top of page

***

 

eu şi tu    cuvinte    în turn medieval

urcând vertebrele gâtlejului de piatră sufocat

în chinurile spunerii

 

(coastele ţărmului    târâte lent spre larg

de un vânt nesupus şi isteric

au prins cândva în ele    trupul sudat a doi gemeni copii

trup înecat sau nenăscut

împietrit în pântecul mării)

 

doar eu şi tu    în turnul pustiu

şi    pentru o vreme    timpul

împrăştiat prin clepsidre    apoi măcinat

de mine în râşniţa pătrată şi făcut cafea

cu apa încălzită în oglinzi    apă incendiată    adusă de tine

 

eu şi tu    ne bem timpul    îl savurăm

în salon tolăniţi printre perne de catifea

şi alte mărunte cuvinte    silabe    ah-uri şi oh-uri

se târăsc la picioarele noastre    se gudură

fă-mă catren    zice unul firav și suav    pisică gânditoare

fă-mă distih    vreau să fiu odă

amfiloh şi troheu şi dactil

răsuflare arsă

de înger

al morții

 

sorbim alene

sfâşiind între noi pânza subţire a liniştii

pe care stau întipăriţi    de la-nceput şi pentru totdeauna

Regele şi Regina

ficşi

în timp ce prin spărtură începe să se scurgă

suita lor de cuvinte celebre

(la care abia îndrăznim să privim)

ceremonii de fraze ritmate    procesiuni

ele dansează în jur    plutesc pe deasupra obiectelor

trec prin noi ca prin aer

alunecă pe scări    străbat saloane    se pătrund

până devin

toate    un singur sunet pur şi înalt    încremenit în oglinzi

apoi goana lor creşte    vârtejul sonor crapă

şi ele se fac ţipăt

multiplicat halucinant    dus de ecou în fiecare ungher din castel

târât prin subterane    izbit de bolţi    fărâmiţat pe lespezi

încetinit    astfel    treptat    şi refăcut cuvinte

alte cuvinte    alaiul trist şi sfâşiat

rostit în noapte de pierdut Tristan nebunul

din el    un sunet de otravă uită drumul    şi se topeşte vrând a dănţui

nebun şi gol    în apa neagră a melancoliei    din ceaşca noastră de cafea

Melencholia I

 

să bem nu mai putem căci zaţu-i tulburat

o vreme

ceştile dorm    carcase de ceasornic descompus

arare mai zvâcnind prin somn

spiţele unor    deformate secunde

 

colonii de himere    alungate în oglinzi

cerşesc de acolo priviri    să le nască

 

ne privim

 

lumina soarelui    căzând pe pereţi    descompune tablouri

inconştient şi crud    încât

abia te mai disting

 

prin sângele tău subţiat curg vitralii

calde culori

în care pruncul Isus doarme-nfăşat

 

când ajung în venele mele aceleaşi vitralii

deja e amurg    culorile-s reci

şi sângele meu e giulgiul subţire    în care l-au înfăşurat

pe Isus Răstignitul    când l-au coborât de pe cruce

 

şi iarăşi    eu şi tu    ne bem cafeaua    devorăm timpul

şi vorbim    atenţi la pauza dintre cuvinte

la marea din spatele zidurilor

la interstiţiile prin care lent alunecăm

- fisuri subţiri în ceşti oglinzi ne sorb

şi filamente reci tresar când le străbatem

stând

trişti şi goi    precum cei doi    îngeri din fier

sau poate doar oglindă e    între

 

şi iar sorbim din hăul negru pus în ceşti

noi în abis

 

se pare că    aşa e scris

eu şi tu    cuvinte    în turn medieval

iluminăm

***

 

...arăt

ca o reţea romană de canalizare

cu intrări surpate, şoareci roz

şi scânduri bătute în cruce;

cu firide în care zac cadavrele primilor creştini.

Aici, alegoria e la ea acasă:

fragedă, colorată, sângerând pe pereţii neteziţi

ai lăuntrului meu

acolo unde măruntaiele au fost smulse.

„Nimic mai surprinzător

ca reprezentarea verii într-o catacombă,

adică în acest context funerar,”

spune X vizitându-mă.

Sau acest mozaic cu Marte culegând flori într-o pajişte.

Iată un Hercul căruia îi iese ceva pe gură:

„Sufletul, of course,” spune Y, apoi schimbă imaginea:

o orantă cu ochi plotinieni şi cu mantie fluturândă.

„Se pare că este prima reprezentare pe vreun edificiu a Mariei.”

Apoi toţi se opresc să măsoare

cantitatea de echivoc

aflată în ultimul mozaic: acest efeb

este Orfeu cu animalele, adică Blândul Păstor.

E tocmai momentul foarte lung

în care banchetul funerar roman

se transformă în scena Eucharistiei.

Ei toţi stau în jur; au capete

pătrăţoase, ca al lui Constantin cel Mare,

căci ei nu au devenit încă

imponderabili.

Cei de pe pereţi se privesc ochi în ochi

cu cei de pe jos.

Tăcerea înstăpânită cu greu

îi adună şi îi amestecă,

taina începe să se lase peste ei

din toate părţile,

ajutându-i să simtă, în surzenie,

că suspinul de moarte modulează un scâncet de naştere,

un sunet cosmic

pe o singură coardă de vioară, spulberată,

de carne şi oase.

Şi eu încep să sper că vine clipa

când, în sfârşit, mă vor observa

cum stau aşa, cu pâinea disperării într-o mână

şi plânsul vinului într-alta

neputându-le vorbi

despre ce va urma

să fie.

„Dar, vă rog, unde e cuva baptismală?”

se trezeşte întrebând cineva.

Vraja se rupe bucăţi-bucăţele

de tencuială risipită pe jos,

de straturi de fresce măcinate, jupuite de pe pereţi,

de picturi scurse de pe zidurile umede, mucegăite,

pe calcare, pe nisip.

Ce este sub, dar sub, dar sub

unde e sângele acela vechi, uscat ca o humă,

care-a hrănit atâtea himere,

lava care-a ţâşnit la Facere?

„....ah da, doamnă, scoica era

receptacolul Învierii. Dar ştiţi,

de la Botticelli încoace,....şi, bineînţeles,

motivul fundamental al Barocului.

vine din acest hieratic univers de început....”

Murmurul surd, ţiuitul continuu al tânguirii mele

nu mai ajunge până la ei,

undele sonore se propagă în linie frântă,

ocolindu-i.

„....acum vom coborî câteva trepte...”

„....secolul trei a fost al soteriologiei, după cum observaţi.

O întreagă iconografie a salvării, a mântuirii....” „Aha!....”

 

Au venit la mine

în vizită

pe la vremea Cinei

vorbind mult şi gesticulând;

nici n-au băgat de seamă cum arăt

aşa de răvăşit de groaza întâmplării prin care urma să trec.

...Ca un labirint arătam

ca un coridor chinuit prin subterane

încăpăţânându-se

să coboare

în întuneric.

 

Ah, da, ca o reţea romană de canalizare...

***

Desuet

  

Nici o speranţă-mbrăcată în haina secundei de-atunci,

căci am închis-o-n flacoane şi-am pus-o în scrinul cu vrăbii

şi destrămata-i dantelă de spumă uitată pe stânci

nu poate fi aşezată drept pânză nici unei corăbii.

 

Nu vreau să ştiu în ce raft e ascuns schimbătoru-i veşmânt,

dacă-ntr-acela în care-i fixat mecanismul zăpezii,

ori de căzut e în distileria vreunui cuvânt,

ori în nervuri fisurând porţelanul vreunei Chinezii.

 

Scrinul e-adânc şi flaconul precis e pierdut... Doar cândva,

necăutându-l, printr-ale vacanţelor vechi sticlării

îl voi gasi şi-l voi crede vreun şip cu de leacuri ceva,

ori frăgezit adăpost mirodeniilor arse de vii.

 

N-am să mai ştiu că în el e secunda cu micul pustiu,

să rătăcesc îndelung prin nisipu-i din nou dat nu mi-i...

 

O voi lăsa înadins risipită de mâini ce n-o ştiu...

bottom of page