când moartea / nu scrisul

Povestea romanțată a sângelui meu

Limba română la cafeneaua englezească (+invers)

Venin internautic

In time

1/8
Please reload

Homo Turbarent(ur)

April 27, 2017

 

 

Era pe un perete în Veneția. Nu știu ce reprezintă. Pare a fi fost un afiș, jumulit la un moment dat și lăsat așa; pe urmele jumuliturii, cineva scrisese apoi ceva cu marker negru. „Compoziția” rezultată e intriguing. M-a fascinat de la bun început. Aș fi vrut să știu cum arăta afișul inițial. Abia recent am dat de urma autorului și de urma originalului.

 

Semnătura, „Alessio-B”, e a unui graffiti artist italian foarte talentat. Printre altele, are o serie de graffiti/afișe pe tema „monkey”. Pe pagina lui de facebook am descoperit originalul. Inițial, afișul din Veneția arăta așa (fotografie reprodusă aici cu permisiunea autorului):

 

 

Adică destul de altfel. The monkey ținea în mână un banner pe care scria „I want to be free!!” În alte variante, pe banner sunt desenate inimi roșii („I want love”).

 

Alessio-B „creates unique works often with a message of peace and love” - așa este descris în general artistul, și creațiile lui stau mărturie pe pereții multor orașe europene, sau în galerii de artă. De ce, în interval de numai o lună după ce a fost lipit pe peretele unei piațete lângă Teatro La Fenice din San Marco, cineva a simțit nevoia să „politizeze” posterul, vandalizându-l și deturnându-i mesajul inițial? Și pe cine reprezintă acum the monkey? Pe Assange, sau pe cei pe care Assange crede că îi deconspiră? Pentru mine, the monkey sunt și unul, și ceilalți. Însă mai mult „unul”, decât „ceilalți”.


I-am scris artistului trimițându-i fotografia actuală și întrebându-l ce reprezenta the monkey inițial, când l-a conceput. A răspuns astfel: „The monkey, specifically, represents us human beings in our "slavery" condition imposed by the system, businesses and other things that dominate our times... The message is nothing but the request for the return of our freedom!” Mi-a plăcut și mai mult. Îmi exprimă foarte bine propria-mi stare, de ani de zile întrebarea-refren cu care-i disper pe cei din jur este „where is my freedom?” (especially my freedom of speech) - întrebare la care voi reveni și la care se referă titlul categoriei sub care am listat această postare. Atunci mi-am dat seama că pervertirea afișului original fusese mult mai insidioasă: Assange și Wikileaks luaseră locul bannerului, făcându-se nu doar substitut al, ci și răspuns la,  „I want to be free”. Hmm.

 

The monkey este antropomorfizat, evident. Nu numai prin faptul că e îmbrăcat într-un costum. În original are un aer resemnat/disperat, vizibil nu numai în expresie și privirea în gol, ci mai ales prin felul în care ține bannerul contrastant colorat: fără tragere de inimă, fără speranță (în mod aberant, îmi amintește de bieții muncitori aduși cu forța la discursul lui Ceaușescu din dimineața zilei de 21 decembrie '89, cum târau bannerele atârnate cu susul în jos și cum se mișcau lent, într-o liniște ireală, de figuranți muți, fără tragere de inimă și fără speranță). În varianta deturnată și politizată, și fără bannerul relevant, pare că a devenit, din victimă, un aproape agresor. Și-a pierdut din aerul resemnat/disperat, seamănă mai mult cu un big brother omniprezent și oarecumva amenințător. Așa l-am și văzut la început, până să-i știu povestea și cum arăta el inițial. Și cât de straniu că, prin simpla scriere a unor cuvinte cu încărcătură politică peste el, a fost perceput de mintea mea ca fiind exact opusul lui. A fost alterat. Și-a pierdut semnificația inițială. A fost politizat. De către cel care a adăugat cuvintele cu markerul (și care trebuie să fi fost foarte mândru de fapta lui, fiindcă el probabil crede în Assange și Wikileaks), și de mine deopotrivă (care nu cred în Assange și Wikileaks fiindcă, oricum o dăm la întors, tot infracțiune se cheamă ceea ce fac ei; de revelat n-au revelat nimic nou fiindcă orice om inteligent știe că Internetul nu este spațiu privat, orice scriem/citim pe internet aparține domeniului public, nu există privacy pe Internet prin definiție, din păcate mulți sunt deluded în privința asta; orice click este înregistrat, nu atât de stat și de aparatele lor de supraveghere, cât de companii care împart orice mișcare a noastră în eter cu alte companii, de advertising sau de altceva; personal, nu mă deranjează deloc că statul își face datoria, ba chiar mă bucur - ca să aplic eu însămi un dublu standard: nu mă deranjează că statul britanic face asta, însă m-ar deranja dacă ar fi statul român, pentru că nu am încredere în statul român -, dar mă miră că nimeni nu se revoltă împotriva unor companii private care fac același lucru în mult mai mult detaliu și care chiar ne scanează/citesc orice email, ne înregistrează și stochează tot ce mișcăm pe internet; și care, între altele, permit unor jihadiști și altor criminali să comunice prin platforme publice până în momentul comiterii crimei, ba chiar crima uneori se comite exclusiv astfel, însă închid conturile altora care doar se întâmplă să calce strâmb în străchinile political correctness-ului și atât. ipocrizie și fațadă, da...)

 

Antropomorfizat cum e, am simțit nevoia să-i dau un nume. Cu gândul la maimuțele lui Darwin, era clar că numele trebuia să conțină un „homo” urmat de ceva. Homo desperatis - pentru posterul original, cel adevărat. Pentru posterul vandalizat și politizat - homo politicus; însă, în loc de „homo”, am vrut să pun „maimuțoi” în latină (adică masculinul maimuței). Neștiind latină și neavând pe cine să întreb, mi-am zis că un google translate ar fi deajuns în acest caz simplu ca bună-ziua (simia-simius, sau cam așa ceva). Spre surpriza mea, google a venit, în mod aberant, cu „turbarentur” pentru „maimuțoi”. Nici că se putea mai nimerit! Deși „turbarentur” sună a conjunctiv perfect pasiv a III-a plural (unii care să fi fost turbați de către alții?); dacă era activ, „turbarent”, ar fi avut mai mult sens: să turbeze pe alții! Total aiurea gramatical, însă ca o mănușă semantic: turbat, turbulent, supărat-supărător, agitat-agitator, deconcertant, de speriat-sperietor, distrăgător de atenție, ofuscat, încâlcit, îmbufnat, zburlit, perturbător...

 

Pe scurt: homo politicus.

 

Care nu era deloc the monkey, ci tocmai cel care-l vandalizase politizându-l. Și eu, care-l politizasem la rândul meu, pe urmă, sub influența vandalului.

 

Căci abia acum, știindu-i semnificația inițială, the monkey își redobândise umanitatea.

 

(îmi cer scuze filologilor și mai ales latiniștilor pentru erorile, ororile și diletantismele de mai sus)

Am o slăbiciune pentru maimuțele livrești (culminând cu babuinul albastru - apare în Runa la un moment dat), cred că mi se trage de la frescele minoice cretane și santoriniene, pe care le ador (despre ele, în „Ellada mou”). Varianta paradisiacă a maimuței de mai sus ar fi asta (și probabil că, într-un paradis al maimuțelor, mi-aș dori să fiu ea - iar Darwin ar deveni, în sfârșit, suportabil):

 

 

Colateral, îmi amintesc de un very sweet short film spaniol bazat pe o poveste adevărată: „Ecce mono!” (mono în spaniolă însemnând maimuță, la masculin - maimuț sau maimuțoi?). Nu-l povestesc fiindcă merită văzut.

 

Și nu e de mirare că-mi plac unele maimuțe: eu sunt (cel puțin) de două ori maimuță. În zodiacul chinezesc și în numele mijlociu care era să fie Simina (îl găsesc mai aproape de latinescul „simia” decât de grecescul „simon”), însă notarul a zis „ce nume e ăsta?” și l-a schimbat în Simona (spre încântarea vărului meu care, atunci când voia să mă scoată din sărite, avea la îndemână două variante de apelativ: simonica și siminica). Eu însămi îl folosesc ca pe un nume de alint - mă refer la apelativul „maimuță ce ești!”

Că ziceam de short film, am putea sumariza povestea de mai sus astfel:

 

~ how politics alters our perception of things, including art ~

sau

Destinul artei stradale. A cui mai e maimuța?

 

San Marco, Teatro La Fenice. O străduță misterioasă cu o campiello (piațetă) lângă Hostaria Ai Coristi, aproape de biserica San Fantin. A very romantic corner of Venice. După cum numele sugerează, probabil aici veneau să cineze muzicienii celebrului teatru, după spectacole, în vremuri vechi. Vara, în campiello oaspeți eleganți cinează la lumina lumânărilor.

 

Suntem în februarie, piațeta e pustie, frigul încă mușcă, mai ales noaptea târziu, ca acum.

Dinspre Teatro, o siluetă subțire. Alessio. Atent la aerul misterios al piațetei, scanează pereții din jur. Găsește locul perfect și pune posterul (ca în poza de mai sus). Se privește câteva clipe ochi în ochi cu maimuțul: buon viaggio, caro mio! Deși maimuțul nu pleacă nicăieri, stă blazat pe stucatura peretelui.

 

După câteva săptămâni. E tot noapte, e tot frig, e tot pustiu. O siluetă incertă. Cu fes și plete. Fumează privind posterul. Observă că, pe la colțuri, de la aerul umed și ploile recente, afișul a început să se scorojească. Trage, absent, de colțurile îndoite în sus și jumulește la întâmplare, savurând jupuirea asta. Lasă, totuși, cumva intacte, fața și corpul maimuțului. Armando cel frumos, cu ochi nemaivăzuți, chihlimbarii (gazda grațioasă a Hostariei), îl vede din ușa restaurantului pe care tocmai îl închide. I-ar spune să lase în pace maimuțul de care, cumva, se atașase. Însă ceva incert-neplăcut din aerul necunoscutului îl face să renunțe.

 

Mai târziu. O siluetă asemănătoare. Nu vom ști niciodată dacă e aceeași sau alta. Se privește cu maimuțul, vede jumuliturile și, subit inspirat, scoate markerul negru. Scrie în albul jumuliturii „Julian Assange” și, în ascuțitura care coboară ca un jet pe cracul pantalonului maimuței, foarte inspirat indeed, „Wikileaks” (cuvânt format de fapt din două cuvinte).

Dacă e aceeași siluetă, probabil că ideea îi venise în timp ce jumulea afișul, însă atunci n-avusese marker la îndemână. Ce ar fi „I want to be free” pe care el tocmai îl jumulea cu o stranie plăcere, ca atunci când jumulești o coajă de mușcătură de țânțar de pe piele? Păi, domne, Wikileaks. Sau: freedom ne trebuie nouă? Nu. Noi avem Wikileaks, noua libertate.

Dacă e altă siluetă, care nu știe deloc cum arătase afișul inițial ci îl găsește gata jumulit, privește maimuțul și, fiindcă maimuțul în costum căzuse peste propria-i idee despre Assange, scoate markerul și scrie de acum răspomenitele cuvinte în albul jumuliturii. Își calculează mărimea literelor astfel încât să încapă bine în ascuțimea restrictivă.

 

Martie, același an. După o cină divină gătită de Armando cel cu ochi nemaivăzuți, chihlimbarii, ies cu soțul meu la o cafea și o țigară, în piațeta încă pustie (Carnavalul a trecut, însă sezonul încă n-a început de-a binelea). Și-l găsim pe maimuț. Ne uităm la el (și el la noi) încercând să-i ghicim povestea. Restul - e relatat deja. Cerc închis.

 

 

Share on Facebook
Share on Twitter
Please reload

Please reload

© 2017-2019 Lia Vernescu