când moartea / nu scrisul

Povestea romanțată a sângelui meu

Limba română la cafeneaua englezească (+invers)

Venin internautic

In time

1/8
Please reload

Caruselul continuă

February 23, 2018

23 Februarie 2018

Incredibil, însă coșmaresc de adevărat, caruselul continuă. De aproape 30 ani. Aceleași figuri, dar cu alte nume, rotindu-se halucinant. Guvernarea nesfârșit-pesedistă se desăvârșește în aceste zile, desăvârșind mizeria și sărăcia în care mulți români trăiesc deja, de atâta timp. Aceiași români care, paradoxal, îi votează mereu. Îi merită. Se merită unii pe alții. Numai că, în acest amor toxic, adevăratele victime sunt cei care încă mai aud și văd bine, au bunul-simț și buna măsură a lucrurilor, mințile întregi și minima inteligență de a vota în cunoștință de cauză.

Și nu mă refer la „politic”. Etalonul meu nu mai e politic (ce partid guvernează, cine e ce), pentru că la putere nu e niciodată un „partid” (cu adevărat politic, cu platformă politică matură), ci indivizi puși pe căpătuială, adunați oportunist într-un ceva sectarian* cu nume de „partid”. Și pentru că politica, în viitor, va dispărea. Etalonul meu este altul: sărăcia. Și cum se moare. Se moare urât în România. Se trăiește greu și urât, și se moare și mai urât. Se moare ne-necesar de mizerie, de sărăcie, de neglijența medicilor, de nepăsarea „autorităților”, de lipsa unei vieți decente (măcar la minimul decenței), de griji, de nedreptăți, de răutatea și monstruozitatea altora, de frică (frica zilei de mâine, frica de a deschide gura și a spune ce gândesc, frica de a trage la răspundere, frica de a-și cere drepturile). Când vezi cu ochiul liber toate astea, nu poți decât să te întrebi: cum au ajuns niște incapabili și niște infractori să „guverneze” o țară? Să o ruineze? Să omoare lent milioane de cetățeni de atâția ani de zile? Nu le e rușine?

Iar când citești într-un cotidian un titlu ca ăsta: „Reîmpărțirea prăzii în Parlament: PSD a luat funcțiile cu mașină, șofer și leafă mai mare”, iar apoi citești ce tertipuri au folosit pentru asta, te apucă o lehamite abisală, de ei, și de cei care continuă să-i voteze, să-i „aleagă”. O scârbă abisală de politică, în general.

Straniu e că oamenii ies în stradă pentru politică, dar nu ies în stradă când li se taie din salariu deși anunțaseră că li s-a mărit (alt tertip: anunță măriri care în fapt sunt tăieri; numai în măreața Românie pesedistă e posibil așa ceva; și prostirea asta în față, ca toate celelalte, are un sinistru sunet ceaușistoid în ea).

 

Mărețul proiect pur erdoganian al lui Dragnea privind „defăimarea țării”... Era să zic „proiectul de defăimare a țării”, ceea ce n-ar fi fost prea departe de adevăr. Ei defăimează țara. Din cauza lor România are o „faimă” atât de proastă peste hotare. Din cauza guvernării, nu a românilor în general. Foarte des sunt întrebată (logic) ce țară e aceea din care milioane de cetățeni emigrează pentru că nu se poate trăi. Și mă întreabă câtă sărăcie și ce condiții teribile de trai trebuie să fie în țara aceea, cât de prost trebuie să fie ea guvernată, încât se emigrează masiv din ea. 3,4 milioane de români (17% din populație) au emigrat - tinerii, creierele, specialiștii și atâția oameni muncitori; îi întâlnesc uneori prin Anglia, unii o duc foarte bine, alții locuiesc câte 3 într-o cameră închiriată sau au o cămăruță într-un apartament la comun, însă sunt mulțumiți și așa, pentru ei viața așa e mai trăibilă și mai bună decât în țară, fie fiindcă respiră liber într-un loc civilizat, fie fiindcă muncesc și sunt plătiți cu salarii decente, și nu s-ar întoarce nicicum în România. De ce sau de cine fug românii atât de dramatic? Așadar, cine defăimează țara?

 

*Că PSD funcționează ca o sectă e clar din aceste motive:

Președintele PSD Alba a vorbit pentru prima dată despre excluderea din partid a primarului din Ciugud, Gheorghe Damian. Acesta nu a oferit explicații concrete cu privire la ce i s-a imputat edilului, lansând mai dregrabă o serie de aluzii, scrie alba24.ro. „Nu este om de echipă”, a primit „aprecieri” de la adversarii politici, avea prieteni în afara partidului, „era condus de alții care îl disturbă”, nu se „mândrea cu afișele PSD în comună” și chiar își făcea concediile cu alții, din alte partide, sunt câteva dintre ideile avansate de liderul PSD. (sursa aici) „Idei” care dovedesc clar caracterul de sectă al acestui așa-zis „partid”.

 

27 Martie 2017

Reiau un alt text al meu împrăștiat prin eter pentru că da, e adevărat, „caruselul continuă”. Respiraserăm o nesperată gură de oxigen prin guvernul Cioloș, însă n-a durat mult. Am reintrat în carusel prin guvernul Dragnea. A scrâșnit și s-a încetinit pentru câteva săptămâni prin #rezist, însă nu s-a oprit, suntem tot în el.

 

Nu cred în partide politice, sunt perimate, depășite, inutile. Și, la noi, total compromise. Nu mai cred nici măcar în ideea de partide politice. Nu de partide politice avem nevoie, ci de creiere. Tehnocrația era singura noastră șansă. Cioloș era mai mult decât putea spera România acum. (5 Iunie 2017: dl. Andrei Pleșu analizează starea jalnică de azi a partidelor politice în articolul „Politică fără partide” - am face politică dar n-avem cu ce partide. Eu aș spune: „fără partide!”; nu mai aștept nimic nou pe „scena politică”, nimic nou de la vreun „partid politic”. Nu mai vreau partide politice. Fiindcă, precum mașinile pe diesel, sunt perimate, depășite, toxice, inutile. Probabil că, fiind recente și total compromise, în comparație cu cele istorice din democrațiile occidentale (adică serioase, cu substanță), partidele politice de la noi reflectă primele apropierea de extincție.)

 

Scrisesem „Caruselul continuă” pornind de la un alt text al meu din neuitata vară 2012 și legat de un articol al domnului Liiceanu apărut în octombrie 2014. Astăzi, după mai mult de doi ani, privind în urmă, știind ce a urmat după, nu pot decât să-mi spun: da, caruselul continuă, suntem tot acolo, în el, învârtindu-ne-n cerc și în gol. Din 1990 încoace. Și m-am săturat. M-am săturat de „aceiași”: aceleași fețe, aceleași nume agățate de putere. M-am săturat de PSD și de toate clonele, încarnările și spectrele FSN-ului de odinioară care persistă după aproape 30 de ani. Și m-am săturat de tot ce a ieșit, urât, la iveală în ultimii ani, peste ceea ce era deja vizibil.

 

Însă cel mai mult m-am săturat de cei care votează penali, compromiși, de cei care-s politic ignoranți - sunt direct răspunzători de starea de azi a țării.

 

Numai că astăzi mi-a dispărut patima. Recitind, mă uimește patima din textul ăsta îndepărtat și mă întreb cum de am putut consuma atâta viață aiurea, în politic (pentru că a fost, da, în zadar).

 

Mă uimește faptul că am lăsat politicul să-mi guverneze viața. Prietenii pierdute, familii dezbinate - pe câți nu ne-a otrăvit, la un moment sau altul, politicul? Nu doar la noi - unde facem politică așa cum facem mâncare, ne spălăm pe dinți cu politica, o cărăm cu noi în geantă peste tot, o maimuțărim în oglindă când ne uităm la noi înșine, o turnăm în ceașcă sau o bem la un pahar cu prietenii, stăm cu ea pe toaletă sau în fotoliul de la operă - nu doar la noi ci, recent, și aiurea pe mapamond, în locuri care altfel păreau politic calme. Brexitul a divizat adânc UK în leavers și remainers, Trump a generat divorțuri, depresii și a resuscitat în mentalul colectiv un cuvânt aproape uitat, „hate”. Psihologii avertizează asupra impactului devastator pe care politicul îl are în lumea de azi, pentru că, în țările astea, e un fenomen relativ recent. E cumplit să mă gândesc că noi, românii, trăim așa de decenii.

Cu alte cuvinte, ale unuia din scriitorii pe care-i iubesc:

 

“We should care for each other more than we care for ideas,

or else we will end up killing each other.”
 

―from Corelli's Mandolin by Louis de Bernières

 

Îmi vine în minte finalul unui episod dintr-un serial spaniol extraordinar, „Cuéntame cómo pasó” - un aproape documentar urmărind destinul unei familii din Madrid, începând din anii '60 până în anii '90, trecând prin toate evenimentele care au marcat istoria recentă a Spaniei, documentând meticulos, refăcând fidel și inserând momente de arhivă. Familia Alcántara este esența a ceea ce este spaniolul de azi. Și este un act de iubire, acest serial. Un act de iubire pentru țara lor, pentru orașul lor, pentru cartierul lor, pentru părinții, bunicii, străbunicii, pentru vecini, prieteni, iubite, iubiți, pentru lumea lor, pentru tot ceea ce au trăit ei în macro- și microcosm. Un fel de act patriotic, adică. Intrinsec, subtil, autentic.

 

În loc să difuzeze telenovele turcești, televiziunea română ar furniza o adevărată sesiune de terapie națională telespectatorului român dacă ar difuza acest serial spaniol (popor cu care suntem, evident, înrudiți, un fel de veri; spre deosebire de turci). Mai mult, aș vrea să văd un serial românesc similar (Cuéntame vinde în franciză, portughezii, de exemplu, au propria lor versiune), destinul unei familii românești reflectând fidel și în detaliu tot ce s-a întâmplat în România din anii '60 încoace. Pentru asta trebuie talent, skill și iubire.

 

Momentul la care mă refer se află în ultimele 10 minute din acest episod, e atât de sugestiv încât înțelegi, chiar fără să fi urmărit serialul în prealabil și chiar fără să știi spaniolă: efectul devastator al politicului asupra relației copil-părinte. Și trezirea din această orbire.

 

Adică, dezpătimirea.

 

PS ...că tot m-a apucat puseul ăsta de înțelepciune mimată, mai pun un panseu pe tapet (nu știu cui aparțin cuvintele astea, circulă prin cărți și pe net atribuite unora și altora): „holding onto anger is like drinking poison and expecting the other person to die”. Nu, nu-i aparțin lui Buddha.

(vorbind de otravă, Buddha însuși a murit otrăvit, nu cu otravă ci cu mâncare, din greșeală și fără intenție - toxiinfecție alimentară, am zice azi; sau reacție alergică?)

 

***

 

octombrie 2014

 

Am citit articolul dvs. in tren [e vorba de articolul dlui. Gabriel Liiceanu, „Fie-va mila de noi, domnule Ponta!”] si m-a absorbit atat de tare incat am uitat sa cobor unde trebuia. Mai ales finalul – m-a luat prin surprindere, „neasteptat” intr-adevar, aproape ca am auzit, vorba lui Mircea Cartarescu (in cu totul alt context) „pocnetul de cristal zdrobit al [...] unei vertebre” din gandirea mea: „un print shakespearian pe drumul Damascului” era ultimul lucru la care m-as fi gandit legat de Ponta. Nobletea articolului dvs. m-a facut sa ma rusinez cumva de felul in care ma gandeam la Ponta pana acum. Sila (nu doar pentru el, ci pentru tot ceea ce el reprezinta) s-a facut praf intr-o secunda, s-a dezintegrat sub acest fascicol de lumina - necrutatoare tocmai prin claritate, nu prin intentie - pe care l-ati plimbat peste el. Silei i-a luat locul mila. Mila de Ponta si de PSD (desi e destul sa citesc titlul unei marunte stiri de azi: „Posta Romana imparte pensionarilor fluturasi PSD in care li se spune ca Johannis o sa le taie pensia” ca sa ma apuce din nou scarba de tertipurile lor, nu doar ilegale, dar si de cea mai joasa speta). Totusi, Ponta are aceasta sansa, da. Daca nu trece peste ea, va fi ca „peripateia” din tragediile antice grecesti, intorsatura neasteptata din destinul personajului care ii da intotdeauna adancime si exemplaritate si-l propulseaza in randul marilor personaje. Daca trece peste ea, nu va fi decat o fantosa in rafturile de jos ale istoriei, in cel mai bun caz; in cel mai rau caz – refuz sa-mi imaginez fiindca am intra cu asta prin bolgiile istoriei pe care eu nu le pot cartografia, n-am „anduranta” necesara.

 

Am coborat din tren la prima oprire cu gandul sa iau trenul inapoi, spre destinatia mea. Numai ca, vazand numele statiei, mi-am dat seama ca ma aflam tocmai langa mica sala de teatru unde, acum doi ani, am vazut o minunata punere in scena a piesei lui Cehov „Uncle Vanya”. Era in vara 2012 (da, acea vara 2012, infernala noastra vara, a tuturor)… Vazusem piesa si, fiindca mi-a placut foarte mult, m-am dus sa o revad, numai ca, inainte de a o revedea, tocmai citisem articolul dvs. „Lasati-ne sa jucam, domnilor arbitri!” la care mi-amintesc ca scrisesem o scrisoare-comentariu intitulata „Caruselul continua”. Daca atunci, in acel 2012, stiam cu totii ca Ponta ne indreapta spre prapastie, acum, dupa doi ani, ne aflam chiar pe marginea ei. Si, cand stii ca sub picioarele tale se casca haul, cand privesti in el constient ca alt „drum” nu exista („drum inapoi” nu se poate), ce te-ar mai putea salva decat faptul ca, printr-o minune, acest hau sa devina, cum atat de minunat spuneti, un drum al Damascului…

 

Redau mai jos ce scriam atunci, in vara infernala a lui 2012. Am ezitat daca sa redau aici scrisoarea sau nu, pentru ca e patetic de lunga si cu siguranta va enerva/irita; o redau, totusi, fie si numai pentru ca, imi cer scuze, nu ma pot abtine sa nu rememorez evenimentele teribile ale acelui an, doua luni dupa ce, in aprilie, Basescu, repetand greseala pe care o facuse in 2004 cu Tariceanu, il numise pe Ponta prim-ministru – n-am inteles niciodata de ce, de ce tocmai Ponta, am crezut chiar (absurd si halucinatoriu dar si din disperarea de a gasi o explicatie si de a ma linisti ca nu e totul ireversibil pierdut) ca Ponta o fi calul troian al lui Basescu in PSD si de asta il numeste pe el – ipoteza asta aberanta n-a durat nici macar o zi, fireste:

 

vara 2012

 

De doua luni de zile, da. Cu o pauza de o saptamana, inceputa cu Miscarea Papioanelor, aceea a fost o saptamana de vis. Mi se paruse ca Miscarea Papioanelor declansase un sir de evenimente faste, spectaculoase, fiindca a doua zi aflam de arestarea lui Nastase si arestarea lui Vantu, apoi plagiatul lui Ponta dat la iveala etc. Nedreptatea nu s-a terminat (cloceste si lucreaza in continuare) – mi-am spus -, dar s-a luat atitudine impotriva ei, e un salt extraordinar. Ma bucuram enorm pentru faptul ca elita intelectuala nu tace, s-a coagulat in jurul ICR-ului, pentru faptul ca se ia atitudine. Pentru prima oara in astea doua luni, nu mai citeam stirile cu groaza, pentru prima oara fiecare stire noua nu mai era un cui in cap. Dar n-a durat decat o saptamana. Am reintrat in carusel odata cu afirmatia lui Dan Voiculescu „pana nu luam Justitia, nu avem toata puterea”; si toate mizeriile care au urmat si pe care le „mestecam”, cum bine spuneti, cu totii de atunci incoace (culminand cu plagiatul lui Ponta dar mai ales reactia lui la plagiat: lipsa de coloana vertebrala, tertipurile jalnice etc). Pentru cateva zile am trait o sila totala, o stare de greata continua. Apoi, am citit articolul unui jurnalist de pe o publicatie online americana care m-a revoltat in asemenea hal incat de atunci nu mai sunt om. Un jurnalist american luand apararea unui prim-ministru european acuzat de plagiat, sustinand, la unison cu acuzatul, ca acest plagiat nu e decat o inscenare a dusmanilor lui politici, „a dirty trick threatening to undermine political renewal in Romania”. Nu mi-am crezut ochilor. Si nu am mai putut rabda. I-am scris o lunga scrisoare (ma indoiesc ca a citit-o), am comentat, dar, ceea ce e mai rau este ca, de atunci, nu ma mai pot opri din scris. De atunci, ii scriu mental acelui jurnalist american – nedocumentat si depasit de evenimente – lungi scrisori despre tot ce se intampla, despre tot ce s-a intamplat in Romania din ’89 incoace; il updatez, cum se zice, desi asta numai in mintea mea. Nu mai pot manca, nu mai pot dormi, fiinta mea e in stare de alerta, sila, teama. De ce trebuie eu sa-mi consum mintea cu asta, ma intrebam cu exasperare, cand e atata frumusete pe lume, de ce trebuie eu sa-mi afund mintea in niste hidosenii, cand exista atatea carti bune de citit, atatea de invatat, atata muzica de ascultat, atata arta de „mestecat” – nu mi-ar ajunge o viata de om pentru toate… De ce nu-mi mai pot vedea de treburile cotidiene cum se cuvine, de ce mintea mea continua sa scrie aceasta scrisoare inutila? De ce seara revizuiesc ceea ce am scris mental si mai adaug noi amanunte in functie de stirile citite de-a lungul zilei, cand pe noptiera am trei carti bune, incepute si, iata, abandonate (una din ele „Great House” – Nicole Krauss, roman in care – observatie secundara – toate menajerele si toti portarii sunt, nu stiu de ce, romani). De ce, cand la televizor e un splendid documentar „Jascha Heifetz – God’s Fiddler”, ma uit la el cu sete, dar mintea mea scrie o noua fraza in scrisoarea blestemata. De ce, sambata, la un spectacol pe care am asteptat trei luni sa-l revad, in loc sa-l savurez din nou cuvant cu cuvant, miscare cu miscare, asa cum am facut-o prima oara, in loc sa ma bucur de un „Uncle Vanya” de exceptie, cum nu stiu daca voi mai avea ocazia sa vad in viata asta, mintea mea ma duce in cotloanele… noii mineriade. Il aud pe Astrov spunand „there’s something faintly sub-human in everyone I know,” si prin fata ochilor mei defileaza intreg guvernul Ponta. „Comedy sinks into farce,” zice Vanya si ma trezesc gandind ca da, atacand pe altii, s-au dat de gol pe ei insisi, oblic si colateral, spre imensa lor ciuda. Comic, daca n-ar fi sinistru. Il aud din nou pe Astrov „if you live among half-wits, after a few years, they seem normal. You start to live like them, think like them, look like them,” si mi se pare ca abia acum inteleg cumva orbirea si prostirea multora din tara. Ma uit la spectatorii de langa mine – sunt prinsi de vraja spectacolului, iar eu – ma gandesc la sceneta jalnica si jucata atat de prost a sinuciderii lui Nastase. Ma uit la peretii salii asteia (e o sala de teatru ceva mai mare decat un living, actorii joaca langa tine, privindu-te in ochi uneori, le vezi lacrimile, unghiile, auzi cel mai mic fosnet al hainelor, te scufunda in lumea lor), pe care atarna tablouri vechi cu incremenite peisaje rusesti, dar ochii mintii mele vad in fiecare tablou chipul lui Voiculescu tipand schimonosit „Puterea! Justitia!”. Aud, indepartat, de afara, vuietul strazii si-mi amintesc ca viata e la fel de sapte ani de cand sunt in tara asta: pasnica, civilizata, asezata (numai political correctness-ul dus la absurd, de-crestinarea si atitudinea de toads ma scot uneori din sarite, dar astea-s nimicuri pe langa mocirla si mai ales vulgaritatea din tara). Tristetea lui Vanya umple sala, densa, aproape palpabila „I shone but I gave no light,” dar – spre ciuda si neputinta mea totala – mintea si simturile mele sunt preocupate de ultimele potlogarii ale guvernului. Nu se poate, imi spun, traiesc un cosmar, in loc sa ma bucur de spectacolul asta pe care l-am asteptat atat, in loc sa savurez acest Cehov intr-o superba noua traducere, mie imi fierbe in cap scrisoarea despre nedreptatile din Romania; in loc sa urmaresc piesa, eu ma uit hipnotizata intr-o fantana otravita pentru totdeauna care-mi scoate la suprafata numai chipuri hade („my life is a beam of sunlight falling into a black well,” il aud, vag, pe Vanya). Si nu doar asta, dar m-am perpelit si i-am turmentat fara oprire si pe cei din jur cu morisca stirilor din tara. Am neglijat zile de nastere, am neglijat casa, familia, mi-am lasat balta preocuparile. De ce, de fapt, a trebuit eu sa-mi pierd si ultimii prieteni din tara din cauza inlaturarii guvernului Ungureanu (asa cum mai pierdusem prieteni cu ani in urma tot din motive politice)? A fost un soc sa constat ca se bucurau ca „a cazut guvernul”. Nu ne mai vorbim. De ce am ajuns sa se uite la mine unii cunoscuti din tara, fosti colegi, unele rude cu nedumerire si aproape dezgust, de parca au sub ochi gandacul kafkian doar pe jumate metamorfozat; cu mila, ca la cineva care e in curs de lenta alienare mintala; cu aproape oroare, ca la un extraterestru care, cumva, a luat chipul meu – oridecateori vorbim pe teme politice, oridecatori incerc sa le sugerez sa se informeze, ba: sa se informeze din surse credibile, sa citeasca jurnalisti independenti, cu coloana vertebrala, sa nu se mai vaite atat ci sa ia atitudine, sau cand ma revolt ca habar nu au, de exemplu, de condamnarile pe coruptie din Romania – „ce justitie? ce condamnari? n-am auzit de asa ceva”, le trimit dovezi, rapoarte oficiale – se fac ca nu aud sau zic „mare branza, cred ca-s date false”. De ce sa se uite la mine cu o privire de „saraca, s-a cam prostit de cand e in Anglia aia” (Anglia „aia” are una dintre cele mai vechi democratii din lume) si sa ma intrebe ce am de, in loc sa imi vad de viata mea (ca tot am privilegiul de a trai intr-o tara civilizata!), ma agit cu „prostiile din tara”? „Prostiile din tara”?! „Prostiile” astea sunt pe cale sa sugrume ultima farama de demnitate umana, de libertate, in cele din urma; ce am de nu ma potolesc, de ce turui atata despre tot ce misca pe scena politica? De ce? Pentru ca imi pasa, pentru ca nu vreau sa ma las mancata de vie de minciuni si tertipuri staliniste, de clonele lui Iliescu, de post-comunismul asta care nu se mai termina, de niste fapte care, intr-adevar, peste zece ani nu or sa mai insemne nimic (dar, in intervalul asta de timp, ceea ce se desfasoara este, totusi, tocmai viata mea). Pentru ca vreau sa iau atitudine, pentru ca ma sufoca. N-am terminat scrisoarea nici in ziua de azi. Tot scriind, am trecut din nou prin toate cate au fost. Cel mai traumatizant a fost cand am ajuns la anii ’90. [.....] Iliescu – nici pana in ziua de azi n-a raspuns el insusi, vreodata, in fata vreunei instante. Pentru ca nu l-a chemat nimeni… Inca. „Look at him now,” il aud, ca prin vis, pe Vanya, „look at him – in his retirement. A nonentity. A cipher. A soap bubble.” (vorbeste de Serebryakov, fireste). Scrisoarea nu s-a terminat si nici nu se va termina, probabil, fiindca voi avea tot timpul de adaugat cate ceva. Pentru ca va fi mereu ceva de spus, pentru ca va fi mereu ceva pentru care sa vreau sa iau atitudine. Pentru ca, iata, de cand am inceput sa scriu comment-ul si pana in clipa asta, s-au intamplat deja atatea. Au picat Avocatul Poporului, presedintele Senatului si presedintele Camerei Deputatilor. Se incalca Constitutia. Se calca in picioare statul de drept si democratia. Visez la momentul in care sa nu mai am de adaugat si updatat nimic, pentru ca nimic revoltator si nedrept nu se mai intampla. La momentul in care starea de lucruri in Romania sa fie una normala, a unei tari civilizate, in care nedreptatile sa fie la scara individuala, nu la scara nationala. In care sa nu ma mai preocupe politica pentru ca stiu ca eu, ca cetatean, sunt pe maini bune: guvernul isi face treaba si nu trebuie sa i se aminteasca mereu ca datoria lui e de a fi un „public servant”. Nu cred ca va fi in timpul vietii mele.…

 

Am iesit de la spectacol cu o imensa ciuda. Mi l-au furat. I-am lasat sa mi-l fure. De ce?

 

Caruselul continua. Cu viteza din ce in ce mai mare. Cu figuri din ce in ce mai hidoase. In cateva ore, totul s-a agravat dincolo de inchipuire. Parafrazandu-va, adormim seara cu o lovitura de stat si dimineata ne trezim cu suspendarea Presedintelui.

 

Asa vedeam lucrurile acum doi ani (si cu destula patima). Acum? Dupa cate s-au intamplat in acest timp, da, probabil ca sub picioarele lui Ponta (si implicit ale noastre) se afla haul – desi Ponta ne asigura ca acela e paradisul, el ne promite fara sfiala paradisul: paradisul lui, si, in goana lui oarba spre paradisul lui personal, ne taraste si pe noi; numai ca paradisul lui personal e infernul nostru. Cat de indreptatit este titlul articolului dvs.: „Fie-va mila...” Poate ca, totusi, haul se va transforma in drum, cum cu o intorsatura extraordinara spuneti: „drumul Damascului”. …Ah, cat as vrea sa pot sa sper…

 

P.S. Nu pot, totusi, sa sper.

 

Share on Facebook
Share on Twitter
Please reload

Please reload

© 2017-2019 Lia Vernescu