când moartea / nu scrisul

Povestea romanțată a sângelui meu

Limba română la cafeneaua englezească (+invers)

Venin internautic

In time

1/8
Please reload

Limba română la cafeneaua englezească (+invers)

September 27, 2018

 

Limba română la cafeneaua englezească nu sună bine deloc. Oricât de frumoasă, muzicală, ondulată ar fi, în mediu englezesc își pierde inocența.

 

Eram la o terasă (cea de mai sus), răsfoind Financial Times Weekend („an intelligent take on global lifestyle, arts and culture” - aha!, cât mă bucur că măcar unii nu se feresc de cuvântul „intelligent”, nu-l consideră ofensator, ci încă îl mai folosesc), și tocmai descopeream un scriitor nou - Edward Docx, când mă sună vară-mea. Dar să nu anticipez. Trebuie să-l citesc neapărat pe acest Docx, mi-am spus. Este „fiendishly clever” (New York Times), „a virtuoso phrasemaker and one of the most humane writers of his generation” (The Independent) - just my type of writer. Este și jurnalist. Citesc în grabă „Postmodernism is dead” și deja îl ador, fie și numai pentru titlu. Citesc pe nerăsuflate. Aflu că „un-making”-ul în sfârșit va fi înlocuit de „making”, ne (re)venim în firi, adică. „These three ideas, of specificity, of values and of authenticity, are at odds with postmodernism. We are entering a new age. Let’s call it the Age of Authenticism”, își încheie el articolul. Era și cazul. Mă săturasem de debandada postmodernismului. Revenim la substanță, la skill și virtuozitate. Nu degeaba Daniel Day-Lewis se lasă de actorie și se apucă de croitorie (după ce a făcut, prin anii '90, și un apprenticeship cu un shoemaker din Florența)... Nu mă pot abține să nu regret, din nou, faptul că m-am născut prea devreme. Abia de acum va fi interesant, în artă și în lume. Mă bucuram că se termină cu era neagră a petrolului (și implicit cu războaiele și multele boli grave cauzate de diesel), că Tesla și Elon Musk au început o nouă eră a umanității; acum am, iată, un motiv în plus să regret că nu m-am născut în post-postmodernism-ul care tocmai începe. Era autenticității. M-aș fi potrivit bine în ea. 

 

Mă întorc la FT Weekend și citesc ce spune Edward în secțiunea „small talk”: „in my experience, readers of fiction tend to be intelligent and insightful people”. Da. De asta n-am încredere nici în oamenii care nu beau cafea... Întorc pagina la interviul ediției și mă pregătesc de un „lunch with Hilary Mantel” (ah, mereu am visat, zadarnic, să fiu o Hilary Mantel+Kate Mosse+Jason Goodwin+Victoria Hislop a literaturii române).

 

Însă sună telefonul mobil. Vară-mea. „Bună! Ești bine? Ce faci?” „Bună! Păăi, ce să fac, nu fac nimic!” Brusc, se face un fel de liniște jenantă în jur; câteva capete se întorc discret spre mine, și-mi amintesc de expresia românească „a ciuli urechile”. Mă cocârjez asupra măsuței mele cu nasul în ziar, de parcă aș fi înghițit o seceră. „Voi? Ce faceți?” „Bine, plecăm la țară, ne-am gândit să o scoatem pe Moni din casă la o plimbare până la cetate, că mereu zice că dacă nu apucă vara?, că vrea să mai vadă ruinele o dată, știi tu.” „Bine, foarte bine v-ați gândit. Dar aveți grijă, o îmbrăcați bine dacă ieșiți - ” Iar se întorc, discret, câteva capete. Mă întorc și eu într-o parte pe scaun, spre gardul terasei, poate așa nu mă mai aud. E o terasă mică, înconjurată de ziduri în care cuvintele reverberează și toți aud conversațiile celorlalți chiar fără să vrea. „Sigur, avem grijă. Dar tu? Ai ieșit și tu din casă?” „Da, am ieșit.” Iar capete. „Sunt la o terasă, citesc ceva interesant, o să-ți trimit.” „Bine. Da'-mi promiți că faci și poze cu ce te-am rugat?” „Da, promit, sigur că fac.” „Ce zici? Se aude greu. Iar vorbești în șoaptă de parcă ești la ginecolog. Zi mai tare!” Vodafone e un provider jenant în UK în general, însă tocmai acum, aici, are cea mai proastă acoperire, ca să mă enerveze pe mine. „Fac, sigur că fac!” Și chiar fac - liniște totală; aud, vag, un părinte către copii „come on, kids, let's go inside!”. „Poze!”, adaug, ca și cum ceilalți m-ar putea înțelege. „O să fac poze câte vrei, multe, și-ți trimit.” Murmure și foșnete. Nici nu mă mai uit la ei. „Știi ce?”, zic, „Vorbim mai târziu de acasă? Da? Bine, hai te pup!” Alt murmur, incredul-amuzat. Nimic din ce rostesc nu le sună ok. „Bine, tu. Da' unde te grăbești așa? Ce s-a întâmplat?” „Mă scuzi, dar tre' să închid, sunt la o cafenea și cred că scandalizez audiența cu cuvinte indecente: șit, șiți, puu, fac!” Și închid. Cineva scapă o linguriță pe jos. Mă îndrept de spinare, ridic capul și explic repede: „I am sorry, I am so sorry! I did not mean to be rude and I am not rude. These are Romanian words and they mean something totally different in my language. It's not what you think! It's the language, you see!” Mă pufnește râsul, how ironic! Yes, it is the language, indeed!

 

Mă întorc liniștită la ziarul meu. Nu e prima oară când mi se întâmplă asta. De multe ori a trebuit să explic că eu nu pot să „fac” an omelette decât în limba română. În nici un caz în engleză. Din mijlocul paginii cu interviul, Hilary Mantel mă privește cu celebrii ei ochi - mari, inteligenți, hipnotizant-exoftalmici -, jumătate amuzată, jumătate mischievous... De parcă m-ar fi auzit. Atunci îmi dau seama că, de la măsuța alăturată, o doamnă chiar mă privește cu ochi mari, inteligenți. „Do not worry! Nothing that we haven't heard before!”, îmi spune reassuring, dar și discret amuzată. „The words, I mean. Very naughty language! I should learn it myself so that when naughty words escape me, I could tell the others that I'm speaking a foreign language. It's 'Romanian' that you said, isn't it?”

 

Brusc, mi-e lene să reacționez. De obicei, explic cu pasiune ce și cât mă pricep despre limba română. Cât de limbă romanică e, de ce seamănă mai mult cu portugheza, catalana, occitana și siciliana (frumoasele latine de la marginea imperiului), decât cu italiana, spaniola și franceza etcetc. Și că e vorba de cuvinte omofone (homophone words), sună la fel dar se scriu altfel și înseamnă, firește, cu totul altceva în limba fiecăruia, de aici omofonii indecente. Azi n-am chef. M-a apucat un fel de melancolie și de oboseală. Sau tristețe și ciudă. Mi-o și imaginez pe doamna de alături scuzându-se, „I'm not swearing, darling, I'm only speaking Romanian!”... Well, nu tocmai asta făcusem eu adineaori?

 

Da, în urechile englezilor, limba română vorbită trebuie că sună extrem de indecent. Evit să vorbesc românește în public - pe stradă, în autobuz, la cafenea, ba chiar acasă în grădină. Mi-e imposibil să nu scap un „șit”, un „pup”, sau un „fac”. „Pup” e cel mai consternant, pentru că p-ul final de cele mai multe ori nu se aude, iar u-ul iese dublat, ca în cuvântul lor „poo”; dar cel mai aproape este de „poop”, firește. Când le explic ce înseamnă în română, le simt dezgustul reprimat: cum poți să spui cuiva „te pooo(p) dulce” drept „la revedere”?!

 

„You're only as good as your next sentence”, zice Hilary, în prima ei frază care-mi cade sub ochi. Hmm. Să citim, în sfârșit, interviul...

***

Se poate și mai rău - invers. Eram în aceeași cafenea din Oxford. Nimeni pe terasă, în afară de mine. După o vreme, apare o persoană vorbind la telefonul mobil. În română. Crezând că eu nu înțeleg românește, a vorbit fără opreliști. Despre anumite funcții fiziologice și neplăcute boli aferente aparatului reproducător masculin cu descrierea amănunțită a simptomelor, apoi rememorări picante din anii studenției, cu un umor involuntar greu de întâlnit în alt context. A fost singura dată în viață când am regretat că muzica nu e destul de asurzitoare într-un loc public.

 

Dar nici la poștă sau la casa de schimb valutar limba română nu sună bine. Oridecâteori schimb sau trimit bani, aud invariabil „So, you want this amount in Romanian... loo?!”, la care trebuie să dau replica: „No, I don't want it in any loo, I want it in Romanian Leu. Leu is the national currency and the word means 'lion' in Romanian language.” Nu e vina lor și e fără malițiozitate, e pur și simplu fonetică.

 

Sau: eram la o nuntă în țară anul trecut și, la un moment dat, s-a cântat „mulți ani trăiască” mirelui. Soțul meu (care știe și înțelege o mulțime de cuvinte în română) era total bulversat fiindcă ceea ce el auzea era: „are mătrească, are mătrească, la mulți ani!” - „mătrească” fiind „mătreață” în pronunția lui. Nu înțelegea de ce i-ar cânta cineva mirelui în cor, în noaptea nunții, „are mătreață, la mulți ani!”.

 

Dar cred că cea mai amuzantă e faza asta, tocmai povestită de prietena Anca: am petrecut o vacanță de iarnă cu un cuplu american de prieteni care veniseră cu pisica. Noi, „pis-pis-pis” în sus și în jos, și „pisi”, iar ei se uitau la noi cu gura cascată până când ne-am prins și le-am explicat că așa chemăm noi pisicile în limba noastră. S-au amuzat teribil și de-atunci au botezat pisica „Pissy”.

 

Am auzit că marile companii chiar își instruiesc angajații ca atunci când călătoresc on business în țări străine anglofone să-și limiteze comunicarea în română cu colegii, și mai ales să nu discute despre „ce fac, vor face sau au făcut”, ceea ce e foarte greu...

 

Alte exemple se găsesc în comentariile cititorilor la textul ăsta al meu apărut pe Smartwoman.ro („fac io!” fiind de departe #1):

Tzompi: „Asa este. Acum niste ani aveam o delegatie cu 2 englezi. Si seful nostru care instala un videoproiector intreaba spre noi salariatii "Cine ma ajuta cu asta?". Un coleg a sarit "Fac eu, sefule!". Si englezii au cascat niste ochi!!!!”

anca: „Despre popularul "fac" am si eu o poveste, fata unor oameni simpli se marita cu un american, fiul unor alti oameni simpli. Vin parintii lui la nunta in Romania iar mama miresei ospitaliera la superlativ era toata ziua cu "fac io" in gura. Ei, cum a fost nunta? V-a placut in Romania? isi intreba fiul parintii. Da fiule, obiceiuri frumoase, dar mama miresei e de treaba chiar daca injura cam des...”

 

***

Nici limba engleză nu e scutită de omofonie. Și engleza poate suna indecent în urechile altora.

 

Dacă ești englez sau irlandez și te cheamă Connor, nu vrei să-ți auzi numele strigat în public prin Galicia spaniolă, ar stârni zâmbete amuzate. La fel cuvântul „corner”. „Cona” în spaniola galiciană e numele peiorativ al „părților private feminine”.

 

Aflu, la ceva timp după ce am scris textul de mai sus, că „o profesoară de engleză din Cluj ar fi cercetată disciplinar pentru că a predat unor elevi de clasa a III-a o lecţie în care a folosit cuvântul „foot”(!) și ar fi cercetată disciplinar pentru că ar fi folosit cuvinte vulgare la oră, după ce a avut o lecţie în care a predat părţile corpului omenesc. Pentru că în limba engleză „oo” se pronunţă „u”, părintele unui copil a considerat că profesoara îi învaţă cuvinte obsecene pe elevii din ciclul primar.” Știrea asta (ca să folosesc un cuvânt care chiar i se potrivește: halucinantă) a făcut înconjurul presei românești. Cei de la Times New Roman reacționează prompt:

• Reclamată pe bună dreptate! Toată lumea știe că-n Cluj nu se spune ”Foot”, ci ”No, Footu-i!”

• Viorica Dăncilă a felicitat reclamanta pentru curaj și-a adăugat că de aia nu vorbește ea engleza, că este o limbă obscenă;

Și restul articolului lor se poate citi (printre hohote de râs) aici.

Mai jos urmează inversul:

 

Limba romgleză la cafeneaua românească

 

Englezii nu pot rosti vocala â. Iese invariabil u. Și ă iese a. De când a cerut într-o cafenea dintr-un orășel românesc vreau lămâie (la un English tea) și era să o pățească (mai ales că eu nu eram de față să lămuresc situația și l-am găsit șocat de reacția de neînțeles pentru el a chelneriței), soțul meu are interdicție la a rosti acest cuvânt în context românesc. Însă zilele astea m-a auzit pe mine rostind foarte des muie pe-se-de și a decis că acum are liber și el să spună când vrea cuvântul lămâie. Da. Dar numai cu condiția să fie urmat de pe-se-de. Atunci a decis că nu e de ajuns. Vrea o lămâie foarte mare pe-se-de. Neputând fi în țară la proteste, de azi încolo ne salutăm familia și prietenii cu muie pe-se-de! - până când n-o să mai fie cazul...

 

... Celor pudibonzi le sugerez să adopte pronunția fals-(i)elevată mue pe-se-de, numai să nu se lase!

 

Despre natura ne-vulgară a înjurăturii ăsteia s-a scris mult și minunat: Gabriel Liiceanu „Înjurătura care ne unește”, Astrid Cambose „În context social/civic, cuvântul apare cu un sens propriu secundar, nu cu sensul propriu de bază (cel sexual). Nu e o trivialitate, ci pură expresivitate. Înjurătura devine expresia unei emoții negative intense.”, și un text excelent scris al lui Mircea Iliescu în G4Media „Text interzis pudibonzilor scris de un român din Suedia. Despre plăcuțele de înmatriculare și diferite falsități” unde conchide „mesajul este la nivelul ideologiei [partidului cu pricina]”.

***

Ce straniu că româna vorbită greșit de străini este foarte amuzantă, dar invers nu - engleza vorbită greșit nu e amuzantă deloc, din contră, sună penibil.

 

Soțul meu e derutat de gramatica cruntă, de excepțiile care-s mai multe decât regulile, nu înțelege de ce, de exemplu, singularul pentru „picioare” nu e „picioara” - și are dreptate.

 

Derutat este și de cuvântul „muște”, pe care l-a auzit în contexte diferite și l-a reținut. Intraseră două muște în mașină și, în timp ce dădeam din mâini să le scoatem afară, mă întreabă subit, insinuant, „how do you say the flies are going to bite you?” Și eu traduc, încercând să păstrez o mină profesorală serioasă, „muștele or să te muște”, dar cu greu mă abțin să nu râd. „Aha! And how do you say some flies are going to bite you?” Iar eu, printre hohote, „niște muște or să te muște!” Iar el, revoltat, „See what I mean? What the heck of a language is that?! You cannot learn it, you have to be born in it!” Păi da, același cuvânt, și verb, și substantiv, fără absolut nici o legătură semantică...

 

 

Share on Facebook
Share on Twitter
Please reload

Please reload

© 2017-2019 Lia Vernescu