când moartea / nu scrisul

Povestea romanțată a sângelui meu

Limba română la cafeneaua englezească (+invers)

Venin internautic

In time

1/8
Please reload

Atingi o umbră

June 20, 2017

Sculptorul de Icari din Runa e viu (exagerez), foarte viu, sculptează numai pietroaie scoase din mare, îți iese înainte (henrymilleriano-maroussian) cu inima pe tavă, e tumultuos, sfios, îndrăgostit până la sacrificiu de artă, de satul lui, de țara lui, dar e și însingurat, nu are cu cine vorbi încât s-a dezlănțuit cu nesaț o zi întreagă - păcat că eu nu eram eu, eram o stafie, așa cum am fost aproape toată călătoria. Apoi ne-a dus pe dealuri în orașul antic unde, printre altele, am văzut (ce altceva decât) mormintele săpate în faleză... Mai lipsea să iasă Runa de-adevăratelea din ele...

 

I-am fotografiat, fugar, atelierul. Și, tot fugar, pe el; când m-am uitat apoi la fotografie, pe umăr îi ieșise o statuie, una dintre statuile din grădina lui. L-am cunoscut acum câțiva ani prin colosul nostru maroussian. N-am avut timp atunci să vorbim pe îndelete. Erau vizitatori printre statui, multe statui, și Eleni Karaindrou ca fundal sonor (se mirase că recunoscusem muzica; da, o știam dintr-un dans al balerinei Simona Șomăcescu, demult, era tocmai „The Prayer”; nu, el nu e ortodox habotnic, e ateu, dar îi place să polemizeze cu călugării de la mănăstirea din apropiere unde petrece seri întrebând, iscodind, discutând, dezbătând). Am promis să revenim și n-am mai revenit. L-am regăsit acum. Vorbind despre grecii contemporani, grecii antici, viață, moarte, artă, pietre, plante, mare... Era să-l pierdem și de data asta dacă, plecând de la atelierul în care nu l-am găsit, nu ne-am fi oprit să vorbim, peste drum de casa lui, cu un măgăruș (care părea a fi acolo dintotdeauna, din anii trecuți, în același loc); peste un timp, ne-am auzit strigați prin geamul deschis al unei mașini - tocmai se întorcea din căutat pietre pentru sculptat. Am stat în grădină, am mâncat pere și smochine proaspăt culese. A râs când i-am spus că scrisesem o carte cu un personaj sculptor în ea: „toți scriitorii pe care i-am întâlnit aveau un personaj sculptor în romanele lor”. Plecând de la el, ne-am oprit lângă cimitirul satului. Slăbiciunea mea pentru cimitirele grecești: au o frumusețe, liniște și luminozitate aparte. Era neliniștit, sculptorul, anul ăsta. Avea să descrie neliniștea asta mai târziu, la telefon:

 

„e ca atunci când atingi o umbră și ți se deschide un gol rece în inimă. și ți se face frig...”

 

 

 

 

 

 

 

ο γλύπτης Paraskevas Mageiras despre arta lui: „Someone told me that Art must reach the Truth. Later, I realised that whatever I consider the Truth is not enough, there is something more needed [...]. Imagination fills the gaps Truth leaves, because artists can travel in time. If you manage to accept and love what you really are, then you will be able to love everybody and everything around, important or not, everything alive or everything you think lifeless. Only if you love life you will be able to beat the fear of death. If I can help someone with my work - however little this help might be - I will be so pleased I have offered something.”

 

Am găsit pe net un interviu cu el (traduc foarte aproximativ):

„Opiniile lui fiind întotdeauna interesante, nu am putut să nu-i cerem părerea despre artă și efectul pe care îl poate avea asupra situației generale - criza cu care Grecia se confruntă astăzi. Răspunsul lui, parcă pregătit din vreme, ne-a surprins pentru o clipă și ne-a făcut să ne uităm altfel la arta lui și la modul în care el se raportează la ea:

 

Ce crezi că e arta? O frenezie, o vrajă, un limbaj. Dacă atingi inimile oamenilor, planeta se poate schimba. Dar ceea ce nu se schimbă este adevărul. Cum să depășim durerea sărăciei, cum să acceptăm ceea ce se întâmplă, dacă nu ajungem la cunoaștere (gnoză), prin adevăr?

 

Ce crezi că e arta? Un instrument. Dacă e folosit corect, are sens, dacă nu, atunci este doar un element decorativ. Iar dacă arta are sens, atunci este o armă care poate răsturna toată minciuna care ne-a fost inventată pentru a fi supuși. Vreau doar să spun că avem nevoie de purificare ca popor; spirituală și fizică, să dezlănțuie valorile, care de ani de zile sunt acoperite de talentul retoric al minciunii. Și dacă catharsisul nu vine prin cunoaștere și educație, atunci nevoia va face acest lucru în timp, pentru că în cele din urmă nu vom avea de ales. Ce pare simplu este întotdeauna cel mai greu. Nimic nu ne este dat de-a gata, și asta e minunat: trebuie să ne străduim pentru a ajunge mai aproape de esență. Cel care nu suferă și nu se bucură de necesități își este sieși suficient în nimic. Poate că este bine să intrăm și să privim adânc în noi înșine, și să ne întrebăm cu sinceritate ce așteptăm de la viața noastră. Asta ne va ajuta să înțelegem motivul existenței noastre. Și asta este ceea ce face arta, cu reflecțiile și farmecul ei: pe de o parte îl ajută pe om să fie răscumpărat, iar pe de altă parte să stea pe picioarele lui, să iubească și să fie liber...

 

„I am grateful to the people who opened my eyes through their art to recognise the beauty of the world.”

 

~ Paraskevas Mageiras, sculptor ~

 

... și Ikarus-ul lui:

 

 

 

 

Share on Facebook
Share on Twitter
Please reload

Please reload

© 2017-2019 Lia Vernescu