când moartea / nu scrisul

Povestea romanțată a sângelui meu

Limba română la cafeneaua englezească (+invers)

Venin internautic

In time

1/8
Please reload

Castrare

April 23, 2018

Am numărat de câte ori zice „thank you” vânzătoarea de la M&S de lângă casă: de cel puțin șapte ori. Când termină de scanat, când îți spune cât costă și te invită să plătești, când pui cardul în mașinărie și te roagă să tastezi pinul, după ce ți-ai tastat pinul, după ce ai scos cardul, când îți dă bonul, după ce ți-ai luat cumpărăturile, și mai ales când ești gata să pleci. Pentru orice mișcare faci. Și orice mișcare faci, cât timp ești în dreptul casei de marcat, este taxată prompt cu un „thank you” care pe mine mă încremenește. Mi se lipesc etichete cu „thank you” pe față, pe mâini, pe palton, pe gură, pe creștetul capului, pe urechi, pe card, pe sacoșă și pe fiecare obiect pe care l-am cumpărat. Mi-e teamă să mai fac vreun gest ca să nu mai declanșez încă un „thank you”, dar mi-e teamă și să ies din ritual. Și eu sunt numai un client, din câți pe zi vor fi trecând prin fața casei de marcat. Mă întreb dacă vânzătoarea mai poate spune și alte cuvinte în afară de „thank you”, sau poate că nici ajunsă acasă nu se mai poate opri, deschide gura să zică altceva, dar tot un „thank you” iese. Noaptea în somn nu spune decât „thank you”. O să facă alergie, mă trezesc gândind îngrijorată. Trebuie să fie groaznic să faci alergie la un cuvânt. O să-l înlocuiască cu altceva. Refuz să-mi imaginez cu ce... Ajungem, apoi, la momentul comic în care e rândul meu să spun „thank you”. Comic, pentru că sună total fals și deplasat, ca un ecou sau ca o maimuțăreală a refrenului ei. Își pierde orice semnificație. Abia pot să-l pronunț. Invariabil, mă umflă râsul. Invariabil, se oprește din mecanisme și se uită la mine ca la un extraterestru. „M-ai castrat!” îi spun în gând în românește în timp ce o privesc drept în ochi. Mi-ai castrat vocabularul. Mi-ai castrat dicționarul interior.

 

După ce ies din magazin, mă așez pe o bancă și scot din geantă The Little Oxford Dictionary (ediție - cum spune și titlul - mică, de buzunar; mi-e foarte drag de el, l-am primit cadou demult, în București, de la cineva care nu știu de unde-l avea; pe prima pagină are scris de mână, cu cerneală, un nume din alte timpuri, „Sona Pambuccian” - și atât). Mi-am făcut acest obicei: după o astfel de castrare (adică după o sesiune de cumpărături), dacă am timp la dispoziție și nu plouă afară, mă așez pe banca din fața magazinului, scot dicționarul și scot din el un cuvânt la întâmplare. Compensez. Va fi cuvântul pe care i-l voi spune vânzătoarei data viitoare, în gând, în loc de „thank you”. Deschid și acum, curioasă să văd ce cuvânt îmi scoate de data asta dicționarul. „Sesquipedalian = a foot and a half long” ?! Nu sunt zdraveni englezii ăștia! Deschid tableta și caut să văd dacă acest cuvânt mai e în uz, sau e un arhaism. Nici bine nu tastez cuvântul, că aflu că da, cuvântul există și acum și e folosit cu referire la cuvinte foarte lungi, ba chiar există și o „sesquipedalophobia = teamă de cuvinte foarte lungi”. Aha! Thank you! Am aflat un cuvânt nou pentru mine... Oricum, e mai bine decât data trecută când dicționarul mi-a scos verbul „castrate”; cum să te uiți la o vânzătoare și să-i spui, chiar și numai în gând, „castrează-mă!”? Închid mulțumită dicționarul și cad pe gânduri...

 

... Îmi apare în minte vânzătoarea de la magazinul de pâine din Colentina, acră, încruntată, cum îți azvârlea pâinea pe tejghea, mecanic, fără o vorbă, lăsai banii, îi lua, dădea rest dacă era cazul, aștepta să dispari din fața ei, clientul următor spunea ce vrea, arunca iar pâinea pe tejghea, fără o vorbă, și tot așa. Iar dacă spuneai „mulțumesc” la sfârșit, se oprea din mecanisme și se uita la tine scurt, cu o privire otrăvită de parcă ai fi insultat-o sau nu ești zdravăn la cap, tot fără să spună o vorbă. Acum mi se pare că avea un farmec nebun!

 

Așadar, am scris aici despre castrare. Castrare?! E peste tot în jur. Totul mă castrează. Timpul mă castrează. Fiecare secundă care se duce, trăgând cu ea imaginea mea și a tot ce e în jurul meu în clipa aia, ca într-un album din care o foarfecă taie mecanic. Harșt! O fâșie pe secundă. România mă castrează. Marea Britanie mă castrează. Europa mă castrează. America și Africa și Australia, continentele de gheață, insulele, peninsulele, oceanele, planeta, galaxia, universul, Dumnezeu mă castrează. Mi se jupoaie câte un strat din eul meu la fiecare secundă. Soacra mă castrează. Prietenii. Rudele. Cunoscuții. Necunoscuții. Eu. Mă castrez singură. Refuzând să fiu.

 

 

 

 

Share on Facebook
Share on Twitter
Please reload

Please reload

© 2017-2019 Lia Vernescu