când moartea / nu scrisul

Povestea romanțată a sângelui meu

Limba română la cafeneaua englezească (+invers)

Venin internautic

In time

1/8
Please reload

Nevândutele, neiubitele

April 10, 2017

 

 

Unde se duc ele, nevândutele? Citeam recent „The Reader on the 6.27”, Jean-Paul Didierlaurent. Personajul principal, Guylain Vignolles, muncește într-o fabrică de tocat și topit cărțile care au rămas nevândute în librării. Zilnic, camioane de cărți nevândute vin la poarta fabricii. Din ele apoi se face hârtie pentru alte cărți, dintre care multe vor sfârși la fel. Guylain salvează zilnic câteva pagini la întâmplare din astfel de cărți destinate hăcuirii și le citește cu voce tare în metrou în dimineața următoare în drum spre lucru. Navetiștii s-au obișnuit cu lectura zilnică, ba chiar sunt un auditoriu nerăbdător și fidel. Nu se plictisesc niciodată pentru că paginile sunt mereu din altă carte, sunt misterioase și niciodată nu află restul poveștii - dar își pot oricând imagina, brodând la nesfârșit variante de destin pentru personaje. La finalul călătoriei, Guylain lasă paginile pe scaunul din metrou, pentru cine o vrea să le citească mai departe pe traseu, după ce el a coborât. Într-o zi, la fabrică, un accident teribil face ca Giuseppe, colegul lui, să-și prindă picioarele în mașinăria infernală (numită Zerstor). Smulse din trup, piciorele lui Giuseppe sunt hăcuite, mărunțite, tocate, topite (împreună cu cărțile nevândute), amestecate cu chimicale, prefăcute în pastă, albite cu bleach și făcute hârtie nouă pentru alte cărți. Guylain, care salva oricum fragmente din cărțile condamnate, face același lucru pentru prietenul Giuseppe. Caută cartea tipărită pe hârtia produsă în ziua accidentului și recuperează treptat (calculat cu acuratețe) toate cele 1300 de exemplare. Îi recuperează picioarele (fragmentele din Giuseppe), carte cu carte, dacă pot spune așa. Dar să nu povestesc chiar tot romanul...

 

... Și, citind eu așa cartea, am avut certitudinea că Runa sfârșește la fel, hăcuită de o mașinărie infernală, amestecată cu chimicale și prefăcută în pastă. În cel mai bun caz, e albită cu bleach și refăcută hârtie pentru alte cărți, dar cel mai probabil e să rămână în pasta aia din care se fac apoi cutii de carton, pungi, hârtie igienică etc. Asta n-ar fi chiar rău și nici n-ar trebui, probabil, să mă intereseze. Precum oamenii, și cărțile mor, se descompun, se prefac în altceva; unele mor înainte să se nască, sau se nasc moarte, sau trăiesc două zile, o lună, trei, precum Runa, și mor de mici. C'est la vie... Dar sufletele lor? Unde se duc? Într-un rai al cărților? Într-un paradis unde ating starea perfectă pe care n-au avut-o în viața lor pe pământ, unde sunt refăcute la modul ideal, în absolut? Celor ratate li se mai dă o șansă, celor urâte li se dă frumusețea, celor șchioape li se dau picioare, celor mute li se dă glas, cărțile proaste devin capodopere, iar cele plictisitoare devin interesante de nu le mai poți lăsa din mână? ¡Ojalá!, cum spun spaniolii. If only...

 

Mă văicăream așa unei cunoștințe literare care m-a pus la punct prompt: „Nu înțeleg atitudinea ta defetistă în privința cărții tale. Ești ca o mamă care crede că a făcut un copil urât, drept care îl lasă la maternitate. Un scriitor trebuie să-și apere cartea până la capăt. [...] împinge cartea în lume, că doar nu are picioare să meargă singură unde trebuie să ajungă. Trimite la presă, fă lansări, ocupă-te de carte. Altfel și ”Veacul de singurătate” moare într-un colț cu păianjeni.” 

 

Cuvintele astea au avut un impact extraordinar asupra mea. M-au scuturat, m-au electrocutat. Pe moment, m-am ofuscat și am răspuns cam așa: dacă cei din jur, din „familie”, nu se bucură de „copilul” tău abstract, nici nu te mai interesează părerea altora; apoi, unele mame fac depresie postnatală, spre oroarea celorlalți. Nu cred că Runa e de promovat și lansat (există și cărți nereușite, pentru ele la ce bun lansări și etc? în plus, anul 2016 a fost un an extraordinar pentru piața de carte din România, s-au publicat cărți cu adevărat bune); și nici nu mă consider scriitor, sunt o diletantă totală. Din raportul de vânzări, doar 16 oameni au cumpărat cartea - și e extraordinar că 16 oameni chiar au cumpărat cartea unui autor necunoscut -, însă n-o să știu niciodată părerea lor. Deocamdată mă bucur că nimeni n-a venit în librării să ceară înapoi banii dați pe ea.

 

Pe urmă, fraza bolduită de mai sus a început să sape lent în creierul meu și, în a treia zi, ca o mamă denaturată cuprinsă de remușcări, m-am aruncat la 5 dimineața în garaj căutând, printre păianjeni matusalemici (nu s-a mai făcut curat în garajul ăla din vremuri preistorice), cutia de carton cu exemplarele din Runa primite de la editură. Am început să le trimit cui m-a dus capul, riscând să cad în ridicol. Și nu doar atât, m-am hotărât să o arăt lumii întregi: i-am făcut, ca tot omul contemporan, pagină de internet. Eu, cu oroare de a mă expune ca un exponat în expoziție, m-am trezit scriind un „blog”. I-am făcut poze. I-am pus danteluțe la fotografii. Am început s-o iubesc. E drept că o iubisem în timp ce o scriam, pe urmă nu știu ce s-a întâmplat (știu, dar e prea complicat și tulbure...).

 

Și mi-am amintit un pasaj dintr-un interviu cu Mircea Cărtărescu: „niciodată doi oameni nu au citit aceeași carte. Fiecare citește altă carte. Noi inventăm cu propria noastră substanță orice scriere. De aceea noi participăm jumătate - jumătate la actul literar cu scriitorul. ...o carte este un copil născut prin dragostea erotică, voluptuoasă, între creierul scriitorului și creierul fiecărui cititor. Nu poate exista o carte scrisă doar de un scriitor și necitită de nimeni. Dacă o carte nu este citită de nimeni, nu există.” Voilà ! Asta voiam de fapt să spun: cartea mea nu există.

 

Însă, dacă actul lecturii e aici superb lămurit (nașterea, ieșirea în lume, lecturi-variante de Rune - de altfel, în carte fiecare personaj are varianta lui de Runa, fiecare are o Rună a lui; înseamnă că, până la urmă, în mod paradoxal, Runa chiar este o carte. care nu există;  acum înțeleg de ce zice ea la un moment dat: „mi se năzare că și eu sunt o carte închisă între coperțile de piele ale trupului meu”, sau „ah, delirul și dezmățul și facerea de cap, și nerușinata împreunare a cuvintelor pe patul de oase al trupului meu, pe mătasea grea a sângelui, în casa și corpul gândurilor mele!...”), atunci cum rămâne cu actul creației? lunile din burtă și, mai devreme, actul conceperii; e o dragoste între creierul scriitorului și creierul cui?

 

Dar ce te faci dacă asta este o unrequited love? (nu știu să traduc „unrequited” pentru că este un cuvânt care, în engleză, este legat numai de „love”; nu pot să-i zic „nedorită” fiindcă nu e un obiect, nici „respinsă” fiindcă n-a picat nici un examen, nici „neîmpărtășită” fiindcă nu e un gând sau un simplu sentiment.) Aș zice: o iubire neiubită.

 

Well, tot cărțile mi-au dat un răspuns, așa, colateral, și legându-se cum numai cărțile știu să se lege, într-o logică numai a lor. După „The Reader on the 6.27” a lui Jean-Paul Didierlaurent (nevândutele), următoarea carte care mi-a căzut în mână este „The Library of Unrequited Love”, Sophie Divry (neiubitele). Citind cuvintele autoarei despre carte, aflu că, pe scurt, love is a disorder, as opposed to order. Că ar fi grozav dacă, în viețile noastre, am putea avea un librar (sau o librăreasă, unicul personaj al acestei cărți care nu este altceva decât interesantul ei monolog) care să facă ceea ce face - neobservat și deseori ignorat - librarul într-o bibliotecă: ordine. Să pună și să mențină totul în ordine. Încă nu știu dacă această ordine exclude iubirea (care este o dezordine), sau dacă nu cumva tocmai iubirea este cea care ordonează. Abia aștept să o citesc.

 

Să mă arunc, dar, din nou: de data asta nu într-un garaj împăienjenit, ci într-o carte vie. Voi avea mult mai mult folos.

 

PS În logica de mai sus, referindu-mă la actul scrierii, nu la actul lecturii, și reunind personajul cu cartea, pot spune că numele Runei este „Runa - o iubire neiubită”...

 

Share on Facebook
Share on Twitter
Please reload

Please reload

© 2017-2019 Lia Vernescu