte prea mult și iar ne punem în situații jenante). Om fi fost în vreun restaurant nemțesc - n-am fost niciodată, dar așa îmi închipui că ar fi meniurile lor, ca un manual tehnic foarte detaliat și complicat. Deodată, un domn care stătea la masa din fața noastră se întoarce spre noi și constatăm uimiți că erați dvs. Și ne spuneți cu cel mai firesc ton, ridicând un braț care parcă ne cuprinde cumva pe amândoi: „Am comandat eu deja, ca să vă scutesc de dilemă.” Și chelnerul tocmai ne așează în față două pahare cu apă limpede, clară, curată în care pluteau felii de lămâie. „Este apă de la izvorul din sat care vine din munți,” spuneți. Ne uităm la pahare și simțim că e cea mai hrănitoare hrană. Și că lămâile alea sunt direct din Paradis. A fost minunat.
Simplitate și directitudine. Asta am învățat de la dvs. Iar acum, am invatat al treilea lucru, care imi confirma cumva ceea ce simteam: ca nu pot sa scriu cu metoda, ca ma scot din minti romanele scrise dupa plan, dupa schema, bifand toti pasii obligatorii, ca m-am contorsionat indestul tocmai ca sa "par" ok, ca am scris cartea total orb dar m-am silit sa o fac sa sune normal, ca am vrut sa prind ce e in capul meu si in viata mea (adica tocmai "adevarul meu" cum spuneti) care nu e deloc ca intr-un roman scris dupa canoane, ca ma revolt mereu cand citesc astfel de romane (desi imi plac!) fiindca stiu ca viata nu e asa, cu fir narativ clar, cu morala si final rotund, never, viata e rupta in bucati, e nebunie pe o mie de voci, dar poate tocmai de asta au succes destinele exemplare din carti, fiindca ne dau iluzia ca si vietile noastre ar putea fi asa: cu inteles, cu rost, cu sens. Sau macar ordonate. Inclusiv ordonate de o mana, de ceva, de cineva, de un destin.
Dar, in adevar, adica in miezul "adevarului meu", e faptul ca mi-e frica sa fiu publicata, simt ca scrisul meu e de fapt asociat cu moartea (exista o parte a sufletului meu, cea mai profunda, aceea unde sta scrisul si aceea unde sta iubirea, care e atat de asociata cu moartea incat nu poate fi decat... moartea). Si, apoi, orice iesire in public aproape ma omoara. Sunt o fiinta extrem de timida. Singura persoana cu care nu mi-e frica sa vorbesc liber e soțul meu (ne vorbim enorm, discutam despre de toate). Chiar si faptul de a scrie cuiva, de a trimite un email, are acelasi efect devastator asupra mea (desi tanjesc sa comunic, sa impartasesc, sa vorbesc, sa ascult; si, cand chiar se intampla, traiesc o fericire fara margini, ca atunci cand primesc raspuns de la dvs).
Asadar, sa-mi vad cartea publicata ar fi sa mor de-a binelea fiindca, odata publicata, e ceva ce nu mai poti lua inapoi, este forever.
De aceea, cand dl. Alex Stefanescu m-a pus pe lista lui, i-am scris la un moment dat spunandu-i ca nu vreau sa public, sa ma scoata de pe lista bla-bla. Nu mi-a raspuns nimic atunci. Pe urma, cand a re-anuntat proiectul iar eu lipseam de pe lista, i-am scris sa-l intreb "dar cu mine cum ramane?". Bulversat, mi-a raspuns ca "Am avut un moment de entuziasm și am vrut să vă includ cartea în primele 4 cărți care vor apărea în „Noul val”. Dar a venit un al doilea mesaj al dv., conținând un refuz categoric, așa că am renunțat, oarecum ofensat. Ca să aflu acum că ați fi vrut să fiți luată în considerare. Dumnezeu să vă mai înțeleagă pe dv., femeile! Țin minte că, în tinerețe, am rugat-o pe fata pe care o iubeam să meargă cu mine într-o excursie, cu mașina condusă de mine, și ea m-a refuzat. Am făcut o călătorie de unul singur, prin locuri de o mare frumusețe, regretând sfâșietor că nu sunt cu ea, ca să ne bucurăm împreună de tot ceea ce vedeam. De la câteva sute de kilometri i-am dat telefon și am aflat că suferea din cauză că n-am luat-o cu mine. Am rămas uimit. Bine, i-am spus, dar te-am invitat! Da, mi-a răspuns ea, dar nu ai insistat! De atunci am rămas cu ideea că feminitatea e ininteligibilă. Nu întâmplător am făcut nu demult o carte de convorbiri (cu o femeie) intitulată „Cum e să fii femeie?”Am să vă programez a cincea de pe listă (puteați fi prima). E bine a cincea?"
I-am raspuns ca bineinteles ca vreau sa fiu pe lista, dar pe urma n-a mai fost nimic, dl. Stefanescu a initiat proiectul cu editura All de data asta, iar eu lipsesc in continuare, probabil l-am suparat cu mailuri sau gesturi sau ceva, sau are alte prioritati (pe care le inteleg) sau pur si simplu s-a razgandit - ceea ce iar inteleg fiindca nici eu nu as miza pe mine. Nu m-am suparat deloc fiindca sunt sigura ca are motive intemeiate. Si, de fapt, nici nu stiu daca vreau sau nu.
Pe urma, dupa Humanitas (cartea mea clar nu era de standard Humanitas), am trimis cartea la o editura mica, de nisa, acum 3 luni, dar, fiindca intre timp mama mea s-a dus, am intrat in faza in care nu ma mai intereseaza, nu mai vreau sa scriu, scrisul e ceva incheiat.
Ma las de scris nu pentru ca nu ma publica editurile, ci fiindca nu mai pot sa scriu si mi-a pierit interesul de a mai publica, nu ma mai intereseaza cartea, parca a fost scrisa de altcineva, in alta viata. S-a asociat de tot cu moartea. (exact ca Runa in carte dupa accident si spital) Dintotdeauna a fost asa: de exemplu, nu mai scriu jurnal din 2005, de cand l-am intalnit pe soțul meu. Am scris jurnal toata viata pana atunci, de cand aveam 12 ani. Acum, de frica nu mai scriu jurnal, nici macar un rand. Am superstitia ca, daca scriu jurnal, totul se va sfarsi, totul se va termina in catastrofa, asa cum toate povestile din jurnale s-au terminat; mi-e teama ca, daca scriu, il pierd, dar nu fiindca m-ar parasi sau l-as parasi eu, ci fiindca ne-ar desparti moartea. Asa ca nu mai scriu jurnal, ca si cum scrisul ar fi blestemat. Pana acum, am avut dreptate, s-a verificat.
Nu stiu de ce scriu, daca mi-e frica sa public. Scriu pentru placerea enorma pe care o simt cand scriu, dar pe urma totul devine un fel de frunze putrezite: cand scriu, frunzele tocmai se intomnesc, se fac frumoase, se coloreaza superb si fascineaza si cad melancolic, iar eu calatoresc prin ele si e bine; cand am terminat de scris, ele sunt strat inform, incep sa se usuce, isi pierd culoarea, se chircesc pana ce putrezesc de-a binelea, moarte, duse, funebre, si apare un fel de frica. Am senzatia ca asta arat lumii si mie: un strat de frunze putrezite si infricosate. Si, in fond, pe cine sa intereseze "adevarul meu"? In tara mereu mi se spunea ca sunt o ciudata, stiu ca asta era perceptia lumii despre mine, o ciudata care face eforturi extraordinare sa para normala (am citat acum un fel de critic literar la moda prin anii '90). Si, de fapt, chiar cand scriu fac eforturi sa scriu "placut", sa scriu interesant dar la limita normalului, ca atunci cand ma manifest public, ca sa nu se sperie lumea si sa o ia la goana.
Mereu am fost convinsa ca moartea o sa mi se traga din scris. Ca e legata de scrisul meu, ca o sa vina din scrisul meu. Ca scriind o chem - desi nu o vreau, fireste.
Iar moartea mamei mele, in februarie, m-a taiat de mine, nu mai vreau sa scriu, hartiile, jurnalele, manuscrisul si orice intoarcere in trecut ma ingrozeste (tocmai fiindca ea nu e acolo), mi-e spaima si sila, imi fac rau fizic, nu mai pot nici sa citesc carti in romaneste. E ca si cum tot trecutul meu, toata viata indepartata nu-s decat o negura cumplita, o bolgie in care nu ma mai pot intoarce fiindca as muri instantaneu. Ca in exemplul ala din fizica, clasic, cu lingura in supa, de parca acum sunt tridimensionala si sa ma intorc la bidimensionalitate ar fi sa ma intorc intr-un fel de iad (cum o fi fost pentru Isus sa se reduca, sa se comprime, sa coboare in tridimensionalitatea noastra? Asta dovada de iubire...).
Dar fara scris simt ca nu traiesc, fara scris sunt o fantosa, sufletul meu se usuca, fara scris obosesc cumplit, totul e fad, neinteresant si intru in panica, nu pot trai. Nu mai inteleg nimic, nu mai stiu ce vreau, cine sunt, ce sunt, acum traiesc mecanic, nemiscat si inchis. Daca n-ar fi soțul meu cu mine, acum, aici, as muri de tot.
Si mai e si schizoidia asta a limbilor, viata mea se petrece acum in engleza, traiesc in mijlocul unei limbi straine. Pe care o respect, o ador uneori, si imi place. Dar care nu ma exprima, mereu ceva din mine ramane pe dinafara, nespus sau spus deformat, saracit, redus si comprimat. O limba pe care o inteleg, dar care nu ma intelege.
Nu doar ca imi neg cam tot ce m-ar defini cu adevarat (scrisul), dar mi-am taiat pana si visarea (din cauza acelor vise/trairi cumplite de care pomeneam).
E ca in Parlevu, jocul fetitelor din cartea mea care numara pentru pititea, cu diferenta ca eu sunt "intrusa" (si nu Runa), iar fetitele nu sunt altceva decat ipostaze ale mele; dupa fiecare numaratoare, un eu al meu este eliminat ("iesi afara chiar tu"), pana ce nu raman decat eu cu (un fel de) mine si inca nu stiu care din noi "iese", nu stiu care ramane, nu stiu care sunt de fapt eu. Intr-un fel, abia astept sa ramana numai una fiindca aceea va avea misiunea sa le caute si gaseasca pe celelalte. Adica inca mai pot sa sper ca o sa ma reintregesc, o sa ma refac, o sa redevin una. Intocmai ca Turnul ala Babel, cu limbile care se reintorc in limba paradisiaca - eu chiar am visat cu adevarat acest vis cu Turnul Babel, tarziu am inteles cat e de minunat visul ala, mult dupa ce l-am visat, si nimeni n-a mai vazut frumusetea lui... de ce o fi venit tocmai la mine visul ala habar n-am, de ce nu s-a dus la altcineva, la cineva care l-ar fi meritat mai mult, care ar fi inteles mai bine, care ar fi facut ceva cu el, daca ar fi fost ceva de facut... Dupa cum se vede, am ori vise paradisiace, ori infernale. In ultima vreme au fost numai infernale, adica din infern, de asta refuz sa mai visez.
Ca sa explic mai bine, cu visele infernale. Eu am trait o parte din moartea mamei mele, dar inainte cu vreo cateva zile si n-am stiut atunci ce traiesc de fapt. Mama s-a dus duminica, 15 februarie, in jur de ora 8 dimineata (6 la noi in UK). In saptamana dinainte, marti dimineata de tot (deci cu o saptamana inainte de ziua inmormantarii), dormeam si m-am trezit pe la 5 sau 6 dimineata intr-o sufocare cumplita si inecata intr-un plans de sfarsit de lume, de moarte, de parca nimic nu mai exista decat moartea. Am crezut ca visasem ceva dar nu, era doar o sufocare/asfixiere care se termina intr-un plans cumplit. Nu cineva ma strangea de gat, ci ceva. Ceva ma strangea de gat pe dinauntru, nu mai puteam respira, aproape horcaiam. Si era insotit de un harsait cumplit, ca de vant puternic si scurt, care arde. Sau ca de aripi de ... or fi fost aripi de ingerul mortii?... Am sarit in sus din pat, am reusit sa respir din nou, am aprins lumina si am stat putin sa-mi revin. Daca sufeream de vreo boala de inima, cred ca muream in somn, sufocata. Am stins lumina apoi si m-am culcat la loc, crezand ca a fost o intamplare nefericita, ca o fi o apnee (dar plansul? dar zgomotul ala de vant care arde?). Am adormit si sufocarea si plansul ala cumplit s-au repetat. M-am trezit iar, m-am rugat un pic de data asta, am pus radio, m-am culcat la loc. Iar s-a repetat. De trei ori, numai ca a treia oara (cand m-am si trezit de-a binelea si mi-a fost frica sa mai adorm) a fost si un vis din care nu-mi mai amintesc decat ultima imagine: tata cu ochelari negri de soare pe fata (el nu poarta ochelari de soare niciodata). Si o stare groaznica, urata, funebra, de moarte, am simtit prezenta mortii atat de clar, o stare de care n-am scapat toata ziua. I-am spus soțului meu ca ceva rau se intampla. In sinea mea eu asociam visul ala cu Charis, mama baietelului pe care l-am botezat. Duminica dinainte imi spusese ca se vor muta in alt oras si era atat de disperata, ea nu voia sa se mute insa sotul ei deja semnase actele, acasa ei era aici, a plans tare cand mi-a povestit si i-am simtit jalea, si m-a marcat atat de tare jalea ei incat am crezut pentru o clipa ca visul ala era asociat cu ea, cu plecarea lor brusca. Dar ultima imagine, cea cu tata, m-a cam pus pe ganduri incat pe urma am fost convinsa ca ceva rau se va intampla cu tata.
Mi-a fost groaza apoi sa le dau telefon alor mei sa vad ce fac. Starea funebra continua. Asteptam sa sune telefonul sa ma anunte sor-mea sau mama ca ceva s-a intamplat cu tata. Telefonul n-a sunat in ziua aia, marti, spre oarecum usurarea mea, apoi miercuri am sunat eu pe sora mea si totul era bine; i-am zis de starea funebra si a zis ca nici vorba, sa stau linistita, totul e bine, asa ca mi-am zis si eu ca o fi fost doar o mizerie de vis. Am intrebat-o in mod special de tata, era bine, erau toti bine. Apoi i-am sunat si pe ai mei, am vorbit cu amandoi, totul era bine, erau in starea de fericire in care au fost ei de cand s-au mutat in apartamentul nou, tata ii facea pedichiura mamei, apoi, vineri, m-a sunat mama, vesela ca de obicei sa ma intrebe daca n-am sughitat fiindca ma pomenisera toata dimineata, gasisera un pachet de cafea trimis de mine de Craciun, o cafea cu aroma de truffle, avusesera musafiri si le placuse tuturor cafeaua la nebunie, toata casa mirosea asa frumos... In atata fericire, mi-au amortit toate simturile. Am uitat de starea-vis funebra, am uitat total-total.
Duminica, 15 februarie, dimineata la 8, suna telefonul, dar eu nu aud. Sotul meu raspunde si... era sora mea. A fost ca un traznet totul. Atunci mi-am amintit "premonitia". Tata cu ochelari negri pe fata - doliul, de fapt, si ca urma sa fie vaduv. Dar eu crezusem ca el pateste ceva, in nici un caz mama...
Soțul meu nu mi-a spus atunci ci mai tarziu ca si el avusese o stare funebra de vreo 2 saptamani, dar nu a zis nimic, el a crezut ca ceva rau i se va intampla lui si era ingrijorat si innebunit pentru mine, ca raman singura, facea tot felul de pregatiri stranii. Dar, in momentul in care a sunat duminica dimineata telefonul, a stiut. Starea lui funebra a incetat brusc cand a auzit telefonul sunand. A stiut ca de aceea o avusese, ca va fi o veste rea, ca de fapt mama sau tata.....
Mi-a povestit tata apoi cum s-a intamplat cu mama: s-a trezit duminica dimineata cu stare de rau, totul s-a intamplat in cateva minute, s-a dus repede. Dar ceea ce spunea mereu era ca "ma sufoc, ma sufoc, ma sufoc, nu pot sa respir, ma sufoc". Cam ceea ce traisem eu in visul/stare.
Apoi, am simtit ceea ce am simtit cand s-a dus bunica, dar mult mai puternic. Prezenta mortii, crunta, groaznica. Si-mi aminteam mereu harsaitul ala ca un vant de foc cumplit si scurt. Si senzatia de arsura din osul fruntii pe care numai cand a murit bunica am mai avut-o. E o stare pe care o recunosc dar nu pot s-o descriu si care abia dupa 3 saptamani s-a mai diminuat. Stiam de mult timp ca acesta va fi cel mai greu eveniment din viata mea: moartea ei. Si eram convinsa ca nu o sa pot supravietui. Nu credeam ca o sa supravietuiesc.
Stiu exact cand ea a fost smulsa din mine. Si din clipa aia am inceput sa-mi revin. La vreo 3 saptamani dupa ce s-a dus. Am simtit ca mi se smulge ceva din cosul pieptului, ca atunci cand tragi de o planta afara din pamant, o smulgi din radacina. Sau cam asa ceva. O durere in fiinta mea concentrata undeva langa inima si apoi o linistire. Si pe urma o inseninare.
Mi-a fost foarte frica de momentul in care urma s-o vad, inainte de inmormantare. Am crezut ca acela va fi momentul in care mor si eu. Insa, cand am vazut-o, a fost... am inteles atunci ca corpul asta nu-i decat o coaja pe care o lasam in urma. Era senina, dar ea nu era acolo, asta am simtit, ca parca imi arata propriul ei corp in care ea nu mai era si parca imi spunea: e simplu. Nu e asa groaznic cum crezi...
Am plans cumplit... Zile intregi am zacut fara sa mai simt nimic cu simturile, nici macar conturul fizic al obiectelor din casa, o ceata stranie le acoperea, si totul era la mare departare. Prezenta mortii dezintegra realitatea.
In primele zile si saptamani, o vedeam numai asa, tanara, ca atunci cand avea 16 ani, frumoasa si gratioasa, undeva in departare, dansand intr-o lumina... Alteori o vedeam ca pe un copil mic in bratele mele si o strangeam tare si o leganam si o alinam... Father Ian, preotul meu, m-a ajutat mult fiindca duminica dimineata dupa telefonul cu vestea, am fugit la Oxford imediat sa-l rog sa spuna rugaciune pentru ea fiindca nu stiam ce va fi cu sufletul ei, ea n-a crezut, poate doar in Dumnezeu la modul general. Si stiam ca e important sa ne rugam pentru ea. El m-a linistit, mi-a spus ca sufletul ei e acum in prezenta lui Dumnezeu, ca avem ultima sansa cand murim si ajungem in prezenta lui sa-l recunoastem sau nu, dar ca toti sunt salvati de fapt, pentru ca nimeni nu rezista Iubirii. Ca ea e bine - asta era tot ce voiam sa stiu, ca ii e bine, ca are iubire oriunde e ea, ca are toata iubirea pe care n-a avut-o aici - si ca ea acum abia a inceput ceva minunat, o altfel de viata cum nu ne putem imagina. Si asta parca mi s-a confirmat cand am ajuns, a doua zi, la ea si am vazut-o, luni. Marti a fost inmormantarea. Am plans atunci in biserica cu Father Ian si, fiindca nu aveam servetele la mine, s-a scotocit el prin buzunare pe sub robele lui (el e masiv, e mare si e tuns precum calugarii franciscani) si a scos o batista alba de panza curata pe care mi-a dat-o. Am avut batista aia tot timpul cu mine de atunci, m-am agatat de batista aia cu toata disperarea din mine. Chiar si acum dorm cu ea sub perna.
Si mi-a fost frica sa mai dorm, ca sa nu mai am vise. M-a speriat asa de tare acel vis-premonitie incat iar l-am rugat pe Dumnezeu sa nu-mi mai dea vise deloc. Nu mai vreau sa visez. Ma impiedic sa visez, refuz sa visez. Cand dorm, sa dorm somn negru si atat, fara vise. Asta de fapt se intampla de mult, am mai avut eu vise dinastea si am zis gata! nu mai vreau vise. De fapt nu sunt vise ci imagini scurte ca niste fotografii din viitor si atat. [......] Din moment ce sunt asa incriptate incat nu-mi spun nimic dinainte, ci le recunosc numai cand se intampla, atunci la ce bun? La ce bun sa le am daca nu ma ajuta sa previn ceva? De ce sa le mai am? Ce rost au ele? De ce apar ele? Mai bine nu. Asta n-a facut decat sa-mi cronicizeze insomnia. Mi-e frica sa mai adorm.
Dar ce e mai straniu si pare inventat retrospectiv este ca in saptamana dinainte sa am visul cu mama am vrut de atatea ori sa o sun sa-i multumesc pur si simplu pentru faptul ca m-a crescut, ca, in vremurile alea hidoase, m-a hranit, a stat la cozi infernale, a gatit noaptea la 3 fiindca ziua gazul nu avea presiune, a avut grija de mine cum a putut, mi-a tricotat rochii si haine, m-a lasat sa fiu cu capul in nori, in lumea mea. O mie de amintiri din tinerete ma invadasera subit, ca niciodata. Am vrut sa-i spun toate astea si multe altele, dar, de cate ori o sunam, vorbeam de altele si ziceam ca lasa, ii spun altadata. Ca imi pare rau ca nu i-am fost prietena, ca eram prea cu capul in nori toata tineretea mea si n-am fost atenta la ea, la nevoile ei, ca..... atatea lucruri pe care nu le-am facut niciodata pentru ea. Incepusem sa ma gandesc la tineretea ei, cum a trait-o ea in vremurile alea oribile, anii '80, in ce lipsuri si in ce urate vremuri, si ce viata usoara avem noi acum. Am tot amanat sa-i spun, nu stiu de ce...
Pe urma am avut gandul cumplit ca daca, de fapt, eu trebuia sa mor, dar undeva cineva a hotarat brusc, in ultimul moment, sa ia pe altcineva in locul meu, tocmai pe mama?
Recent, sora mea a visat-o, tanara si frumoasa, calda, o imbratisa si ii simtea carnea adevarata. Si sora mea ii spunea ca ne-a fost greu, ca a fost greu, foarte greu, mai ales acele 3 zile (de la moarte la inmormantare) si mama i-a zis: Stiu tot de dinainte (adica ce a fost inainte), stiu tot de dupa, dar de cele 3 zile nu stiu nimic, nu-mi amintesc nimic. Si, cand sora mea s-a uitat la ea in timp ce-i spunea toate astea, a observat ca ochii ei nu erau ca ochii nostri, ca irisul nu era iris, ci era doar un cerc negru, subtire, pe albul ochiului. Si a simtit ca intelege ca de asta mama nu-si aminteste de cele 3 zile, fiindca ea nu mai e de aici; desi are carne vie si e adevarata cand o atingi, ea nu e ca noi.
Asta m-a bucurat: ca poate ei acolo sus uita clipele mortii, nu-si amintesc durerea si prin ce se trece cand murim. Ce bine. Poate ca, asa cum nu ne amintim ce simtim cand ne nastem, cand suntem nascuti, poate ca asa dincolo nu ne amintim nici moartea, o uitam pentru totdeauna. Ce bine.
Dar de ce sora mea a visat-o asa frumos, acum, dupa, iar eu n-am visat decat atunci inainte, premonitia aia cumplita? De ce numai visele infernale? N-oi fi meritand altceva.
E straniu, dar acum parca nu mai mi-e frica de moarte. Si recunosc ca, pentru mine, inainte, mi-era mai frica de moartea mamei decat de a mea. Pentru ca nu voiam ca ea sa sufere, sa simta durere si suferinta, chin etc. La a mea ma gandeam ca oricum trebuie sa ne ducem candva, ca oricum sunt curioasa sa stiu cum e dincolo, ca abia atunci am sa stiu totul, ca atunci o sa stiu tot ce n-am stiut aici, fara restrictii, o sa stiu totul.
Apoi mi-a povestit si prietena mea Cristina visul ei cu mama, a aflat atunci, duminica, iar noaptea a visat-o ca vorbeau la telefon si mama era senina si calma si linistita, fericita parca (dar nu exuberanta) si Cristina o intreba: si, sunteti bine? si mama zicea, vorbind clar ca atunci cand vorbesti de la departare: sunt bine, am avut intr-adevar o problema azi-dimineata (!), dar acum sunt bine. Si, in vis, Cristina isi zicea - inseamna ca nu e adevarat, nu a murit, si abia astepta sa-mi spuna ca nu e adevarat, ca a vorbit la telefon cu ea si e bine, a trecut cu bine peste raul de dimineata... Cand mi-a povestit apoi Cristina visul (n-a apucat sa-mi zica luni fiindca noi deja plecam spre Romania, mi-a zis abia dupa ce ne-am intors), am stiut ca parca era un mesaj pentru mine pentru ca eu nu mai voiam nimic decat sa stiu ca i-e bine ei, ca ii este bine, indiferent unde e ea, si ma innebunea gandul ca poate sufera.
.....Ma iertati, cu visele astea. Vi le-am scris nu ca sa vi le pun in carca, ci - nu stiu de ce. Nu vad nimic in ele decat faptul ca-mi fac rau. Eu nu le vreau, singurul lucru pe care-l vreau este sa inteleg de ce le-am avut. Pentru ce. Daca nu m-au ajutat cu nimic. Ci doar m-au umplut cu moarte.
***
Despre Lanza, tot in mailul din ianuarie (cel netrimis) va scriam:
Acum l-am descoperit pe Robert Lanza, deși era around de prin 2007 cel puțin. E pe toate gardurile ideea, până și „Men in Black 3” e bazată pe ideea de multiversuri și biocentrism.
Cam asta era ce făcea "mașina vorbitoare" în romanul meu, îi arăta Runei variantele ei posibile, ce s-ar fi întâmplat dacă...; cu alte cuvinte: „a nimerit orbul Brăila” - de fapt, chiar așa am scris cartea, orb, fără plan, fără „idee”.
M-a luat cu fiori când am citit asta în Lanza (un singur exemplu): „Imagine existence like a recording. Depending on where the needle is placed you hear a certain song. This is the present; the music, before and after is the past and future. Likewise, every moment endures always. All songs exist simultaneously, although we only experience them piece by piece.” http://www.robertlanzabiocentrism.com/life-is-forever/
Fiindcă Flavius vorbește despre asta în carte („poate că eu nu sunt așa cum mă văd, ci așa cum mă aud. Poate că este cineva care mă aude în absolut, poate că este cineva care mă percepe numai astfel, din sunete fiind făcut”..... făcut din mii de sunete care se aud simultan, plus vioara aia de care vorbește Ștefan etc), ba chiar Runa zice: „Am văzut, atunci, că marea nu era decât un disc uriaş, rotind spre ţărm liniile valurilor din care, întipărite demult, ieşeau zgomotele nopţii unei alte lumi. Şi numai vântul putea produce acea mişcare capabilă să facă aceste zgomote să se şi audă, numai el le putea transpune în sunet şi căra spre urechile mele şi-n sânge şi-n carne, dacă nu cumva chiar el, vântul, fiinţa asta de aer neastâmpărată pusese la cale totul, el, banda de aer pe care stăteau întipărite acele sunete, memoria inaccesibilă, inutilă, plictisită şi săturată brusc de încărcătura pe care o poartă, pe care oricum n-o înţelege, el zvârlise pe acest ţărm, în această noapte, zgomotele unei alte nopţi moarte de mult. Ca să scape de o parte de povară, sau ca să se amuze. Sau poate doar în joacă, aşa, ca să simt eu că am o vacanţă cu totul specială la mare. Stăteam în nisip ghemuită şi fixă, pradă delirului sonor. Ceilalţi păreau să nu audă nimic, discutau relaxaţi, îl ironizau pe Flavius care nu mai îndrăznea să cânte. Îi auzeam lângă mine, clar, dar era ca şi cum pe o singură frecvenţă radio s-ar auzi două posturi deodată, fiecare coerent pentru sine şi indiferent la celălalt şi la urechea care-l aude. Eu, urechea, îi auzeam şi-i urmăream atentă pe fiecare în parte.”
Lanza spune lucruri interesante mult mai bine. Alții o spun și mai bine. Dvs. o spuneți de un milion de ori mai bine. Și toate cărțile bune care s-au scris și se scriu. [la pasajul asta mi-ati raspuns deja, da, ce coincidenta...]
Am aflat că există un trio muzical numit chiar „Am I a Particle or a Wave?”. Este un „trio for two percussionists and imaginary pianist”. Muzica lor sună cam așa (muzică nu-i cel mai potrivit cuvânt - când am ascultat-o, soțul meu, care era în camera cealaltă, a crezut că s-a stricat cdplayer-ul): http://www.benhackbarth.com/aipow/.
*
Tocmai am vazut acum un documentar BBC despre Sappho. Se intreba ea intr-un poem pe unde o fi fratele ei Charaxos, plecat pe mare, o fi viu? o fi mort? o fi reusit sa vanda ce avea de vandut? s-o intoarce curand? Nu stim daca a aflat sau nu ce s-a intamplat cu fratele ei. Dar noi, noi astia de acum, stim pe unde s-a dus si ce a facut fratele ei pentru ca Herodot povesteste in scrierile lui la un moment dat de un anume Charaxos din Mytilene care a rascumparat pe Rodopis (faimoasa curtezana egipteana) in portul Naucratis pentru o fabuloasa suma de bani.
Eu, insa, n-o sa stiu niciodata ce a gandit, ce a trait, ce a simtit mama mea atunci cand, intr-o zi de duminica de vara, cand avea 16 ani, in curtea bisericii, un fotograf a prins-o in poza, alaturi de bunica mea, strabunica, preotul satului, sotia lui si baiatul lor cel cu degete rasfirate ca o pasare gata de zbor...
Si zic undeva in carte ca "Bătaia lină a inimii mamei mele, sângele ei pulsând cald și bun și protector în carnea mea. Nimic rău nu mă poate atinge. Pe sângele ăsta trebuie să mă construiesc. Și nu pe pânza de păianjen a imaginației mele. Pe sângele ăsta trebuie să-mi pun temelia. Consistența lui mă ține, nu zăpada căzând pe mare a închipuirii mele. Căldura lui îmi dă viață, nu îmbrățișarea de gheață a himerelor inventate. Sânge, nu apă de mare." Tocmai de asta imi urasc cartea, in carte mama Runei murise...
Nici nu stiu cum sa inchei aceasta scrisoare. Mi-e groaza sa o trimit (ca orice iesire din mine), dar am scris-o din rarunchi, intr-o goana cumplita. Stiu ca n-o sa radeti de mine si ca nimic rau nu mi se va intampla din asta. Nu stiu daca o s-o trimit pana la urma sau o sa ramana iar in Draft, tocmai fiindca in ea chiar imi expun, jenant, "rarunchii".