când moartea / nu scrisul

Povestea romanțată a sângelui meu

Limba română la cafeneaua englezească (+invers)

Venin internautic

In time

1/8
Please reload

Dirijorul

September 4, 2018

De trei săptămâni dormeam numai cu somnifere. Călătorisem - pentru o speriată ca mine - aberant de mult. Nu se prăbușiseră avioanele, însă eu și soțul meu eram doborâți de un „bug” englezesc mai cumplit decât de obicei (fie vară, fie iarnă, în UK e mereu câte un bug going around). Simțeam în oase că era din smârcurile Bangladeșului, se încrucișase, de frică sau din tovărășie, cu alți microbi pe drum, din Asia până în Anglia, se detrăbălase apoi la un chef prin pub-uri și cu cei autohtoni, clocind inconștient, sau dinadins, un virus nou, extrem de... virulent. Se manifesta ca o gripă cu tuse măgărească săltăreață, de neoprit - precum râsul forțat provocat de gazul ilariant din comediile anilor '50 - căruia nu i te puteai opune, care te rupea din rărunchi, te smulgea violent din măruntaie și rămâneai cu febră musculară de atâta sforțare; care te epuiza, scârbea, anemia, nu mai aveai poftă de mâncare și nici chef de viață. Slăbisem cumplit, de la virus și de la nesomn, ajunsesem iar la 42 de kilograme. Am fost o stafie toată călătoria. N-am fost eu, cea vie, nici măcar pentru o secundă.

 

Pe străzile Veneției îi recunoșteam pe englezi după tuse, erau singurii care tușeau ca măgarii. Avionul întreg era un cor infernal de măgari urcați acolo, la 10.000 de metri înălțime, tușind cu ochii ieșiți din orbite, cu dinții dezveliți, cu urechile țepene. Am și acum în auz răgetele răgușite, inconfundabile și insuportabile, multiplicate halucinant deasupra planetei. Însă, dacă cineva ar fi privit de afară prin hublouri, ar fi văzut un avion cu măgari încremeniți patetic în extaz, plutind într-o liniște stranie, de film fără sonor. Cu o singură excepție.

 

Un singur pasager era normal, nu tușea, nu strănuta, și s-a nimerit, spre ghinionul lui, să stea tocmai lângă mine. Când și-a dat seama că și eu eram în toiul bug-ului (deși încercam să-l feresc cât pot, întorcându-mă complet în direcția opusă lui și tușind în paltonul pe care mi-l pusesem invers, ca o pătură peste mine, peste cap), a devenit atât de exasperat, scârbit, indignat și vocal, vibrând scurt și intens, ca un pom scuturat de vânt isteric sau o plantă smulsă din ghiveci, încât stewardesele l-au lăsat să se mute singur pe locurile libere din spate. Și eu aș fi făcut ca el, în mod normal, fiindcă mă scoate din sărite apucătura englezilor de a nu-i proteja deloc pe ceilalți, de a considera normal să răspândești microbul către toți cei din jur (cu scuza jenantă că, mai devreme sau mai târziu, tot se vor îmbolnăvi și ei), de a nu sta acasă când sunt contagioși - și am obiceiul de a protesta vocal oriunde m-aș afla. Am vrut să renunțăm la călătorie, însă pierdeam banii de avion și hotel și, în plus, ne așteptau prieteni în Veneția și în România care nu înțelegeau gravitatea situației, credeau că nu-s decât capriciile sau ipohondriile mele exagerate care de multe ori m-au împins spre inventarea de motive pentru a evita călătoritul - și se simțeau trădați. Fusesem, în seara dinaintea zborului, la GP (general practitioner, doctor de familie pe românește) să-mi dea certificat că nu mai pot călători, însă GP-ul a zis, în pur stil englezesc, că n-am nimic la plămâni, că sunt aptă de zbor cu avionul, ce dacă răspândesc microbul, nu e problema mea, toți îl au sau îl vor avea în iarna asta. Păi, sigur, să călcăm liniștiți pe cadavre. Contagiunea, carantina, sunt cuvinte interzise de Noua Inchiziție care e corectitudinea politică dusă la extrem și absurd și care funcționează fără greș (ca orice și totul) în măreața Anglie.

 

Călătorul normal din avion era, firește, nu englez, ci italian. Era singurul care avea față umană în avionul măgăresc. După cum arăta, a artist, subțire, cu păr vâlvoi pe umeri, cu ochelari, după cum gesticula cu gesturi ample, convolute, arabescizate, am fost convinsă că trebuia să fie un dirijor care se duce (sau întoarce) la Veneția, poate că avea concert chiar în La Fenice, și ar fi fost într-adevăr un dezastru să se îmbolnăvească tocmai acum. Cred că m-a urât teribil, pe mine, pe englezi, avionul ăsta scuturat de tuse măgărească. M-am ridicat la un moment dat și l-am căutat din priviri, era acolo, pe ultimul rând, continua să gesticuleze, revoltat, însă mi s-a părut că nu făcea altceva decât să dirijeze, nevăzut de nimeni, ironic și auto-ironic, din spate, nu din față, corul de măgari. Am prostul obicei de a mă uita direct la oameni gândind cele mai surprizătoare lucruri, fapt care-i derutează și-i face să interpreteze greșit uitătura mea. A întors capul în altă parte, și mai revoltat, ca și cum ce naiba vrei, ce te holbezi așa, nu scap de tine nici aici. N-avea de unde să știe că simpatizam cu el, iar eu n-aveam de unde să știu că îl voi revedea, câteva zile mai târziu, dirijând un cor de studenți la Conservatorio di Musica „Benedetto Marcello” din Palazzo Pisani, în Campo Santo Stefano...

 

L-am numit, în sinea mea, Dirijorul Limoncello. Încă nu știam de ce astfel.

 

La hotel, am constatat că am plecat de acasă cu doi papuci stângi și o singură mănușă... Firește că a trebuit să ne mutăm din camera repartizată inițial: aveam vecini - în stânga, în dreapta și deasupra - o trupă de adolescenți americani suferind de jet lag (când toată lumea dormea, ei erau treji și invers). La recepție, s-au uitat la noi ca la o pereche de vampiri obosiți, exasperați și alergici la prezența umană, așa că ne-au mutat la ultimul etaj, în atic, fără nimeni în jur, într-o cameră foarte specială, izolată și ascunsă de uși secrete, cu un balconaș atârnat deasupra grădinilor și canalului. Chiar și așa, nu am putut adormi decât tot cu somnifere.

 

Am petrecut primele două zile închiși în cameră, cu o amețeală cumplită, aveam senzația că încă eram în avion, că zburam de-andoaselea și cu capul în jos. Am zăcut așa, ca doi lilieci amorțiți, atârnați de tavanul acestui atic venețian, deasupra acoperișurilor de țiglă, iritați de semnele de viață de afară, îngroziți de orice mișcare eram siliți să facem înăuntru. Când ne-am mai întremat un pic, am ieșit în iarna venețiană. Paltonașul meu englezesc elegant - Miss Selfridge made-in-china (ce rușine!) - nu făcea față frigului. Mi-am cumpărat un imens gogoșar verde venețian, umplut cu puf și fulgi, probabil tot made-in-china, în care m-am înfășurat și am supraviețuit. Peste alte două zile zburam, la 4 dimineața, spre București. Nu povestesc aici cum mi s-a părut Bucureștiul după 10 ani (de 100 de ori mai urât, mai descărnat, mai murdar; guvernării nesfârșit-pesediste îi place orașul? sunt ei toți mândri de descărnarea în care a ajuns orașul, de sărăcia dezolantă, de nebunia din trafic, de mizeria și urâțenia care te pleznesc în ochi și te marchează pentru tot restul vieții dacă le vezi o singură dată, de disperarea, resemnarea cumplită, nefericirea insuportabil de amară pe care o vezi pe fețele multor bucureșteni?).

 

Hotelul însă - nou-nouț, sofisticat, curat, cald, liniștit, ireal între două clădiri cândva superbe, acum delapidate, gata să se surpe peste trecători. Firește că era prea frumos ca să fie și adevărat. Seara pe la 10, ne-am întins în paturi, am stins lumina și, chiar în timp ce-mi spuneam „în sfârșit, după multă vreme, o să dorm like a baby, fără somnifer”, am început să auzim bubuiala. Prin pereți, prin arcurile din saltea, prin unghiile degetelor vârâte în urechi odată cu dopurile, prin perne, prin cearșafuri, prin carpetele groase. Bubuiala deșănțată, de iad sonor, a unei discoteci. Parcă eram în Stalingrad, sau în Siria, în Dunkirk și Pearl Harbour, Hiroshima și Mărășești. Am sunat recepția: da, știm, ne pare rău, or să înceteze la 12 noaptea. N-au încetat nici la 5 dimineața. Eram surprinși, șocați, epuizați, în stare de crimă. Eu am cedat nervos prima, apoi soțul meu. Cu greu, am sunat alte hoteluri, încercând să găsim o cameră. Eram gata să-mi anulez întâlnirea cu omul pe care venisem să-l văd în București (un critic literar binecunoscut), pentru că nu mă puteam ține pe picioare; spre marea mea dezamăgire, nu m-a înțeles, a crezut că e o alintătură de-a mea, un capriciu, un moft de primadonă. La ora 12, aruncam totul de-a valma în valize (convinsă că va fi un rai, eu cea sceptică de obicei scosesem, ca niciodată, seara, toate lucrurile și le aranjasem în dulap), coboram la recepție, lichidam rezervarea. A apărut managerița, hotărâtă să ne rețină. Ne-a oferit cea mai liniștită cameră, cea mai ascunsă, cea mai protejată, cea mai mare. N-am urcat s-o văd. Soțul meu, în care răbufnește uneori, chiar când nu-ți trebuie, spiritul fair-play-ului englezesc, s-a lăsat convins. Am rămas în hotel. În continuare, n-am dormit decât cu somnifere. Mă gândeam, absurd, la lămâiul meu de acasă. Aflasem de la știri că venise un val de frig arctic în Anglia și mi-l imaginam neajutorat, atacat pe nedrept și fără posibilitate de a se apăra de gerul ăla polar (precum Dirijorul Limoncello în avion de virus, sau precum noi în acest hotel de bubuiala discotecilor, sau românii de plaga pesedistă), chircit sub fustele înghețate ale Carolinei (furtuna), cu cele patru lămâi, cât nasturii paltonului meu, zbârcindu-se în dinții de gheață ai vântului. Lui nu-i cumpărasem hăinuță verde protectoare, plecaserăm isterizați de muncă și de necazuri cu umezeala din casă, și uitaserăm să avem grijă și de el...

 

Îl găsisem cu un an în urmă într-un garden-centre, încărcat de lămâi coapte, uriașe pentru trunchiul lui mic, ziceam că o să fie pomul nostru de Crăciun, gata decorat. Îl ținusem în casă iarna, iar peste vară îl mutasem afară într-un ghiveci mai mare, să aibă loc să crească, se bucure de soare, și ca să-l pot aduce iar în casă peste iarnă. Însă îl invadaseră furnicile, le vedeam cum scot tot pământul din ghiveci zile la rând și am crezut că gata, o să moară anemiat sau mâncat de ele. Am hotărât să-l mut în grădină, direct în pământ. Am umplut ghiveciul cu apă, am lăsat pământul să se înmoaie, apoi am tras afară pomul. N-a fost ușor; când în sfârșit s-a smuls, a vibrat scurt și intens, electric aproape. Spectacolul a fost coșmaresc: de rădăcinile lui atârna nu pământ, ci un oraș întreg, galeria mușuroiului cu mii de furnici țâșnind în toate părțile într-un trafic nebun. L-am lăsat să-mi scape din mână, îngrozită că se vor cățăra pe mine cu viteza lor uluitoare. Am fugit în casă și m-am întors peste o oră. Furnicile încă nu abandonaseră corabia. Își cărau grăbite, hotărâte și cu metodă bogățiile înecate, ouăle, proviziile, viii și morții, bijuteriile, mobila, mai știu eu ce. Am luat furtunul de apă și, sub jetul puternic, am început să zăresc, după o vreme, rădăcinile albe, ramificate, subțiindu-se curate. L-am plantat lângă o tufă de lavandă, sub privirea lui David al lui Michelangelo, acolo unde raza privirii lui atingea pământul. Lămâile vor avea o ușoară aromă de lavandă și sâmburii vor sări încruntați din pleoapele galbene brusc despicate. Va avea o frumusețe biblică, incontestabilă, statuescă, înfuriată fără motiv, impunătoare, irezistibilă.

 

Numai că lămâii au obiceiul de a înflori și a face fructe iarna, din noiembrie încolo. Lămâiul italian în pământul englezesc n-are șansă.

 

Iar eu stăteam acum, măcinată de insomnii, precum rădăcina lămâiului meu mâncată de furnici, în burta hotelului bucureștean care pulsa drăcesc în gerul nopții dâmbovițene din așa-zisul centru vechi care nu era altceva decât districtul roșu întunecat, și mă gândeam cu îngrijorare la pomul meu de acasă, fragil, înghețat, nefericit și dezolant de singur sub statuia, de-acum penibilă, a unui bărbat gol în ger, David cel încruntat, enervat la culme de clima englezească mizerabilă care-i altera poza. În transa mea insomniacă, toți trei tânjeam după o hăinuță verde, umplută cu puf, fie ea englezească, venețiană, românească - tot made-in-china ar fi fost până la urmă - care să ne protejeze de frig, de zgomot, de puterile malefice ale universului... Eu, măcar, aveam somniferul... Și gogoșarul verde.

 

În gogoșarul ăsta m-a văzut un prieten care mă vedea pentru prima oară. Ne scriseserăm enorm, pe teme literare, de vreo doi ani de zile, dar eu nu venisem în București până acum. Nici n-am vrut să-l văd. Trecusem în ziua precedentă, miercuri, pe la biroul lui să-i las ce-i adusesem, știind că nu va fi acolo, că e la birou numai marțea și joia. Însă colega lui, foarte îndatoritoare, îl sunase instantaneu. Iar el, politicos și binecrescut, s-a simțit dator să ne vedem pe viu, știind că probabil asta e singura șansă să ne vedem vreodată. Iată-mă, așadar, coborând treptele hotelului, înfășurată în gogoșarul verde, conștientă (dar și cumva bucuroasă) că-i stric definitiv imaginea prea serafică despre mine, că nu sunt ființa rafinată, sofisticată, frumoasă, tânără, misterioasă pe care se aștepta să o vadă. Aveam, însă, datoria morală să-l văd. Deși nu aveam chef de conversație deloc. Soțul meu, care e priceput la conversații și ar fi putut suplini golul pe care l-aș fi creat, prea obosită și ne-euînsămi fiind, era el însuși epuizat și traumatizat de tuse, de frig, de nesomnul acumulat, de plimbarea lungă pe străzile dezolante ale Bucureștiului, și rămăsese în cameră încercând să se odihnească puțin în orele astea, înainte ca tortura sonoră din fiecare seară să ne înhațe iar în gheare. Urma să coboare și el peste un timp, după ce s-ar mai fi întremat.

 

Nu-mi amintesc nimic din întâlnirea aia, în afară de faptul că îmi adusese o mulțime de cărți și că l-am ținut pe bancă, în frig. Înghețase, iar eu, anesteziată înlăuntrul gogoșarului, nu îmi dădusem seama. Nu voiam să trecem de partea cealaltă a hotelului, înspre centrul vechi unde erau cafenele în care am fi putut sta civilizat de vorbă, la căldură, nu știu de ce, fără motiv, de parcă linia lungă a holului ar fi fost un hotar pe care nu voiam să-l trec, o linie a frontului care m-ar fi aruncat instantaneu în Stalingrad și Siria, în Pearl Harbour, Dunkirk, Hiroshima și Mărășești. După câteva minute de monolog stupid al meu, s-a ridicat și a plecat. Abia când s-a ridicat, ca o ființă acvatică, din apele negre, întunecate ale frigului, mi s-a părut că recunosc revolta, silueta, mișcarea. Vibrase scurt, ca lămâiul când îl trăsesem afară din ghiveci. Ca Dirijorul Limoncello ridicându-se de pe locul lui din avion, fugind de mine.

 

... Am ajuns acasă după un zbor foarte plăcut, tăcut și liniștit. Nimeni nu tușea. Când roțile avionului au atins tarmacul pe aeroportul Heathrow, tocmai terminam de citit ultima frază din romanul care mă însoțise în vacanță. N-avea nici un lămâi înflorit în el, deși totul în el, precum lămâiul meu, era italian: autoarea, personajele, toposul.

 

Primul lucru la care m-am uitat a fost lămâiul, firește. Credeam că o să-l găsim mort, uscat, chircit, ars de vântul arctic și gerul polar. Nu. Era verde, cu frunze mari, cărnoase, lățite peste crengi. Lămâile continuaseră să crească și, spre surprinderea noastră, apăruseră flori noi în vârfurile crengilor. Clar, lămâiul meu era un venețian.

 

Numai David căzuse. Capul lui frumos zăcea întors în noroi, linia privirii lui încruntate înfiptă în creanga lămâiului cea mai încărcată de flori, ca un reproș.

 

Înainte să adorm buștean și fără somnifer, m-am gândit la cel care mi-a sugerat să scriu un text cu tema „lămâi”. Și cu el m-am văzut pentru prima oară în viață în București, în călătoria asta, după ani de corespondență intermitentă (de asta venisem, de fapt, în București, să mă văd cu el). Petrecuserăm o seară vorbind nebunește despre de toate, dar nu despre lămâi. De unde știuse, de unde simțise, ca un magician, capetele sforilor ăstora atârnând libere și inutile în mintea mea, ca să-mi dea ca temă tocmai înnodarea lor într-o poveste (fie ea și adevărată), să-mi arate că, precum semnele muzicale pe un portativ, au sens?

foto: wix.com

 

 

Share on Facebook
Share on Twitter
Please reload

Please reload

© 2017-2019 Lia Vernescu