când moartea / nu scrisul

Povestea romanțată a sângelui meu

Limba română la cafeneaua englezească (+invers)

Venin internautic

In time

1/8
Please reload

Moartea pasiunii

May 23, 2017

Din însemnările astea pe blog se poate crede, probabil, că am ceva cu România, cu românii, mereu critic, fac paralele, cert, scot ochi. Da, fac toate astea, însă nu cu răutate, ci cu imensă ciudă - ciuda că poate fi mai bine, dar nu este; nu cu dispreț, ci cu părere de rău (inclusiv părerea de rău că nu pot să mă mint) și cu iubire disperată și lucidă. Spuneam undeva că, dacă am ști dinainte ziua morții, aș avea grijă să fiu în singurul loc de pe planetă în care moartea nu mi se pare, mie, înspăimântătoare. De îngropat, însă, aș vrea să fiu îngropată în inima Transilvaniei mele (de care sunt legată ombilical și pentru totdeauna); câțiva atomi aș vrea să ajungă și în Bucureștiul vechi.

 

N-am mai fost în București de 10 ani de zile. Trăiesc un fel de „moarte a pasiunii” pentru orașul în care mi-am petrecut ani buni din tinerețe. Voi merge în decembrie și am o mare strângere de inimă să-l revăd după atâția ani; știu că multe s-au schimbat în bine, e un oraș eclectic, rafinat, modern, interesant, foarte viu, însă știu că o să am un șoc să văd pe viu câte case vechi au fost demolate, de exemplu (și cât de activă este, încă, mafia dezgustătoare din retrocedări și imobiliare), iar asta (printre altele) o să mi se pară de netolerat.

 

Într-un puseu de melancolie, încerc să-mi amintesc ultimele zile în București înainte să plec din țară. Spre iritarea mea, nu-mi vin în minte decât amintiri neplăcute.

 

Veneam de la birou într-o seară din ultima săptămână în București și, dintr-un grup de mitocani (de obicei îi ocoleam pe cât îmi stătea în putință, numai că, de data asta, strada era prea îngustă), în momentul în care am trecut unii pe lângă alții, un tânăr a întins o mână și m-a agresat într-un mod absolut năucitor. M-am oprit în loc. Râdea imbecil. M-a scârbit atât de tare încât, privindu-l în ochi, am început să-l blestem, calm și elaborat, fără să ridic vocea, șocată eu însămi de ce cuvinte sinistre îmi ieșeau pe gură, dar fără să mă pot opri (din ce hrube ale creierului meu, mă gândeam în timp ce le rosteam, ieșeau la suprafață astfel de blesteme, unde le-oi fi auzit/citit? - cu siguranță nu la orele de folclor din facultate!): nu mai blestemasem pe nimeni niciodată. Groaznic! Dacă la început rânjea, foarte încântat de sine și de fapta lui, iar amicii lui strângeau cercul în jurul meu probabil cu gândul de a reitera gestul mitocanului (sau și mai rău) - și nimeni din cei de pe stradă nu părea dispus să-mi ia apărarea în cazul în care ar fi fost nevoie -, brusc, la auzul blestemului cu „să nu apuci ziua de mâine”, au tăcut toți, derutați, și au dispărut imediat; probabil că erau șocați nu doar de blesteme și de faptul că veneau de la o persoană care nu prea arăta a blestemătoare de meserie, ci și de faptul că totul nu decursese ca de obicei pentru ei. Aș fi dat orice, în clipa aia, să am ochii Medusei din mitologia greacă și să-i împietresc pe loc, și probabil că blestemele care mi-au ieșit pe gură nu erau decât singurul mod prin care reușeam să și fac asta: să-i „meduzez”, să-i împietresc, să-i opresc, să mă apăr (în greacă, Μέδουσα chiar asta înseamnă: „guardian, protectress”). Asta trebuia să spună Ovidiu în „Metamorfoze”: că Medusa nu era decât o femeie frumoasă agasată și agresată de bărbați, având puterea să se apere și să se răzbune astfel pe ei, numai că el, Ovidiu, bărbat fiind, vine cu explicația că Atena e de vină - adică tot o femeie! - și că Medusa (violată de Poseidon), prea frumoasă și seducătoare fiind,  și-a meritat pe deplin soarta și pedeapsa... 

 

Mi-am continuat drumul spre casă cu lacrimi de frustrare în ochi; mi-aș fi dorit să existe o pedeapsă oficială pentru o astfel de agresiune. Numai că știam bine că, dacă m-aș fi dus să reclam așa ceva la poliție, nu m-aș fi ales decât cu, în cel mai bun caz, râsete grobiene și „mișto-uri”. Am urât atunci din rărunchi întreaga societate românească al cărei produs era mitocanul cu pricina. M-am gândit apoi la faptul îngrozitor că tocmai blestemasem pe cineva în premieră. Pe urmă m-am pomenit făcând o recapitulare în minte a tuturor momentelor de astfel de umilință din viața mea de până atunci.

 

Peste câțiva ani, aveam să trăiesc răzbunarea. Îmi amintesc sentimentul de bucurie rea pe care l-am avut citind o știre despre un tinerel român care fusese luat de poliție și pedepsit conform legii pentru că ciupise de fund, în Franța, pe stradă, pe o tânără care l-a reclamat instantaneu. Aș fi dat orice să văd fața stupefiată a mitocanului care, obișnuit cu România, probabil că își închipuia în (vai de) capul lui că așa se face în orice țară, că agresarea femeilor pe stradă este gest cotidian normal (ba chiar de admirat) oriunde. M-am simțit răzbunată pentru toate umilințele de acest fel pe care le-am îndurat în România.

 

 

Share on Facebook
Share on Twitter
Please reload

Please reload

© 2017-2019 Lia Vernescu