când moartea / nu scrisul

Povestea romanțată a sângelui meu

Limba română la cafeneaua englezească (+invers)

Venin internautic

In time

1/8
Please reload

¡Qué crimen!

August 4, 2018

Eram la o nuntă unde, de cum am apărut (și chiar dinainte să apărem), am călcat cu stângul în toate străchinile posibile.

 

Deși nu face jogging programat dar mereu își propune să facă, pe soțul meu l-a apucat chiar în dimineața acelei nunți un chef irepresibil să alerge (cred că, subconștient, voia să fugă de nuntă). Eu aveam oră la coafor și l-am rugat să fie înapoi acasă la 7 jumate. Luat de avânt și cu elanul brusc renăscut, a uitat de sine și de tot și s-a oprit din alergat pe la 8. Eu m-aș fi dus în oraș între timp, însă chiar când să ies din casă, am observat că plecase fără chei.

 

La coafor, cu programarea dată peste cap, coafeza m-a pasat altcuiva. Dezastru total. Și nu mai aveam timp să-mi spăl și coafez părul singură.

 

Am ajuns pe autostradă cu o oră întârziere. Dacă n-am fi întârziat sau dacă am fi verificat traficul înainte, am fi evitat ambuteiajul provocat de un accident întâmplat peste noapte. O macara se prăbușise de pe un pod pe autostradă blocând toate cele patru benzi de pe sensul nostru de mers. Stând două ore degeaba, m-am apucat să deșir „sarmalele” pe care mi le răsucise coafeza în păr; în plus, îmi făcuse și un fel de corn în vârful capului pe care-l fixase cu un praf alb, făinos. Eram o unicornă cu plete țepene și arse. Pieptenul a rămas înfipt în vârful capului, nici nu intra nici nu ieșea fără să-mi smulgă părul. Scosesem cumva agrafele dar nu mai puteam face nimic altceva. Spre groaza soțului meu (care a țipat pentru prima oară în viață la mine atunci), m-am dat jos din mașină, m-am aplecat și mi-am turnat peste coafură sticla de apă pe care o aveam cu noi. Țipase pentru că e foarte periculos (și ilegal) să te dai jos din mașină pe autostradă, chiar dacă traficul e blocat și nimeni nu se mișcă. Am avut timp să-mi usuc părul la soare, proptită de capotă, privind, în valea care cobora și urca, șarpele cu opt corpuri unduindu-se nemișcat și sticlind metalic în soarele de august (adică autostrada). Și visând - pentru a câta oară în viață? - că torturez coafeze. Și că scriu, din nou și la nesfârșit, de o viață întreagă, „coafologia (cu accent pe ultimul o). tratat isteric de torturat coafeze netalentate” și un „concert turbat pentru pian și foarfecă - crime în C minor la coafor”.

 

Urcată înapoi în mașină (mă otrăvea duhoarea de diesel), am refuzat să mă uit în oglindă să văd cum arăt; părul încă se simțea cleios și ars la atingere. Aveam în geantă, printre cosmetice, un plic cu ulei de păr din ceai verde - ca să fac măcar vârfurile să nu mai pară arse - dar când am rupt plicul, uleiul a explodat. Am văzut cu încetinitorul stropii verzi urcând în aer, stând acolo suspendați câteva secunde incredibile, și apoi aterizând, firește, exact pe rochia mea. Am cedat nervos.

 

Am sunat pe Ines să-i spunem situația. Era nunta Evei, o bună prietenă; Eva, Ines și noi eram cercul în patru colțuri al prieteniei hispano-italo-româno-britanice. Ines a transmis mesajul mai departe, mirii au încercat să întârzie ceremonia cât mai mult cu putință, însă tot târziu am ajuns: după. Era gata, ieșiseră de la Starea Civilă și se duceau spre restaurant.

 

Înainte de a intra și noi în restaurant, soțul meu a vrut să-și schimbe cămașa. Era cald, anormal de cald pentru luna august în Anglia. Crezând că nu-l vede nimeni, într-un mod ne-englezesc foarte necaracteristic lui, dar și într-o stare Bond-escă de „what else could possibly go wrong now?”, decide să se schimbe în parcarea ascunsă și aparent pustie. Tocmai își scosese cămașa, când apare Ines. În același timp, dintr-o mașină alăturată iese, spre surpriza noastră totală, mirele, și el fără cămașă, cu un trabuc înfipt între buze. „What the hell...?!” Mirele, „Don't say a word! I had a nervous breakdown. I'm fine now. I just needed a fag!” Soțul meu, „Welcome to the club!” Și stau așa, unul lângă altul, trăgând pe rând din trabuc. Ne uităm siderate la ei, iar Ines, cu ochii de la pieptul unuia la pieptul altuia, exclamă teatral, amuzat-îngrozită, arătând spre zonele cu păr de pe piepturi și mutând privirea în altă parte: „Uaahh! Disgusting! Dos chuminas aplastadas!” („două pizde aplatizate”). După un moment în care în sfârșit ne dumirim la ce se referă Ines, râdem toți patru ca nebunii. Los dos hombres protestează, „Come on, it's not that bad! I've seen worse! It's not f(h)air, you know!” Apoi ne amintim de o reclamă veche, din anii '70: un el suav, examinându-și trist în oglindă pieptul neted, fără un singur fir de păr, scoate dintr-o cutie o meșă de păr artificial pentru piepturile bărbaților (erau la modă bărbații păroși și se vindeau astfel de meșe - incredibil!) și în clipa următoare îl vedem alergând cu încetinitorul, ca în filmele romantice, pe o plajă (apusul estompează imaginea, dar întrezărim un ridicol șomoiog de păr negru pe pieptul lui) către iubita care aleargă și ea, tot cu încetinitorul, către el, se ajung și trupurile lor se lipesc strâns în îmbrățișare, însă brusc încetinitorul se accelerează comic și o vedem pe ea, desprinsă din îmbrățișare, smulgând șocată și scârbită meșa de păr care se transferase și se lipise, în îmbrățișare, de pe pieptul lui pe pieptul ei. Resemnat, singur, întins pe o cracă de pom, el scoate, dintr-un pachet de șase, și aprinde, mulțumit și în sfârșit fericit, o Panama Cigar, „the only cigars with six appeal”... Sau cam așa ceva. (ad-ul, absolutely hilarious, se poate viziona aici)

 

După ce ne potolim din râs și glume, mirele pleacă spre micul hotel să se schimbe, iar noi intrăm în restaurant.

 

... Povestesc despre o nuntă, dar unde e crima din titlu? Well, crima vine și ea, după.

 

După ce ne-am așezat la masă, m-am trezit vorbind. Unul din vecinii mei se întoarce spre mine și, nici nu-mi amintesc cum, începe să povestească despre faptul că el a luptat ca soldat britanic în Irak și Afganistan. Curioasă, îl întreb, printre altele, ce crede el că vor sinucigașii aștia cu bombele, adică fanaticii islamiști care visează califate mondiale (era în 2013, când încă nu se știa mult despre ISIS și încă nu atacaseră Europa, nu se vorbea nicăieri încă de califat). A făcut ochi mari. Pe urmă, discuția a alunecat spre Egipt. Și el, revoltat: vai, dar ce se întâmplă acolo!, democrația e călcată în picioare, guvernul ăla a fost ales democratic! - varianta oficială care se flutură aici, adică. Da, am zis, dar a fost ales cu 50 și ceva la sută, deci jumătate din populația Egiptului, ce faci cu cealaltă jumătate care n-a vrut Frăția Musulmană la putere? În plus, au avut Frăția la putere pentru aproape un an și e clar că nu le-a plăcut ce fac pentru că acuma au ieșit în stradă inclusiv oameni care votaseră la început Frăția, au văzut că islamizează și nu le-a convenit, de asta au ieșit în stradă! și, zic, cam tot de asta au ieșit și turcii în Piața Taksim, pentru că, precum egiptenii, se opun islamizării. Aici el a făcut ochi și mai mari (cuvântul islamizare e interzis, e considerat rasist). Atunci i-am zis că aici, în UK, nu s-a arătat la tv și nu s-a vorbit despre adevăratul motiv al revoltelor din Piața Taksim (auzi, motivul oficial era că plantează Erdogan pomi în piață!), dar eu am văzut altceva în presa din alte țări, prima știre pe care am citit-o despre Piața Taksim a fost așa: turcii protestează împotriva construirii unei moschei în parcul pieței. Pe pancartele lor (fapt care, iar, n-a fost arătat aici) scria clar „no to islamization!” De ce nu se spune asta clar și aici în UK? Printre altele?

 

Mă privea de parcă aș fi comis o crimă chiar acolo, sub ochii tuturor. S-a ridicat brusc de la masă și a fugit afară să-și aprindă o țigară întrebându-se probabil cine naiba e persoana neplăcută vorbind aberații și „patronising the conversation” cu remarcile ei total incorecte politic și inacceptabile pe subiecte tabu. Ca un englez decent să se ridice brusc și să plece în mijlocul unei conversații lăsând interlocutorul cu fraza în aer - e ceva. Ceva nasol. Ines mă împungea pe sub masă cu evantaiul ca să tac din gură.

 

M-am potolit din vorbit și am fost normală o vreme. Am mâncat, am dansat, am făcut poze. Apoi am ieșit în curte, „la aer” (adică să fumăm o țigară). N-am fumat fiindcă afară erau toți copiii, jucându-se.

 

Copiii. La orice nuntă, copiii sunt o bucurie în plus. Avea dreptate Woody Allen într-un film de-al lui: ar trebui să se dea examen ca să poți fi părinte. De ce trebuie „licence” ca să poți desfășura tot felul de activități, unele ne-serioase, și nu trebuie „licence” ca să fii părinte? Unii își cresc copiii ca pe plante, nu ca pe ființe umane. Îi hrănesc, le dau adăpost, dar atât. Însă asta e altă discuție. Sub ochii noștri, un grup de copii își ia larevedere de la Eva, mireasa. Când Eva o îmbrățișează, o fetiță de vreo cinci ani o îmbrățișează și ea strâns, izbucnind, spre uimirea noastră, în plâns și repetând întruna „I love Eva so much, I love Eva so much”. Impresionate de scenă, noi, femeile, o alintăm și mai tare, întrebând-o „Do you? But why do you love Eva so much?”, la care fetița răspunde „Because she hugs me. I love it so much when she hugs me and cuddles me, it is so good. My mum never hugs me”. Mie deja mi se înmoaie picioarele (de revoltă). Ines își revine prima și zice, cu mult tact: „Well, if your mama does not hug you, you go to her and hug her.” „I tried! I tried many times, I went to hug her but she would not allow me!” 

 

M-a terminat. Mi-a rupt inima: acela era un copil care tânjea după afecțiune, asta numai fiindcă aflase ce e afecțiunea; dacă Eva n-ar fi îmbrățișat-o și alintat-o, ea n-ar fi știut ce e aia. Trist e că mulți copii nici nu știu că există astfel de afecțiune; cresc lipsindu-le ceva vital uman, dar nu știu să numească ce le lipsește. Și se miră societatea asta că vai, cum s-a întâmplat de am crescut monștri. Generații amputate afectiv, fără inimă, „with the soul of a brick”. Îmi vin în minte copii văzuți în călătorii prin Europa - copiii români, greci, italieni mai ales, spanioli - alintați, pupați, îmbrățișați, iubiți declarat, genuin, intrinsec, fără austerități exagerate și fără rețineri; cărora le poți zâmbi pe stradă când îi vezi, fără teamă că pe urmă te aleargă părintele acuzându-te de pedofilie, și care îți întorc zâmbetul la rândul lor, fără să se uite la tine urât de parcă tocmai ai fi comis o crimă.

 

Îmi amintesc de fetița Antonia, într-un orășel din Spania (mă îndrăgostisem de orașul ăsta, de piețele lui cu cafenele și magazine deschise până la 10 seara, în care oamenii se întâlnesc, stau de vorbă, se plimbă, cu copii cu tot). Într-un magazin de încălțăminte, un cuplu cu o fetiță de vreo patru ani, cochetă, numai zulufi, rochiță de catifea roșie; în timp ce mama ei își căuta pantofi nehotărâtă și nemulțumită, asta mică, după ce a scanat rapid din mijlocul magazinului toate perechile de încălțări din jur, se duce hotărâtă, ia perechea - niște pantofi roșii cu un toc infernal - își scoate săndăluțele ei, își pune pantofii în fața oglinzii și se studiază, totul în câteva secunde, cu atâta știință și exactitate și determinare că eu am rămas gură-cască.... Bineînțeles că vrea pantofii cu orice preț, iar când ai ei o descoperă și vor să i-i scoată din picioare - scandal. Țipete și lacrimi, „Sunt ai mei! Sunt ai mei!”, erau pantofii ei și gata, a fugit tropăind prin tot magazinul până mi s-a aruncat în brațe. Ne-am împrietenit și i-am distras, cumva, atenția de la pantofi, în timp ce părinții, mulțumiți că s-a potolit, au avut timp să-și facă cumpărăturile. Dacă asta s-ar fi întâmplat în Anglia, s-ar fi terminat cu totul altfel pentru mine.

 

Subit, îmi amintesc de bunica. Într-o seară, după ce mi-a citit povestea cu Făt-Frumos invariabil tăiat bucățele și reînviat în happy-end, m-a îmbrățișat și pupat de noaptebună, iar eu am întrebat-o „Buni, ce sunt cuvintele?”. „Cuvintele?” a repetat ea. A făcut o pauză și, inspirată probabil de basmul tocmai citit, mi-a răspuns doar atât: „Apă vie sau apă moartă”... Îți dau viață sau te distrug. Te învie sau te omoară.

 

După... După ce grupul de copii, cu fetița care plânsese și cu greu se desprinsese de Eva, pleacă, ne uităm lung în urma lor, apoi uimit-întristate una la alta, și o aud pe Ines exclamând: „¡Ayyy, qué...!” Nici nu trebuie să spună toată fraza. „¡Ay, Dios mío! Qué barbaridad!” e formula obișnuită completă. Nu spune „Dios mío” fiindcă e declarat ateistă. Nu spune „barbaridad” fiindcă e un cuvânt puternic, sugestiv, și ar fi înțeles de cei din jur.

 

Însă nu. Spre surprinderea mea, o aud rostind tare formula până la capăt, ca de final de petrecere, de poveste sau de film: „¡Ay, Dios mío! Qué crimen!”

 

(foto wix.com)

 

 

Share on Facebook
Share on Twitter
Please reload

Please reload

© 2017-2019 Lia Vernescu