***
eu ÅŸi tu cuvinte în turn medieval
urcând vertebrele gâtlejului de piatră sufocat
în chinurile spunerii
(coastele ţărmului târâte lent spre larg
de un vânt nesupus ÅŸi isteric
au prins cândva în ele trupul sudat a doi gemeni copii
trup înecat sau nenăscut
împietrit în pântecul mării)
doar eu ÅŸi tu în turnul pustiu
ÅŸi pentru o vreme timpul
împrăştiat prin clepsidre apoi măcinat
de mine în râÅŸniÅ£a pătrată ÅŸi făcut cafea
cu apa încălzită în oglinzi apă incendiată adusă de tine
eu ÅŸi tu ne bem timpul îl savurăm
în salon tolăniÅ£i printre perne de catifea
şi alte mărunte cuvinte silabe ah-uri şi oh-uri
se târăsc la picioarele noastre se gudură
fă-mă catren zice unul firav È™i suav pisică gânditoare
fă-mă distih vreau să fiu odă
amfiloh ÅŸi troheu ÅŸi dactil
răsuflare arsă
de înger
al morții
sorbim alene
sfâÅŸiind între noi pânza subÅ£ire a liniÅŸtii
pe care stau întipăriÅ£i de la-nceput ÅŸi pentru totdeauna
Regele ÅŸi Regina
ficÅŸi
în timp ce prin spărtură începe să se scurgă
suita lor de cuvinte celebre
(la care abia îndrăznim să privim)
ceremonii de fraze ritmate procesiuni
ele dansează în jur plutesc pe deasupra obiectelor
trec prin noi ca prin aer
alunecă pe scări străbat saloane se pătrund
până devin
toate un singur sunet pur ÅŸi înalt încremenit în oglinzi
apoi goana lor creÅŸte vârtejul sonor crapă
şi ele se fac ţipăt
multiplicat halucinant dus de ecou în fiecare ungher din castel
târât prin subterane izbit de bolÅ£i fărâmiÅ£at pe lespezi
încetinit astfel treptat ÅŸi refăcut cuvinte
alte cuvinte alaiul trist ÅŸi sfâÅŸiat
rostit în noapte de pierdut Tristan nebunul
din el un sunet de otravă uită drumul ÅŸi se topeÅŸte vrând a dănÅ£ui
nebun ÅŸi gol în apa neagră a melancoliei din ceaÅŸca noastră de cafea
Melencholia I
să bem nu mai putem căci zaţu-i tulburat
o vreme
ceÅŸtile dorm carcase de ceasornic descompus
arare mai zvâcnind prin somn
spiţele unor deformate secunde
colonii de himere alungate în oglinzi
cerşesc de acolo priviri să le nască
ne privim
lumina soarelui căzând pe pereÅ£i descompune tablouri
inconÅŸtient ÅŸi crud încât
abia te mai disting
prin sângele tău subÅ£iat curg vitralii
calde culori
în care pruncul Isus doarme-nfăşat
când ajung în venele mele aceleaÅŸi vitralii
deja e amurg culorile-s reci
ÅŸi sângele meu e giulgiul subÅ£ire în care l-au înfăşurat
pe Isus Răstignitul când l-au coborât de pe cruce
şi iarăşi eu şi tu ne bem cafeaua devorăm timpul
şi vorbim atenţi la pauza dintre cuvinte
la marea din spatele zidurilor
la interstiţiile prin care lent alunecăm
- fisuri subÅ£iri în ceÅŸti oglinzi ne sorb
ÅŸi filamente reci tresar când le străbatem
stând
triÅŸti ÅŸi goi precum cei doi îngeri din fier
sau poate doar oglindă e între
ÅŸi iar sorbim din hăul negru pus în ceÅŸti
noi în abis
se pare că aşa e scris
că
eu ÅŸi tu cuvinte în turn medieval
iluminăm
​
***
...arăt
ca o reţea romană de canalizare
cu intrări surpate, şoareci roz
ÅŸi scânduri bătute în cruce;
cu firide în care zac cadavrele primilor creÅŸtini.
Aici, alegoria e la ea acasă:
fragedă, colorată, sângerând pe pereÅ£ii neteziÅ£i
ai lăuntrului meu
acolo unde măruntaiele au fost smulse.
„Nimic mai surprinzător
ca reprezentarea verii într-o catacombă,
adică în acest context funerar,”
spune X vizitându-mă.
Sau acest mozaic cu Marte culegând flori într-o pajiÅŸte.
Iată un Hercul căruia îi iese ceva pe gură:
„Sufletul, of course,” spune Y, apoi schimbă imaginea:
o orantă cu ochi plotinieni ÅŸi cu mantie fluturândă.
„Se pare că este prima reprezentare pe vreun edificiu a Mariei.”
Apoi toţi se opresc să măsoare
cantitatea de echivoc
aflată în ultimul mozaic: acest efeb
este Orfeu cu animalele, adică Blândul Păstor.
E tocmai momentul foarte lung
în care banchetul funerar roman
se transformă în scena Eucharistiei.
Ei toÅ£i stau în jur; au capete
pătrăţoase, ca al lui Constantin cel Mare,
căci ei nu au devenit încă
imponderabili.
Cei de pe pereÅ£i se privesc ochi în ochi
cu cei de pe jos.
Tăcerea înstăpânită cu greu
îi adună ÅŸi îi amestecă,
taina începe să se lase peste ei
din toate părţile,
ajutându-i să simtă, în surzenie,
că suspinul de moarte modulează un scâncet de naÅŸtere,
un sunet cosmic
pe o singură coardă de vioară, spulberată,
de carne ÅŸi oase.
Åži eu încep să sper că vine clipa
când, în sfârÅŸit, mă vor observa
cum stau aÅŸa, cu pâinea disperării într-o mână
ÅŸi plânsul vinului într-alta
neputându-le vorbi
despre ce va urma
să fie.
„Dar, vă rog, unde e cuva baptismală?”
se trezeÅŸte întrebând cineva.
Vraja se rupe bucăţi-bucăţele
de tencuială risipită pe jos,
de straturi de fresce măcinate, jupuite de pe pereţi,
de picturi scurse de pe zidurile umede, mucegăite,
pe calcare, pe nisip.
Ce este sub, dar sub, dar sub
unde e sângele acela vechi, uscat ca o humă,
care-a hrănit atâtea himere,
lava care-a Å£âÅŸnit la Facere?
„....ah da, doamnă, scoica era
receptacolul Învierii. Dar ÅŸtiÅ£i,
de la Botticelli încoace,....ÅŸi, bineînÅ£eles,
motivul fundamental al Barocului.
vine din acest hieratic univers de început....”
Murmurul surd, Å£iuitul continuu al tânguirii mele
nu mai ajunge până la ei,
undele sonore se propagă în linie frântă,
ocolindu-i.
„....acum vom coborî câteva trepte...”
„....secolul trei a fost al soteriologiei, după cum observaÅ£i.
O întreagă iconografie a salvării, a mântuirii....” „Aha!....”
Au venit la mine
în vizită
pe la vremea Cinei
vorbind mult ÅŸi gesticulând;
nici n-au băgat de seamă cum arăt
aÅŸa de răvăşit de groaza întâmplării prin care urma să trec.
...Ca un labirint arătam
ca un coridor chinuit prin subterane
încăpăţânându-se
să coboare
în întuneric.
Ah, da, ca o reţea romană de canalizare...
​
***
Desuet
Nici o speranţă-mbrăcată în haina secundei de-atunci,
căci am închis-o-n flacoane ÅŸi-am pus-o în scrinul cu vrăbii
ÅŸi destrămata-i dantelă de spumă uitată pe stânci
nu poate fi aÅŸezată drept pânză nici unei corăbii.
Nu vreau să ÅŸtiu în ce raft e ascuns schimbătoru-i veÅŸmânt,
dacă-ntr-acela în care-i fixat mecanismul zăpezii,
ori de căzut e în distileria vreunui cuvânt,
ori în nervuri fisurând porÅ£elanul vreunei Chinezii.
Scrinul e-adânc ÅŸi flaconul precis e pierdut... Doar cândva,
necăutându-l, printr-ale vacanÅ£elor vechi sticlării
îl voi gasi ÅŸi-l voi crede vreun ÅŸip cu de leacuri ceva,
ori frăgezit adăpost mirodeniilor arse de vii.
N-am să mai ÅŸtiu că în el e secunda cu micul pustiu,
să rătăcesc îndelung prin nisipu-i din nou dat nu mi-i...
O voi lăsa înadins risipită de mâini ce n-o ÅŸtiu...
​
​