când moartea / nu scrisul

Povestea romanțată a sângelui meu

Limba română la cafeneaua englezească (+invers)

Venin internautic

In time

1/8
Please reload

Despre ce n-am scris

May 13, 2018

Despre un miliard de lucruri (și mai ales despre cărțile pe care le citesc și scriitorii pe care-i ador). Listez aici enervant de sumar, la întâmplare:

 

OCD e perfect

De ce este socially acceptable să spui exact ce gândești numai dacă ești diagnosticat cu un sindrom sau altul? OCD e perfect, pentru că atunci poți să fii preocupat de igienă și mai ales de lipsa de igienă care e norma în ziua de azi; atunci poți să te exprimi elevat, sofisticat, specializat, în neologisme sau arhaisme, în limbaj academic, fără să fie asta o insultă la adresa celorlalți, ai scuza că you are not too well in your head; atunci e ok să ai stări de melancolie, să fii altfel, să te îmbraci altfel, să pui pasiune în ce vorbești, și mai ales să vorbești exact ceea ce vrei să vorbești; atunci poți ironiza și poți chiar să ai un ușor dispreț pentru prostie, stupiditate, malițiozitate. Atunci și numai atunci. De asta am citit cu încântare „Eleanor Oliphant is completely fine” al scriitoarei Gail Honeyman („an outstanding debut about loneliness and the power of a little kindness” - Mail on Sunday; winner of Costa Book Awards pe 2017), roman care a devenit instantaneu one of my favourite ever, foarte bine scris, literatură pură și interesantă. După ce l-am savurat mi-am spus că trebuie să merg la doctor urgent, să mă diagnosticheze cu ce sindrom o vrea, e clar că asta îmi lipsea ca să mă simt om întreg și normal.

 

„les lletres dels mots del no-res”

Urmăream pe TVEspaña un documentar (ah, ce documentare extraordinare au spaniolii!) despre poetul catalan Salvador Espriu - despre care ar fi foarte multe de spus (din motive stranii, nu-mi vine să vorbesc pe blog tocmai despre literatură, nu-mi vine să fac literatură) - „Poeta de la muerte y de la vida. Se le llamó el poeta de la muerte, pero también era el poeta de la vida, ya que muerte y vida para el poeta no son dos cosas contradictorias.” (la secunda 30 și după sunt imagini care-mi taie respirația.) Colateral și total pe lângă, îmi reține atenția o frază dintr-o imagine de arhivă (care ilustra fundalul istoric pe care s-a desfășurat viața poetului): un personaj oficial (Primo de Rivera, dictator spaniol, '23-'30), la o tribună, rostind: „Salvar a una patria es siempre labor de masculinidad.” Absolut incorect (nu numai politic). Dar ce straniu că patriotismul și masculinitatea sunt stigmatizate la pachet în zilele noastre. Probabil pentru că stăteau legate ombilical în trecutul de mai sus. N-aș vrea deloc să fiu bărbat, și alb pe deasupra, în ziua de azi (mai ales middle-class sau upper, middle-age sau peste, inteligent sau peste, educat și manierat, cu principii solide, handsome și straight - un astfel de bărbat e considerat azi o insultă la adresa restului lumii). Istoria se repetă. Spirală, nu cerc. De ce nevoia constantă și eternă a omenirii de a stigmatiza?

 

Totuși, nu pot să nu revin la poezie. Salvador Espriu:

 

from "Llibre de Sinera" (Prose translation by Sam Abrams)

 

"Ordered, established, perhaps intelligible, I leave the little world that I have carried with me from the beginning and which has ever since surrounded me, for suddenly the anxious steps come to the end of the road. Granted the strange power to penetrate the whole thickness of this wall, my eyes behold the closed, silent, solitary concepts that are created and raised up, for no one, by the restless hands of the fire. Ah, the diverse identity one has descended within the wells, such a painful effort to spell and learn, one by one, the letters of the words of nothingness! Shrieks of the wind clowning outside the house. Look how the old man, in front of the house, slowly raises his dust in the arid, naked moment of a statue. Afterwards dry earth, now for ever beyond number or name, broken up in its depths by the roots of the tree."

 

Poemul în catalană:

 

    "Ordenat, establert, potser intelligible,
    deixo el petit món que duc des de l'origen
    i des d'ell m'envoltà, car arriben de sobte
    els neguitosos passos al terme del camí.
    Concedida als meus ulls l'estranya força
    de penetrar tot aquest gruix del mur, contemplo
    els closos, silenciosos, solitaris
    conceptes que van creant i enlairen
    per a ningú les agitades mans del foc.
    Ah, la diversa identitat davallada dels pous,
   
tan dolorós esforç per confegir i aprendre,
    una a una, les lletres dels mots del no-res!

    Aücs del vent albardà entorn de la casa.
   
Vet aquí l'home vell, al davant de la casa,
    com alça a poc a poc la seva pols
    en un moment, àrid i nu, d'estàtua.

    Terra seca després, ja per sempre
    fora del nombre, del nom, trossejada
    a les fondàries per les rels de l'arbre."

 

Nu știu catalană. Dar l-am citit cu voce tare. Așa cum am învățat pe de rost poeme în greacă fără să cunosc greacă. Pentru pură delectare sonoră.

(știi, de la școală, că româna și catalana sunt foarte asemănătoare. și occitana și siciliana. latinele de la marginea imperiului. frumoasele latine de la marginea imperiului. în català, „x”-ul se citește un fel de „ș”.)

 

Miros de piersici arse

De vorbă cu prieteni greci într-o vară. Despre ce se întâmplă în lume, în Europa, în Grecia. Infinite kosmoteorii. Totul e cu „dus și întors”. Pro-europeni cu măsură și îndrăgostiți calm de țara lor, lector universitar și directoare de școală - au înființat și conduc o școală particulară de limbi străine într-un oraș grecesc și sunt implicați în mulțime de proiecte culturale. Elenița, brusc: „Avem livezi de piersici, în satul părinților mei. Toți au. Toți am făcut contracte de livrare la export în Europa Occidentală. Eram foarte mulțumiți. Au venit anul trecut în inspecție. Credeam că inspectează fructele, ca de obicei, recolta era formidabilă. Nu s-au uitat la fructe, nu le-a păsat dacă-s frumoase sau zbârcite, sănătoase sau atacate de mană, coapte sau verzi, gustoase sau imposibil de mâncat, rotunde sau pătrate. Au venit cu altă misiune. Translatorul era nervos și s-a certat acolo cu reprezentantul importatorului. Ne-au obligat să adunăm toate, absolut toate fructele, toți sătenii în același timp, la o zi stabilită, cu interdicția de a păstra din fructe pentru noi, și ne-au obligat să le dăm foc. Să le ardem. Piersicile. Și ei au stat acolo, au fost de față până la final, să se asigure că facem întocmai. Am fost traumatizată forever. Cum să arzi fructele?! Ce era aia, holocaustul piersicilor? Cum să arunci mâncare?! De ce?! Motivul era că recoltele trebuie distruse pentru a se menține prețul ridicat al fructelor pe piața europeană occidentală, unde ar fi ajuns în mod normal piersicile noastre. Se făcuseră prea multe piersici în anul ăla. Dacă ei n-aveau nevoie de ele, de ce nu ne-au lăsat să le dăm săracilor din Grecia? Sau refugiaților? Sau să le fi trimis ei în țările africane care suferă de foame, despre care pun reclame la televizor atâtea organizații de charity, ei le-ar fi putut transporta piersicile. Nu. Cum să arzi fructe bune? Cum să arzi fructe?... Nu uit ziua aia nici dincolo de mormânt. N-o să uit niciodată mirosul de piersici arse.”

Nici eu, deși n-am fost acolo. Ipocrizia și fațada și dublul-standard al lumii în care trăim.

 

Asta mi-a amintit de alt grec, într-o piață. Vindea tsipouro produs de el (da, domne, avea licență). De ce, l-am întrebat, de ce nu pot găsi tsipouro de-al tău în Anglia, sau măcar legume și fructe - care-s extraordinar de gustoase? De ce nu găsesc fructe din Grecia (în afară de struguri albi uneori, 7 lire pe kilogram), măcar așa, din solidaritate europeană pentru o țară care trece prin criză, dar găsesc fructe din restul continentelor pământului, majoritatea necomestibile, fiindcă-s culese verzi și lăsate să se „coacă” în burta vapoarelor? Ba, zice grecul, am vrut să vând strugurii unei companii care livrează în supermaketuri din Anglia, dar mă plăteau la o pătrime din prețul pe care-l obțin vânzând aici, în piețele grecești. Nu sunt industrie, nu sunt enorm, nu sunt mecanizat, cum să-mi vând produsele pe mai nimic? 20 de cenți pe kilogramul de struguri?!

„?!” într-adevăr. Probabil compania intermediatoare vindea mai departe cu 3 euro pe kilogram, ca aici în supermarket să fie 7 lire pe kilogram. Eh?

 

***

Admir enorm NHS-ul. Dacă mama mea ar fi avut un NHS sau un echivalent al NHS-ului în țara ei, ea ar fi acum în viață. Dar, ca orice altceva, nimic și nimeni nu e perfect. Totul, cum spuneam mai sus, este cu dus și întors. Urăsc etichetele pe care unii le pun imediat: dacă nu ești asta, ești neapărat opusul. Nu. Totul e în nuanțe, în amalgamuri, niciodată în culori tari sau în adevăruri trase precum aurul în lingouri perfecte și identice (excepție fac principiile morale fundamentale); nimic nu e rocă pură și formă geometrică perfectă. Viața e un amestec, nu un simbol matematic unic, clar și ne-echivoc.

Povestea care urmează e din cele schimbătoare de destin. 

 

(foto wix.com)

 

 

 

Share on Facebook
Share on Twitter
Please reload

Please reload

© 2017-2019 Lia Vernescu