Ghostwriting

când moartea / nu scrisul

Povestea romanțată a sângelui meu

Limba română la cafeneaua englezească (+invers)

Venin internautic

1/9
Please reload

Un malaise

May 5, 2017

 

 

Un malaise m-a apucat aseară vizionând filmul „Elle” și mă ține și azi. Ca atunci când te uiți într-o apă și vezi altceva decât te așteptai să vezi. M-am dus să-l văd fără să citesc nimic despre, mizând pe faptul că are un titlu destul de tandru și că e franțuzesc; că actrița e interesantă și regizorul e ok pentru mine; că a fost aplaudat la Cannes și prin alte părți. Eroare. Am vrut să plec de la prima scenă însă aveam o obligație morală față de persoanele din sală (un mic art cinema în orașul în care locuiesc). Refuz să văd filme violente pentru că, convenție sau nu, îmi agresează ființa. Ceea ce vedem cu ochii ni se imprimă în creier și devine materie pentru vise, gânduri, trăiri, intră în subtilul care ne alcătuiește, intră în chiar alcătuirea noastră. Nu e de mirare că, la cât horror, thriller și crime films/video games etc. se vizionează ca ficțiune (asta peste câte orori, crime și violențe se întâmplă în lumea reală în fiecare secundă), societatea geme (la propriu și la figurat) de deprimați, dezechilibrați și instabili mental, iar depresia e boala secolului. Și genul ăsta de filme se cheamă, culmea!, entertainment.

Însăși evoluția cuvântului e emblematică: „to thrill” și-a pierdut în „thriller” sensul inițial. Personal, I am not thrilled at all about this film.

 

Însă nu atât violența m-a deranjat la filmul ăsta, care de altfel e un film bine făcut. Cât mesajul lui inaparent, aproape insesizabil. Trebuia ca rădăcina alienării celor doi să fie comună (legându-i astfel, în mod fatal, unul de altul): violata îndrăgostită de violator are un tată (criminal în serie notoriu) catolic fervent (aparent, cauza crimelor), iar violatorul are o soție catolică habotnică (spune rugăciunea la masă și, de Crăciun, decorează grădina cu statuile Nativității în mărime naturală). Creștinismul, așadar. Am ghicit foarte repede cine era violatorul pentru că trebuia să fie cineva în oglindă cu victima: cineva care trăiește în preajma unui creștin practicant. Când soția vecinului a apărut în cadru, atunci am dezlegat enigma sado-masochistului violator: tocmai simpaticul, suavul, bine-făcutul vecin.

 

Carevasăzică, creștinismul e de vină, pare a ni se spune, pentru ororile de relații care bântuie tot filmul și toate personajele (încât stai și te miri ce urât se poate trăi). Creștinismul naște monștri - pare a ni se spune, în sotto voce, foarte voalat. El este rădăcina răului. El i-a exasperat pe cei doi încât au devenit anormali, criminali, perverts (cum ar zice englezii). Victime, în limbaj contemporan.

 

Păi, trebuia să fie creștinismul, că doar nu era să fie islamismul, nu? Budismul sau hinduismul clar nu, sunt incontestabil religii pașnice și admirabil discrete. Creștinismul, însă... Spun cele ce urmează cu toată ironia, maimuțărind și exagerând, referindu-mă nu (neapărat) la filmul ăsta, ci la trendul general: trebuia să fie creștinismul pentru că e ok, e socially acceptable și e voie de la mass-media și preoții political correctness-ului să stigmatizăm creștinismul cât vrem, cum vrem, e liber la dat cu pietre, la ridiculizat, la blamat. Pentru că e fashionable să asociem creștinismul cu primitivismul. Numai creștinismul. Dacă în film ar fi fost o religie în numele căreia, sau sub pretextul căreia, chiar se ucide în masă astăzi și care chiar naște monștri - vaai, ce scandal, ce blasfemie, ce răstigniți și prăjiți pe toate părțile ar fi fost regizorul și toți cei implicați în film. Ce revoltă ar fi fost în mass-media. Ce acuzați de religiofobie ar fi fost toți. Ce interzis ar fi fost filmul și scos de pe piață. Dar ce zic eu, filmul nici nu s-ar fi făcut, ar fi fost mort din fașă... Ipocrizie și fațadă, da. Și dublu standard: e ok să demonizăm numai creștinismul, e ok să fim creștinofobi. E chic și e trendy. Și e laș și trist.

 

Da, cândva creștinismul a născut monștri (Inchiziția etc.), însă nu astăzi, nu acum. Cândva, a demolat și distrus templele și artefactele antichității, pentru că erau „păgâne”. Însă nu acum, nu astăzi. Astăzi nimeni nu mai ucide în masă în numele creștinismului. Și nimeni nu aruncă monumente istorice în aer în numele creștinismului.

 

Mesajul filmului s-ar fi vrut mai general, probabil (și orice om de bun simț ar fi fost de acord cu el): religia exagerată, oricare ar fi ea, duce la alienare, inclusiv la alienarea celor din jur, fanatismul/extremismul religios naște monștri. Oricare religie. În opinia mea, e un fel de lașitate: au pus creștinismul în film pentru că era safe și ok să facă asta. Pentru că știau că nu va avea consecințe neplăcute pentru ei. Și pentru că știau că asta va plăcea publicului. Sau pur și simplu mi se pare mie că e așa.

 

Nu este primul film „artistic” pe care-l văd în care să se sugereze, mai mult sau mai puțin voalat, că creștinismul (exagerat sau nu) naște monștri, criminali și alienați. Trendul a devenit, după o vreme, modă. Mentalitate.

 

În noua religie mondială (care nu se declară religie, dar se comportă și este structurată ca o religie - mă refer la political correctness-ul dus la absurd), creștinismul se pare că este opusul a ceea ce știam: este tocmai the evil; creștinismul este demonizat. Și câtă plăcere stârnește asta în unii... Nu departe de plăcerea stranie, complexă, a violatei din film. Mie nu mi-a stârnit decât un malaise iritant, de care sper să scap cât mai repede.

 

Morala: nu mai văd filme fără să citesc despre ele în prealabil.

 

Însă: filmul este mult mai complex decât l-am prezentat eu aici, e chiar fascinant și e, cum spuneam, un film bine făcut. Cred că mai ușor e de citit romanul care i-a stat la bază, pentru că, în absența vizualizării excesive a violențelor (la cât de tare și de mult se izbesc cu capul de pereți și de podele cei doi, e de mirare că n-au murit din prima scenă a filmului), îmi închipui că în carte accentul cade mai mult pe „psychological” decât pe „thriller”.

 

Și: singurele două momente care mi-au stârnit interesul au fost când ea își ridiculizează direct și în direct mama, în prezența invitaților la cina de Crăciun, iar în secundele următoare mama ei suferă un atac cerebral, și, apoi, în spital când iar se apucă să-i toarne „adevăruri” mamei ei în comă și, în secundele următoare, mama ei moare. Fără ca ea să înțeleagă ce efect au avut cuvintele ei, ba chiar o suspectează pe mamă că se preface (așa, ca să-i strice ei seara și să-i inducă un guilt feeling) și întreabă doctorul dacă e posibil ca doar să mimeze coma. În clipa aia, personajul ei m-a oripilat definitiv. M-au interesat momentele astea pentru că ilustrează ideea (de care sunt foarte conștientă) că putem ucide oameni prin ceea ce spunem, sau putem fi uciși de cuvintele altora. A fost, pentru mine, singura idee interesantă din film.

 

Opinia generală, însă, arată un „universal acclaim”. A primit „a seven-minute standing ovation at its Cannes Film Festival international premiere”, este un „audacious, generous film”, „women empowering”, „it ultimately tells a story about how one woman uses sex, violence and sadism to set herself free”. Și mă bucur că, ultimately, she sets herself free. „Utterly gripping” și, pentru mine mai ales, „endlessly disturbing”. Well, not quite endlessly, I hope. Definitely disturbing. Not my cup of tea... I don't have the stomach for it.

 

Share on Facebook
Share on Twitter
Please reload

Please reload

© 2017-2019 Lia Vernescu