când moartea / nu scrisul

Povestea romanțată a sângelui meu

Limba română la cafeneaua englezească (+invers)

Venin internautic

In time

1/8
Please reload

Dezpătimiri

April 10, 2018

Trăiesc dezpătimiri, de ceva vreme. M-am dezpătimit de politică, mă dezpătimesc de oameni, de cei pe care-i admiram în tinerețe (aici intră foarte mulți, de la Liiceanu, la Ioan-Aurel Pop - da, încap amândoi în aceeași oală, pentru mine). Îmi rămân numai, ca doză minimă de patimă, cărțile (inclusiv ale lor) și câțiva scriitori. Asta nu înseamnă că nu-i mai iubesc. Îi iubesc, însă calm, fără patimă. Îi iubesc dezpătimit.

 

 

Cineva mi-a trimis această „vedere”. Din rațiuni stranii, cred că se potrivește aici. O reproduc, inversându-i culorile. Cam așa se înțeleg intelectualii români între ei. ... Visez - degeaba - de un amar de vreme că intelectualii români se vor aduna într-o mișcare civică, sau se vor alătura unei mișcări civice care există deja (RO+) și nu se vor mai înțelege între ei precum personajele din caricatura alăturată.

 

 

 

17 Mai

CNSAS și Revista 22 n-au mai scris nimic despre lista colaboratorilor DSS (presupuși colaboratori). N-au venit cu probe. A rămas în aer, după ce au făcut valuri prin presă cu ea. 

 

11 Aprilie

 

Well, scrisesem textul de mai jos ieri. Astăzi, pe G4Media și în Revista 22, această știre care face valuri: Ioan Aurel Pop pe lista colaboratorilor Direcției Securității Statului”, adică pe lista colaboratorilor aflați în legătura unei unități din cadrul Departamentului Securităţii Statului care se ocupa de urmărirea emigraţiei româneşti. Dovada se află în articol. De fapt, în articol se află numai o fotocopie a tabelului în care apare și numele lui Ioan-Aurel Pop. Până nu apar și fotocopii ale contractului de colaborare cu Securitatea, adeziunea semnată și fotocopii ale „turnătoriilor” lui de facto, dovada nu e concludentă. Dacă nu a fost colaborator activ, lista cu pricina nu mă convinge. În anii aceia, oricine avea o oarecare poziție în societate (din '84 I-A Pop devine cadru universitar) era targetat, cu sau fără succes, de Securitate pentru racolare. Însă aștept dovezi concludente: a colaborat concret, sau a fost numai un nume pe o listă? Fără dovezi, această listă nu e decât veșnica sete a românului de senzațional și scandal (oricât de rafinată și elevată în cazul ăsta).

 

De la CNSAS și Revista 22 aștept:

- să ne decripteze lista: ce înseamnă adăugirile în scris de mână, mai ales acel „NU”,

- să publice adeziunea și turnătoriile lui I-A Pop - dacă există,

- să publice și lista separată, cu cei care nu erau colaboratori,

- să publice și pagina a doua, cea lipsă din document.

 

Conform unei adeverinţe emise tocmai de CNSAS - adeverința nr. 2689 din 5 mai 2009, disponibilă pe site-ul instituției -, Ioan-Aurel Pop a fost verificat la cerere, stabilindu-se că „nu există date ori documente din care să rezulte calitatea de lucrător sau colaborator al Securităţii în sensul legii”. Dacă, între timp, CNSAS a descoperit documente care contrazic această „adeverință”, ar fi fost cazul să le publice înainte sau împreună cu această listă, și să le interpreteze profesionist, nu superficial, aluziv și impresionistic.

 

Dar ce înseamnă „Nu”-ul scris de mână în dreptul unor nume din tabel?

Păi, să vedem. Articolul explică: „În februarie 1985, şeful Centrului de Informaţii Externe a emis un ordin prin care le cerea tuturor unităţilor subordonate să-şi actualizeze situaţia surselor aflate în legătură.” Logic, tabelul prezentat ar fi o listă a colaboratorilor actualizată și completată cu noile cerințe - probabil adăugate în scris de mână; tot de mână e scrisă și data la care a fost elaborată lista, și data la care a intrat în arhiva UM0225 (altă mână, probabil). Pare că asta e o listă care exista și care a fost adaptată, de mână, noilor cerințe. Pe alocuri, apare un „Nu” scris de mână în dreptul unor nume și, tot de mână, sunt alte adăugiri, conform cerințelor șefului CIE, pe care articolul le explică: „menţionarea în dreptul fiecărui nume a sectorului la care se afla în legătură şi a ofiţerului care răspundea de el (de exemplu „225 g-5”, „225 f-11”, unde 225 reprezintă UM 0225, „g” reprezintă sectorul, iar „5” indicativul ofiţerului).”

 

Well, numele I-A Pop nu are o astfel de precizare (deși se văd niște ștersături), așadar nu e alocat unui sector și unui ofițer (sau a fost alocat și s-a șters pe urmă), și are clar „Nu”-ul în dreptul lui.

 

Dar, ca să nu bat eu câmpii aici, aștept Revista 22 să ne decripteze profesionist această listă, nu doar să o publice.

 

Observ că autorul articolului postează un comment la commentul altcuiva și vorbește despre „Nu”-ul cu pricina. Spune că cei care nu erau colaboratori sunt pe o listă separată și Pop nu e printre ei - n-avem decât să-l credem pe cuvânt. Totuși, de ce nu publică și lista cu pricina, listă și mai interesantă decât lista de „presupuși”, nu? Ce îl împiedică? Și tot nu spune ce înseamnă „Nu”-ul. De ce?

 

*

România este într-adevăr țara tuturor posibilităților. Mi-am spus asta demult, în clipa în care Regele Mihai se pupa cu Ion Iliescu, sau Marian Munteanu era propus să candideze pentru președinția României taman de Virgil Măgureanu. Atunci mi-am spus că e pierdere de timp să te mai intereseze ce se întâmplă, politic, în țara aia.

 

Tocmai de aceea am inclus textele astea în categoria „Efemere”. Ca tot ce ține de politic și de viața publică din România.

 

10 aprilie

 

Am vrut să trimit acest text direct redacției cu pricina, pe urmă m-am răzgândit. Se referă la acest articol și la acest articol. Mai exact, „cazul” Ioan-Aurel Pop.

(pentru cei care nu știu cine e I-A Pop: profesor universitar, academician, istoric de marcă, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj, tocmai ales președinte al Academiei Române - și, mai ales, apolitic. CV-ul aici)

 

Pentru G4Media.ro,

 

Sunteți (via Hotnews) o sursă de jurnalism românesc autentic, obiectiv, serios, cu verticalitate și coloană vertebrală, de zeci de ani de zile vă citesc și mă bazez pe ceea ce publicați. M-am bucurat enorm când ați decis să vă faceți propria platformă jurnalistică, era și cazul (nu mai elaborez). Însă azi întreb, cu stupoare: ce este aici - forum sau mahala? Am văzut ce se întâmplă când mahalaua devine for (teribilele character assasinations la care au fost supuși, până recent, Cărtărescu, Patapievici, Liiceanu, Mihăieș etc; nici nu vreau să-mi amintesc barbaritatea anilor recenți). Cazul Patapievici (ref. Eminescu, România, românul, românismul) spune multe despre ce înseamnă să nu citești, să nu înțelegi, să decupezi după ureche ce-ți convine din ceea ce au fluturat alții pe internet, și să dai cu pietre fiindcă n-ai creier. M-am săturat de execuții publice sumare, barbare, fundamentaliste.

 

Ați citit pe Ioan-Aurel Pop, cărțile, interviurile cap-coadă? Am urmat link-urile pe care le afișați în articolele de pe G4Media și Hotnews. Ce am descoperit? Că l-ați deformat. Că rupeți din context, ca toți ceilalți, că nu „auziți” versiunea celui chestionat. Peste toate astea, ce aud eu distinct este un clămpănit. Foarfecele corectitudinii politice exagerate (și foarfecele politicii, în general) ciopârțind de zor, inchizitorial, prin ce a spus sau ce n-a spus I-A Pop. Și clămpănitul ăsta are sunet de „1984”. Scârțâială de „pat al lui Procust”.

 

(scuze, exagerez, însă e din exasperare, nu din răutate)

 

O analiză și o anchetă serioasă m-ar fi convins. Sau un interviu edificator. Înșiruirea de citate luate de pe net nu mă convinge. Câți dintre studenții, colegii, co-echipierii lui I-A Pop (și a avut, de-a lungul timpului, foarte mulți, aici e vorba de mii de oameni) afirmă, povestesc și dau mărturie credibilă despre protocronismul, (ultra)naționalismul și anti-occidentalismul lui? Logic, ei ar fi trebuit să se revolte primii, să sesizeze, să tragă semnale de alarmă. Faceți o anchetă printre ei. Nu e curios că tot Ardealul tace?

 

De ce românul are vocația asta de a-și închipui că spațiul lui public e prea strâmt, că nu e loc și de Boia, și de I-A Pop, că unul din doi trebuie exclus, că unul e versiunea în întuneric a celuilalt; că doi din trei trebuie excluși, sau măcar unul, că nu încap cei care-s diferiți, toți trebuie scurtați sau lungiți după un anume calapod. Că nu poți admira Patapievici, Cărtărescu, Liiceanu (cu Boia inclus) dacă admiri și pe I-A Pop; că, dacă nu ești de stânga, ești neapărat de dreapta și invers. Că, dacă te simți român, ești protocronist, ceaușist, naționalist. Că, dacă nu te simți român, ești un dezrădăcinat, un rasist, un spălat pe creier. Și tot așa la infinit. Un infinit obtuz.

 

Îi iubesc și pe Liiceanu, și pe I-A Pop. Cei doi au în comun mai multe decât își închipuie. Mario Vargas Llosa, de exemplu (unul prin invitarea lui la Cluj și numirea lui ca Doctor Honorius Causa al Universității clujene, celălalt prin publicarea lui și interviurile fermecătoare). Dar mai ales au în comun iubirea de țară. Amândoi iubesc România (activ, în atât de multe moduri și atât de autentic, prin tot ceea ce fac - și nu e deloc puțin ceea ce ei fac). Iar eu îi iubesc pe amândoi, de foarte mult timp („Caruselul continuă.” este concludent în ce-l privește pe Liiceanu, de exemplu; despre I-A Pop am scris sporadic, și voi scrie pe larg în curând). De ce unul nu-l poate admira pe celălalt (care-l admiră, și care n-a atacat vreodată public pe nimeni) ci îl deformează stârnind un curent de opinie tulbure?

 

M-am săturat de baricade care separă. M-am săturat de scindarea intelectualilor din România, de grupuri, grupulețe, triburi, invidii, meschinării (Uniunea Scriitorilor din România (USR) este un exemplu; două exemple, fiindcă, absurd, tragi-comic și stupefiant, există două USR-uri în România). Știu, pe viu, cum se priveau în 2012, cei care erau sudați statuar în mintea mea: Patapievici, Liiceanu, Cărtărescu; știu că, deși tot sudați sunt - și în mintea mea, și în afară -, am văzut atunci, pentru câteva zile, fisuri fine în grupul statuar desenând ceva ce refuz să-mi amintesc - și fisurile astea rămân; rămân în urmă, da, s-a trecut peste ele, dar rămân și fiindcă nu pot fi șterse. Dacă-l admiri pe Pop, nu se poate să-l admiri pe Liiceanu. Fals. Întreb: ce e intransigența asta exagerată? Ce-s separatismele astea - infantile, când nu sunt terorizante? M-am săturat.

 

În cazul I-A Pop, pe ce vă bazați? 

 

1) e eronat și bulversant (pe scara „bulversării valorilor”) să-l asociați cu, și să-l menționați alături de personajele într-adevăr controversate pe care le enumerați în listă. 

(am tresărit citind în intro-ul articolului dvs. sintagma „cultura, memoria și educația românească” - nu vi se pare prea naționalistă, după propriile standarde? sau aplicăm dublul standard - e ok când o folosiți dvs., dar nu e ok când o folosește I-A Pop?)

 

2) G4Media: „În 2012 I-A Pop a votat împotriva verdictului de plagiat în legătură cu doctoratul lui Victor Ponta”

 

Ioan-Aurel Pop: „eu n-am luat niciodată apărarea domnului Victor Ponta şi doar am spus că pentru constatarea plagiatului nu este de ajuns să fie un om de bine, ci este nevoie de specialişti care să se pronunţe. Eu asta am cerut în 2012: dacă acuza de plagiat se aduce în fizică este bine să fie fizicienii care decid; dacă este în chimie să fie chimiştii care se pronunţă; dacă (e - n.r.) în istorie, să fie istoricii. Nu nişte oameni care nu pot să-şi exprime cunoştinţele într-un domeniu. Noi nu avem cunoştinţe în toate domeniile. Aceasta a fost singura mea poziţie atunci. Fireşte că, după ce s-au pronunţat specialiştii, am fost absolut de acord cu decizia specialiştilor.” 

 

A fost taxat urgent pentru faptul că n-a sărit imediat, ci a urmat o procedură birocratică, așteptând părerea specialiștilor, ca tot ardeleanul meticulos și conștiincios care nu s-ar arunca, istoric fiind, să dea verdicte publice pe juridic, adică în afara zonei lui de expertiză. Acest curent de opinie tulbure și rea a pornit, lent, atunci, în 2012 și s-a accelerat subit în 2016. De ce toți (inclusiv cei rafinați, cei care-s crème-de-la-crème) încă funcționează guvernați de instincte primitive, după grețoasa formulă „cine nu e cu noi e împotriva noastră” = dacă nu dă imediat cu pietre e pro-Ponta? 

 

Pe de altă parte, Liiceanu, când scrie că Pop „a acoperit furtul lui Ponta, l-a tăinuit, i-a şters urmele”, sună cam patetic, parcă vorbește de Iuda care-l vinde pe Hristos. Am depășit etapa de patimă într-ale politicii. M-am dezpătimit. De aceea mi se par suspecte orice patetizări.

 

3) „generaţia Google, Facebook, SMS”. I-A Pop făcea o pledoarie pentru studiu, educație. Articolul lui la care vă tot referiți și din care decupați fără context se numește „Meseria de istoric la începutul mileniului al treilea”. Că Google-ul a înlocuit, astăzi, studiul serios cu o spoială de cultură - e un adevăr incontestabil, asta n-o zic eu, ci e opinie generală cunoscută. E folositor în informare rapidă, în aflarea imediată a unor informații, în comunicare, e folositor pentru o mie de lucruri și în o mie de scopuri, și e indispensabil, dar nu înlocuiește educația serioasă.

(constatare Facebook: I-A Pop are Facebook; nici Liiceanu, nici Patapievici n-au Facebook (oficial, ci numai pagini create de fani); și nici mulți alții; Elon Musk tocmai și l-a șters; și, taman când verificam dacă Boia are sau nu, s-a colapsat Facebookul și mi-a dat eroare)

 

4) G4Media: „Ioan Aurel Pop a promovat constant un discurs naţionalist, cu accente protocroniste.” Citatul pe care îl aduceți ca argument vorbește despre „tradiție”. Dacă „tradiție” înseamnă protocronism, atunci de ce publicați știri despre cum sărbătoresc românii din diaspora Paștele (folosind chiar cuvântul „tradiție” în titlu), sau, ca să fiți totally on the safe side, nu folosiți cuvântul „tradiție” sub nici o formă și inițiați o petiție pentru scoaterea lui din dicționare.

 

5) G4Media: „Ioan Aurel Pop este cultivat intens de site-urile care promovează teorii ale conspiraţiei şi ideologii anti-occidentale.”

 

... spre propria lui exasperare, probabil. Nici site-urile alea, nici dvs. nu i-ați citit cărțile de istorie, studiile, articolele etc. I-A Pop este, în primul rând, istoric, un istoric veritabil, un specialist incontestabil, un nume în domeniul lui. Medievist rar, nu știu dacă știați că e un medievist. „Națiunea Română Medievală”, de exemplu, a fost singura carte de istorie citibilă publicată în anii '90 care, prin modernismul și occidentalismul ei, suna total diferit de tot ce se scrisese până atunci. Iată un istoric care sună „european”, mi-am spus, nu ridică osanale penibile „românismului”, are atitudinea sănătoasă a unui istoric occidental obiectiv, calm, fermecător, riguros științific.

 

Anti-occidental? Protocronist? Nimic mai fals. Recent, I-A Pop (dau aici un singur citat): „Vocația occidentală a identității românești ne obligă și la revigorarea vocației occidentale a realității românești”, și tot capitolul ultim din „Transilvania, starea noastră de veghe”, care are ca titlu exact sintagma de mai sus: „Vocația occidentală a românilor”.

 

Vă rog, nu mă dezamăgiți. Sunteți singura mea sursă reliable de jurnalism din România. (Știu, o să-mi spuneți că nu dvs. mă dezamăgiți, ci I-A Pop însuși... Aștept dovada convingătoare, nu o diluată supă internautică.)

 

Cu stimă,

 

Lia V.

 

PS Nu sunt naționalistă, protocronistă, primitivă, viscerală etcetc. Despre ce sunt, detalii pe website (liavernescu.com), în Caruselul continuă., Sandor și Miklos (Transilvania literară), A venit speranța cu votul din Franța? etc. N-am facebook (spre amuzamentul cunoscuților mei, convinși că sunt desuetă) fiindcă am știut din start ce înseamnă, vorba englezului - „there is no such thing as a free lunch”, și am trâmbițat căderea lui de multă vreme (tocmai am urmărit audierea lui Zuckerberg în senatul american, Facebook Senate Hearing, din seara asta - he's being skewered).

 

***********************************************************************************

De dl. Liiceanu m-am dezpătimit din câteva motive. Unul dintre ele este următorul: am scris Editurii Humanitas cu speranța (vagă, ce-i drept) că ar putea deschide o librărie într-un mic oraș transilvan. Așteptam un refuz, dar nu așteptam să nu primesc nici un răspuns.

Revin acum (aprilie 2019) asupra acestei fraze și adaug că am primit recent (martie) un superb răspuns de la editură, din partea doamnei Diana Constantinescu, cu lămuriri, inimă și packed with information, de aceea cred că sunt pe cale să mă re-împătimesc - de data asta de editura Humanitas (de care, de fapt, nu mă dezpătimisem - de cărți nu te poți dezpătimi hodoronc-tronc, mai ales atunci când îți salvează, la propriu, viața).

 

Stimată Editură Humanitas,

 

Vă scriu cu rugămintea de a deschide o nouă librărie. E vorba de județul Hunedoara. Suferă cumplit de lipsă de librării, de lipsă de cărți, de lipsă de acces la o hrană vitală - și n-ar trebui să fie așa, într-o țară europeană a secolului 21. Lipsa librăriilor în orașele mici generează boli spirituale cumplite. Tot județul (sintagma asta înseamnă oamenii „normali” din el) tânjește după o librărie. Cea mai apropiată este în Alba-Iulia, sau Sibiu, sau Cluj.

 

Poate vă sună aberant și foarte far fetched, însă orașul potrivit din județul Hunedoara pentru o librărie Humanitas este Hațegul. De ani de zile acolo nu mai există vreo librărie, și oamenii deplâng lipsa ei. Ar fi un fel de mecenat, știu (n-ar opera pe profit, deși e loc de surpriză), însă un mecenat cultural pentru o cauză bună. Va fi o librărie mică, însă va fi foarte căutată. Localnicii (însemnând nu doar orășelul, ci și mulțimea de sate din jur) v-ar fi profund recunoscători. Vă rog faceți excepție, o singură dată: acum. Creați această mini-librărie Humanitas (un satelit Humanitas) într-un orășel transilvan, inițiați acest experiment cultural, acest charity spiritual (fie și o librărie cu cărți care vă rămân nevândute de la librăriile mari). Vă stau oricând la dispoziție cu o listă de localnici care ar da o mână de ajutor. Ați crea ceva istoric, ați ajuta zona enorm.

 

Ignoranța naște monștri. Este, însă, o mare diferență între „ignoranți” și „ignorați”. Cei despre care vorbesc sunt „ignorați”. E destulă ignorare din partea statului acolo (pe toate planurile, nu intru acum în detalii). Haideți să-i ajutăm pe „ignorați”. Să nu-i lăsăm pradă prea ușoară ignoranței. Haideți să nu ignorăm ignorații.

 

Cu stimă și cu speranța unui răspuns (oricare ar fi el),

 

Lia Vernescu

 

PS Am dus o rudă din Hațeg în Sibiu, în vizită la nepoții lui. Vizitând Sibiul (unde nu mai fusese de foarte mulți ani), am intrat și în Humanitas. Om în toată firea, a început să plângă la propriu văzând librăria ireal de frumoasă (pentru el), văzând toate cărțile (la care s-a uitat ore întregi), și a întrebat apoi, cu obidă și cu lacrimile în ochi, „De ce? De ce în orașul meu nu există o astfel de librărie, și nici măcar o librărie?” Am avut o cruntă senzație de deșert, de Sahara, de munții Afganistanului, de planeta Marte...

M-am oferit să-i comand pe internet orice cărți și-ar dori. A zis da, dar a adăugat, „Nu. Nu e același lucru. O librărie e un spațiu. Un spațiu sacru. Unde poți intra și petrece timp în afara timpului, printre cărți.”

 

 

Share on Facebook
Share on Twitter
Please reload

Please reload

© 2017-2019 Lia Vernescu