când moartea / nu scrisul

Povestea romanțată a sângelui meu

Limba română la cafeneaua englezească (+invers)

Venin internautic

In time

1/8
Please reload

Vlad și Radu

August 15, 2017

 

Acești doi frați extraordinari. Vlad III și Radu III. Vlad Țepeș și Radu cel Frumos.

 

Vlad și Radu sunt veri primari cu Ștefan. Ștefan se va căsători cu Maria Voichița, fiica lui Radu. Radu va muri la ordinul lui Ștefan. Vlad se căsătorește cu fiica ilegitimă a lui Ioan, apoi cu o verișoară a lui Matia. Matia îl ține prizonier pe Vlad ani buni. Radu și Mehmet sunt iubiți extrem de pasionali. Capul lui Vlad va sfârși pe masa lui Mehmet. Și așa mai departe.

 

Între 1430-1480 avem în preajmă, intersectându-se, fascinante personaje istorice medievale. Sunt ei: Vlad Țepeș, Radu cel Frumos, Vlad Dracul (tatăl) - fiul lui Mircea cel Bătrân, Ioan de Hunedoara, Maria Voichița, Ștefan cel Mare, Matia Corvin, Mehmet Cuceritorul (Constantinopolului).

 

Carnea vie a istoriei trebuie să prindă formă și să capete corp. Numai arta poate prinde și fixa irizările de carne vie ale istoriei. Adică un scriitor talentat să scrie o historical novel a acestor 50 de ani. Cine? Ne-ar trebui o Hilary Mantel a Evului Mediu românesc (sau o Philippa Gregory).

 

Și ce variantă de „Versailles” s-ar putea face - producția BBC, modernă, captivantă, cu substanță, surprinzătoare (probabil a rulat și în România). E tot despre doi frați - Louis regele Soare, și fratele lui, Phillipe cel Frumos, fiecare cu suitele corespunzătoare de amante/amanți, pe fundalul complicat, complex, mesmerizant al palatului Versailles (care e mult mai mult decât un „palat”, e un concept; în mintea mea, accentul a căzut pe acest concept, și nu pe ceea ce presa a taxat drept licențiozități excesive legate de serial; mai ales că, la sfârșitul fiecărui episod, erau 10 minute în care se dezbătea adevărul istoric din ficțiunea vizionată). Unul - frumos și geniu militar, însă trăind în umbra celuilalt, a celui care este rege, pe care-l iubește, urăște, invidiază, ajută - pentru că de fapt amândoi slujesc aceluiași destin: Franța.

 

~ Versailles - official trailer ~

Paralela cu Vlad și Radu n-o pot face decât foarte superficial și la nivel anecdotic, pentru că conflictul între Drăculești este mult mai adânc și de cu totul altă natură. Iar Radu nu a slujit aceeași patrie cu Vlad. Singurul concept care unea în vremurile acelea în acea parte de Europă era creștinismul, conceptul de „român” încă nu exista. Ar putea ieși un serial interesant din povestea lor și a celor cu care ei sunt contemporani.

 

Însă noi nu putem face astfel de seriale cu fascinantul material autohton pe care-l avem la îndemână, mai bine importăm neo-otomanismele lui Erdogan - o adevărată lovitură de geniu propagandistic telenovela „Suleyman Magnificul”. Rulează din fundul Asiei până în Grecia. Sau o altă telenovelă recentă, care spune totul despre „resurrection” și „a nation's awakening”. Îngrijorător. Recomand articol edificator din New York Times „What a TV Series Tells Us About Erdogan’s Turkey”Dar ce spun eu, silly me!, tocmai turcii au făcut deja un serial încă din 2013, „Fatih”, cu Radu și Vlad personaje secundare. Poate că deja a și rulat în România. E drept că aș fi visat o producție BBC pentru ei...

 

*

Devșirme este cunoscut ca „tributul sângelui” sau „taxa de sânge”. Prizonierat politic, adică. O taxă diabolică impusă de imperiul otoman asupra prinților creștini - din imperiu, dar și a celor vasali din afara imperiului (Balcani și Europa de Est, mai ales). Acești prinți (voievozi, cnezi etc) erau forțați să-și dea fiii ca zălog sultanului care astfel se asigura de supunerea lor totală. Copiii erau luați - răpiți, în fapt -, convertiți forțat la islam, antrenați în tabere militare și apoi, la vârsta adolescenței, erau înrolați în una din cele 4 instituții imperiale (citez în engleză fiindcă nu știu echivalentul în română): the Palace (unde ajungeau numai câțiva, cei excepțional de buni), the Scribes, the Religious and the Military. Military însemnând the Jannisaries - corpurile de elită, formidabila, temuta, invincibila mașinărie militară otomană; de o coeziune exemplară cimentată prin disciplină strictă și severă; căsătoria și comerțul le erau interzise, singura lor loialitate fiind față de sultan; e drept că li se plătea un salariu și li se asigura pensie; cu timpul, au devenit o clasă socială aparte, clasa militară, cu statut de first-class citizens. După mulți ani de brainwashing și îndoctrinare, erau eliberați, trimiși înapoi convertiți, astfel încât, în momentul în care succedau la tron părinților lor (sau luau puterea cu forța și ajutor otoman), era de așteptat ca ei să fie „credincioși” Înaltei Porți. Cucerire fără arme, cucerire prin convertire - sună cunoscut, nu-i așa? Majoritatea rămâneau, de bună voie sau silit, la curtea otomană pe viață, urcau scara ierarhică putând deveni chiar Mare Vizir, precum Sinan Pașa; alții, însă, da, se întorceau în țările lor și apoi deveneau cei mai temuți dușmani ai otomanilor (Skanderbeg, de exemplu; sau Vlad). În termeni contemporani, ceea ce se întâmpla aici era: răpire de copii, privare totală de libertate, convertire forțată, circumcizie forțată, antrenare în tabere de radicalizare, de brainwashing, de îndoctrinare. Ne sună familiar. Islamiștii practică asta și astăzi în Africa și Asia, însă mult mai brutal și primitiv.

 

Jason Goodwin (bizantinolog - mai mult otomanolog - devenit romancier) are o serie de volume dedicate detectivului eunuc Yashim: „The Jannisary Tree”, „The Snake Stone”, „The Bellini Card”, „An Evil Eye”, „The Baklava Club”, plus „On Foot to the Golden Horn” unde, ca și Patrick Leigh Fermour, străbate pe jos Europa de Est până la Istanbul (Constantinopol pentru Patrick). În „The Jannisary Tree” prinde evenimentele de secol 19 care duc la dispariția ordinului ienicerilor. Ajunseseră, în timp, atât de puternici și autonomi încât deveniseră o amenințare chiar la adresa sultanului. În 1826, Mahmud II desființează ordinul și ordonă asasinarea lor în masă.

 

*

Vlad II, sau Vlad Dracul (tatăl lui Vlad și Radu, fiu al lui Mircea cel Bătrân), a fost crescut și educat la curtea lui Sigismund de Luxembourg (rege al Ungariei și Croației, Boemiei, Germaniei, Italiei, și împărat romano-german; lider al Cruciadei de la Nicopole; fondator al Ordinului Dragonului - antiotoman - din care va face parte și Vlad tatăl). În 1436, cu suportul lui Sigismund, Vlad Dracul ajunge prinț al Valahiei. Un an mai târziu, însă, Sigismund moare, poziția Ungariei slăbește, iar Vlad consideră că e cazul să jure fidelitate și să plătească tribut sultanului Murat, loialitate care a inclus participarea la invazia Transivaniei în 1438 - o campanie cu urmări foarte grele pentru Transilvania. Urmașul lui Sigismund, Albert de Habsburg, îi ordonă lui Vlad să apere Transilvania, însă Vlad i se alătură lui Murat și trupelor lui, devenindu-i acestuia călăuză personală prin Transilvania (un exces de zel foarte suspect). Sultanul intră prin Orșova, înaintează până în Hațeg unde învinge pe cneazul Cândea (strămoșul Runei din cartea mea) într-o bătălie teribilă, urcă pe Mureș până la Sebeș, apoi Sibiu pe care-l asediază timp de 8 zile, și atacă împrejurimile Brașovului, înainte de a renunța și a se întoarce cu o captură de război impresionantă: 30.000 de prizonieri, plus bunurile jefuite - un dezastru pentru Transilvania. Albert îl declară trădător pe Vlad și refuză oferta lui de a negocia cu sultanul eliberarea captivilor. De altfel, încercarea lui Vlad de a se menține în echilibru între Ungaria și imperiul otoman eșuează: și Albert, și Murat îi suspectează adevăratele intenții.

 

În 1442, Ioan de Hunedoara (Hunyadi, greșit numit „Iancu de Hunedoara” multă vreme; numele corect este „Ioan de Hunedoara”) era în al doilea an ca voievod al Transilvaniei și deja obținea victorii remarcabile împotriva turcilor, enervându-l teribil pe sultanul Murat. Vlad, după o întâlnire cu Ioan în care ce n-aș da să știu ce au vorbit, refuză să participe la invazia Transilvaniei ordonată de sultan, invazie eșuată de altfel, pentru că Ioan îi înfrânge pe turci din nou în bătălia de la Sibiu. Pentru acest refuz, Murat îl convoacă pe Vlad la Edirne (capitala imperiului înainte de Constantinopol), unde el se duce însoțit de doi dintre fiii săi, Vlad și Radu. Sunt încarcerați cu toții. Pe tronul rămas vacant al Valahiei, Ioan îl pune principe pe un văr al lui Vlad (după o luptă cu turcii, firește, care și ei voiau să pună pe tron pe cineva loial lor). Vlad tatăl este eliberat la sfârșitul anului, însă Vlad și Radu rămân ostatici (devșirme) mai departe. Acest lucru probabil că schimbă totul, inclusiv alianțele: Vlad tatăl e la mâna sultanului; va trebui să fie supusul lor. În anul următor, cu ajutor otoman, devine prinț al Valahiei (din nou), sub jurământ greu: să nu se alieze cu dușmanii turcilor și să trimită tribut (devșirme) anual 500 de tineri valahi. Rămâne neutru în timpul „Campaniei celei Lungi ” a lui Ioan de Hunedoara, însă în timpul Cruciadei de la Varna, trimite cavalerie împotriva otomanilor. Aici lucrurile devin foarte neclare: Varna e un dezastru, Ioan se retrage și decide să se retragă prin Valahia; este luat prizonier de Vlad. De ce? Un istoric zice că Vlad se înfuriase pe Ioan pentru că pierduse bătălia de la Varna; alt istoric zice că trupele valahe nu l-au recunoscut pe Ioan când l-au luat prizonier, că l-au luat prizonier din greșeală; alt istoric zice că l-a luat prizonier cu intenția de a-l preda lui Murat. Vlad îl eliberează pe Ioan numai după ce Ungaria îl amenință cu războiul; îl umple de daruri și-l conduce personal până la graniță. Vlad este aliatul Ungariei din nou.

 

În 1445, relațiile se strică iar. Vlad se plânge Ungariei că negustorii valahi sunt arestați constant în Transilvania, în timp ce el și-a lăsat fiii (Vlad și Radu) să fie măcelăriți de dragul păcii creștine și a unei bune relații cu Ungaria. De aici înțelegem că Vlad era convins că fiii lui nu mai erau în viață, că sultanul sigur i-a măcelărit ca pedeapsă pentru participarea lui la campaniile antiotomane (n-avea de unde să știe ce se întâmpla cu fiii lui de fapt). În 1446 sau 1447, face oficial pace cu sultanul Murat. Ioan atacă imediat Valahia, forțându-l pe Vlad să fugă. Vlad este omorât lângă Târgoviște, împreună cu primul lui fiu, Mircea, la ordinul lui Ioan.

 

*

Revenind la Vlad și Radu. Când au fost luați prizonieri, Vlad avea între 11 și 14 ani (nu i se știe data exactă de naștere, însă e acceptat anul 1431), iar Radu între 3 și 5 ani, alții zic că sigur 7 (nici lui nu i se știe anul nașterii). Li s-a servit probabil „tratamentul hard” integral, descris mai sus sub „devșirme”, varianta all inclusive (convertire forțată la Islam, radicalizare, brainwashing, îndoctrinare, antrenament militar), dar și „tratamentul soft”: educare în știință, filosofie, arte Iinclusiv arta războiului), logică, Coran, limba și literatura turcă și persană. Odată cu moartea tatălui lor, prizonieratul lor pare că s-ar fi încheiat. Cert e că s-a încheiat în mod foarte diferit pentru fiecare din ei.

 

Radu

 

Radu rămâne la Palat. Cronicarul grec Laonikos Chalkokondyles spune că, într-o noapte, tânărul sultan Mehmet, după seri de petreceri la care-l invitase constant, îi oferă foarte pasional o cupă de vin lui Radu și-l invită în „dormitor”. Radu (nu degeaba numit „cel Frumos”, cum va fi fost și bunicul lui, Mircea), nesuspectând nimic, se duce. Când Mehmet îl asaltează și mai pasional, Radu e încă bulversat și rezistă. Însă în momentul în care Mehmet îl sărută cu forța pe gură, Radu, speriat, scoate pumnalul, îl înjunghie pe Mehmet în coapsă și apoi fuge. Se spune că „the sultan nearly died at the boy's hands when he tried to force himself upon the young prince”. În timp ce doctorii îngrijesc rana sultanului, tânărul Radu petrece noaptea cocoțat într-un pom, ascuns de gărzile care-l căutau. Nu putem decât să ne imaginăm ce va fi fost în mintea, sufletul și corpul lui atunci, cocoțat în pom o noapte întreagă după ce tocmai îl înjunghiase pe sultanul imperiului otoman care-l asaltase sexual - însă nu vom ști niciodată. Cronicarul încheie foarte abrupt povestea: „he later descended from the tree and not long afterwards became the Sultan’s favorite” cu asemenea intensitate încât relația lor a fost etichetată drept „a dangerously passionate relationship”. Radu și Mehmet „spend day and night together”.

 

Însă Radu nu rămâne la Palat doar ca iubit al sultanului. El devine „commander of the Janissaries”, ba chiar, alături de Mehmet, participă la cucerirea Constantinopolului și la toate campaniile militare; luptă direct împotriva lui Vlad, alături, iarăși, de Mehmet, ba chiar el este cel care-l hăituiește pe Vlad până la fortăreața de pe Argeș, castelul Poienari, și de acolo peste graniță, în Transilvania. După ce ajunge domnitor al Valahiei, rămâne prieten cu Mehmet, mi-l imaginez petrecând uneori „vacanțe” la curtea sultanului, ei și copiii lor: Maria Voichița, singurul copil al lui Radu, și Bayezid&comp. Are de luptat și împotriva lui Ștefan cel Mare, care firește că nu voia un otomanofil pe tronul Valahiei. După un al doilea război între ei, Ștefan îl detronează pe Radu și le ia prizoniere pe Maria Voichița și pe mama ei. Ștefan se îndrăgostește de Voichița - o frumusețe botticelliană, doar era fiica lui Radu „cel Frumos”! -, deși era căsătorit abia de un an cu Maria de Mangop care, how convenient, va muri patru ani mai târziu, așa încât Ștefan și Voichița se pot, în sfârșit, căsători, în 1478. Radu era deja mort atunci. Nu știm nici când, nici cum a murit (unii istorici spun că probabil omorât la ordinul lui Ștefan, cândva între 1475-77).

Nu ne-a rămas nimic concret de la Radu - vreun portret sau obiecte ale lui - în afară de această scrisoare din 14 octombrie 1465, scrisă și semnată de el de la reședința lui din București. Are importanță istorică: este atestarea documentară a Bucureștiului, primul document în care Bucureștiul este menționat ca oraș cu acest nume...

 

Vlad

 

Vlad... „was not very tall, but very stocky and strong with a cold and terrible appearance. A strong aquiline nose, swollen nostrils, a thin and reddish face in which the very long eyelashes framed large wide-open green eyes. The bushy black eyebrows made them appear threatening. His face and chin were shaven, but for a moustache. The swollen temples increased the bulk of his head. A bull's neck connected with his head from which black curly locks hung on his wide-shouldered person” - singura descriere first hand, pe viu, făcută de nunțiul papal la Buda, Niccolò Modrussa. Ochii, mai ales, „large, deep-set, dark green, and penetrating eyes”...

 

Elizabeth Kostova în „The Historian” face din Vlad un personaj central fascinant și complex, Vlad este chiar „the historian”. De admirat faptul că scriitori străini extrag din istoria noastră personalități interesante și le transformă în personaje memorabile, îi lansează în lume - lucru pe care scriitorul român nu-l prea face (sau marketingul nu reușește - asta e altă discuție). Markus Tanner, un alt exemplu, îl recompune pe Matia Corvin în „The Raven King: Matthias Corvinus and the Fate of his Lost Library“, acel Matia Corvin care n-a fost nici român nici ungur, ci un veritabil Principe renascentist european, personaj complex, rafinat, erudit (aș da orice să știu în ce limbă gândea și iubea el - cred că în italiană); cel care l-a avut prieten, oaspete și corespondent pe Marsilio Ficino care l-a inițiat în Platon, care i-a scris faimoase epistole - prietenia și corespondența lor, ca și fabuloasa „bibliotecă corviniană”, fiind obiecte de serioase studii făcute, firește, mai mult de cercetători străini. Pe el mi-l visez personaj de roman, ca și pe tatăl lui, Ioan de Hunedoara, și el veritabil prinț renascentist european, cel despre care cronicarii spun că poseda acea „sapientia et humanitate” care constituia liantul spiritelor luminate ale epocii, cel care l-a învins pe Mehmet, cuceritorul Constantinopolului, salvând astfel Europa creștină. A fost numit „Athleta Christi” („soldat martir”, titlu acordat de Papă apărătorilor creștinismului; printre cei care au primit acest titlu sunt: Ludovic I al Ungariei, Ioan de Hunedoara, Skanderbeg și Ștefan cel Mare). Însă Ioan a fost numit „atletul cel mai puternic, unic al lui Cristos”. În memoria lui și a victoriei de la Belgrad, „Papa hotărâse - lucru valabil până azi - ca zilnic la amiază să se bată clopotele în toate bisericile catolice” - Ioan-Aurel Pop „Națiunea Română Medievală” (o carte de istorie atât de bine și interesant scrisă încât nu se poate lăsa din mâini). Se spune că până și Mehmet ar fi afirmat: „Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea lui, m-am întristat, pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om”. De ce istoria mai veche e destul de ocultată literar la noi, când e atât de fascinantă încât taie respirația? De ce e mai prețuită de străini decât de noi înșine? Historical fiction este de mare succes în UK și nu doar. La noi cum este, dacă este? Asta mă întrebam cu câțiva ani în urmă. Recent, a început să prindă și la noi, și astăzi se scrie historical fiction de calitate și în România. Însă mai e.

 

Revenind la Vlad. La sfârșitul prizonieratului, spre deosebire de Radu, Vlad s-a întors în Valahia. În fruntea unei cavalerii otomane (carevasăzică!) și în absența voievodului instalat de Ioan, Vladislav pe numele lui (plecați fiind amândoi la Kosovo să lupte cu turcii), Vlad se declară voievod. Vladislav se întoarce și-l alungă pe Vlad care se refugiază la Edirne, apoi în Moldova la unchiul lui, Bogdan. Fiul lui Bogdan e Ștefan. Vlad și Ștefan sunt veri primari. Când Bogdan e asasinat, cei doi veri caută refugiu la Ioan de Hunedoara. Pe urmă lucrurile (care nu-s niciodată prea clare), devin tulburi, o vreme. Cert e că Vlad recucerește tronul Valahiei în 1456 (unii istorici presupun că îl ajută Ioan). La rândul lui, îl ajută, în anul următor, pe vărul său Ștefan să-și revendice tronul Moldovei. Care, la rândul lui, îl ajută pe Vlad să urce pe tronul Valahiei pentru a treia oară în 1476. Pentru scurt timp. În același an, Vlad moare apărându-și tronul. Turcii îi taie corpul în bucăți, iar capul lui Vlad este trimis trofeu lui Mehmet.  

 

Să ne mirăm de cruzimea lui Vlad - Țepeș? Da și nu. Învățase, forțat, de copil, cele mai cumplite metode de tortură direct de la sursă: în antrenamentele din garnizoanele imperiului otoman. El însuși fusese probabil torturat la începutul prizonieratului. Trasul în țeapă probabil că nu-l inventase el, ci-l preluase de la torționarii otomani. Sau poate că-l inventase el, cu gândul la Radu și Mehmet. Însă cred, așa cum spun și în Runa, că acest tras în țeapă avea dublă semnificație pentru Vlad: țepele astea aducătoare de moarte seamănă la formă cu minaretele. Turcii plantau minarete de îndată ce cucereau o zonă. Vlad ridică țepele-minarete până să apuce turcul să-l cucerească, și-i plantează pe turci, preventiv, direct în ele. Reacție, printre alte motive, la traumele și abuzurile la care fusese supus de turci în copilărie - am spune noi azi. Să ne mirăm, atunci, de cruzimea lui? Well, what goes around comes around. Turcii au cules ceea ce au semănat.

 

În 1461, după ce-și consultă astrologii, Mehmet face pregătiri să invadeze Valahia (printre altele). Era, după căderea Constantinopolului, în plină campanie de cucerire a Europei, căci acum credea că nimic nu-l mai putea opri. Cu Valahia era o chestiune mai personală, nu doar de strategie militară: să-l dea jos pe Vlad și să-l pună pe Radu, răsplătindu-i astfel iubirea și devotamentul. Nu doar că au fost amanți pasionali din adolescență, însă Radu era și „commander of the Jannisaries”, elita armatei imperiale. Radu - care tânjea după tronul Valahiei. Nu-l putea refuza.

 

Iar Vlad îi sfida, continuu, pe față. Trei ani la rând refuzase să plătească taxa către sultan. Ba chiar umilise și torturase solii otomani care refuzaseră să-și scoată turbanele în fața lui, invocând un motiv religios. Marșând pe motivul lor religios, Vlad le fixase în cuie turbanele de scalp, ca să fie siguri că le rămân veșnic atașate de țeste. Și nu doar atât: Tursun Beg (un secretar de la Palat) afirmase că Vlad era în negocieri cu Matia Corvin, iar spionii imperiali tocmai au confirmat zvonul. Clar - era momentul să se termine cu Vlad. Mehmet trimite un reprezentant, Katabolinos, la curtea lui Vlad să-l convoace la Constantinopol. În secret, trimite și instrucțiuni lui Hamza, bey-ul Nicopolis-ului, să-l ia captiv pe Vlad de îndată ce trece Dunărea. Vlad află mașinațiunile astea, îi prinde pe Hamza și Katabolinos și-i execută - cum altfel decât în țeapă! - pe ei și pe însoțitorii lor, după rang, cu Hamza, cel mai mare, în țeapa cea mai înaltă.

 

După ce-i ucide, dă ordin într-o superbă, aproape literară limbă turcă (învățată unde altundeva decât direct la curtea sultanului) comandantului fortăreței Giurgiu să deschidă porțile. Turcul, crezând că Vlad e turc de-al lui, deschide porțile și-l lasă să intre. Vlad primește fortăreața pe tavă. În fapt, prin asta se cheamă că el a invadat oficial imperiul otoman. Nemaiauzit. Și nu se oprește aici. Devastează și distruge așezări întregi de-a lungul Dunării. Într-o scrisoare către Matia Corvin datată 11 februarie 1462 afirmă că năucitoarea cifră de „23.884 turci și bulgari” au fost executați la ordinul lui.

 

Aflând de invazia lui Vlad, de provocarea și sfidarea asta atât de pe față, Mehmet lasă baltă invadarea Corintului și vine spre Valahia cu o formidabilă armată depășită ca număr numai de armata cu care a cucerit Constantinopolul; numai garda lui personală de ieniceri era mai mare ca număr decât toată armata lui Vlad. Nu știe, însă, că curajul, nebunia și sfidarea lui Vlad nu au limite: Vlad vrea chiar capul sultanului.

 

- Va urma -

 

PS Nu sunt istoric și probabil că vorbesc și prostii aici. Trebuie să verific toate poveștile astea în studiile specialiștilor: Adrian Andrei Rusu, mai ales în „Ioan de Hunedoara și Românii din vremea lui” (din el aflu, printre altele, că numele corecte sunt Ioan și Matia, nu Iancu și Matei); în studiile-cărți ale lui Ioan-Aurel Pop, și în Ioan Drăgan cu „Nobilimea românească din Transilvania” (toți trei istorici, arheologi, arhivari, rectori etc, specialiști pe Evul Mediu, mai ales transilvan, volumul lor de debut de odinioară ca foarte tineri absolvenți ai Facultății de Istorie clujene „Izvoare privind Evul Mediu românesc. Țara Hațegului în secolul al XV-lea” fiind una din revelațiile mele personale). Neapărat în studiile lui Radu Florescu sr. Și, cu siguranță, lista e foarte lungă, încă n-am acoperit Valahia.

 

 

Share on Facebook
Share on Twitter
Please reload

Please reload

© 2017-2019 Lia Vernescu