***
eu şi tu cuvinte în turn medieval
urcând vertebrele gâtlejului de piatră sufocat
în chinurile spunerii
(coastele ţărmului târâte lent spre larg
de un vânt nesupus şi isteric
au prins cândva în ele trupul sudat a doi gemeni copii
trup înecat sau nenăscut
împietrit în pântecul mării)
doar eu şi tu în turnul pustiu
şi pentru o vreme timpul
împrăştiat prin clepsidre apoi măcinat
de mine în râşniţa pătrată şi făcut cafea
cu apa încălzită în oglinzi apă incendiată adusă de tine
eu şi tu ne bem timpul îl savurăm
în salon tolăniţi printre perne de catifea
şi alte mărunte cuvinte silabe ah-uri şi oh-uri
se târăsc la picioarele noastre se gudură
fă-mă catren zice unul firav și suav pisică gânditoare
fă-mă distih vreau să fiu odă
amfiloh şi troheu şi dactil
răsuflare arsă
de înger
al morții
sorbim alene
sfâşiind între noi pânza subţire a liniştii
pe care stau întipăriţi de la-nceput şi pentru totdeauna
Regele şi Regina
ficşi
în timp ce prin spărtură începe să se scurgă
suita lor de cuvinte celebre
(la care abia îndrăznim să privim)
ceremonii de fraze ritmate procesiuni
ele dansează în jur plutesc pe deasupra obiectelor
trec prin noi ca prin aer
alunecă pe scări străbat saloane se pătrund
până devin
toate un singur sunet pur şi înalt încremenit în oglinzi
apoi goana lor creşte vârtejul sonor crapă
şi ele se fac ţipăt
multiplicat halucinant dus de ecou în fiecare ungher din castel
târât prin subterane izbit de bolţi fărâmiţat pe lespezi
încetinit astfel treptat şi refăcut cuvinte
alte cuvinte alaiul trist şi sfâşiat
rostit în noapte de pierdut Tristan nebunul
din el un sunet de otravă uită drumul şi se topeşte vrând a dănţui
nebun şi gol în apa neagră a melancoliei din ceaşca noastră de cafea
Melencholia I
să bem nu mai putem căci zaţu-i tulburat
o vreme
ceştile dorm carcase de ceasornic descompus
arare mai zvâcnind prin somn
spiţele unor deformate secunde
colonii de himere alungate în oglinzi
cerşesc de acolo priviri să le nască
ne privim
lumina soarelui căzând pe pereţi descompune tablouri
inconştient şi crud încât
abia te mai disting
prin sângele tău subţiat curg vitralii
calde culori
în care pruncul Isus doarme-nfăşat
când ajung în venele mele aceleaşi vitralii
deja e amurg culorile-s reci
şi sângele meu e giulgiul subţire în care l-au înfăşurat
pe Isus Răstignitul când l-au coborât de pe cruce
şi iarăşi eu şi tu ne bem cafeaua devorăm timpul
şi vorbim atenţi la pauza dintre cuvinte
la marea din spatele zidurilor
la interstiţiile prin care lent alunecăm
- fisuri subţiri în ceşti oglinzi ne sorb
şi filamente reci tresar când le străbatem
stând
trişti şi goi precum cei doi îngeri din fier
sau poate doar oglindă e între
şi iar sorbim din hăul negru pus în ceşti
noi în abis
se pare că aşa e scris
că
eu şi tu cuvinte în turn medieval
iluminăm
***
...arăt
ca o reţea romană de canalizare
cu intrări surpate, şoareci roz
şi scânduri bătute în cruce;
cu firide în care zac cadavrele primilor creştini.
Aici, alegoria e la ea acasă:
fragedă, colorată, sângerând pe pereţii neteziţi
ai lăuntrului meu
acolo unde măruntaiele au fost smulse.
„Nimic mai surprinzător
ca reprezentarea verii într-o catacombă,
adică în acest context funerar,”
spune X vizitându-mă.
Sau acest mozaic cu Marte culegând flori într-o pajişte.
Iată un Hercul căruia îi iese ceva pe gură:
„Sufletul, of course,” spune Y, apoi schimbă imaginea:
o orantă cu ochi plotinieni şi cu mantie fluturândă.
„Se pare că este prima reprezentare pe vreun edificiu a Mariei.”
Apoi toţi se opresc să măsoare
cantitatea de echivoc
aflată în ultimul mozaic: acest efeb
este Orfeu cu animalele, adică Blândul Păstor.
E tocmai momentul foarte lung
în care banchetul funerar roman
se transformă în scena Eucharistiei.
Ei toţi stau în jur; au capete
pătrăţoase, ca al lui Constantin cel Mare,
căci ei nu au devenit încă
imponderabili.
Cei de pe pereţi se privesc ochi în ochi
cu cei de pe jos.
Tăcerea înstăpânită cu greu
îi adună şi îi amestecă,
taina începe să se lase peste ei
din toate părţile,
ajutându-i să simtă, în surzenie,
că suspinul de moarte modulează un scâncet de naştere,
un sunet cosmic
pe o singură coardă de vioară, spulberată,
de carne şi oase.
Şi eu încep să sper că vine clipa
când, în sfârşit, mă vor observa
cum stau aşa, cu pâinea disperării într-o mână
şi plânsul vinului într-alta
neputându-le vorbi
despre ce va urma
să fie.
„Dar, vă rog, unde e cuva baptismală?”
se trezeşte întrebând cineva.
Vraja se rupe bucăţi-bucăţele
de tencuială risipită pe jos,
de straturi de fresce măcinate, jupuite de pe pereţi,
de picturi scurse de pe zidurile umede, mucegăite,
pe calcare, pe nisip.
Ce este sub, dar sub, dar sub
unde e sângele acela vechi, uscat ca o humă,
care-a hrănit atâtea himere,
lava care-a ţâşnit la Facere?
„....ah da, doamnă, scoica era
receptacolul Învierii. Dar ştiţi,
de la Botticelli încoace,....şi, bineînţeles,
motivul fundamental al Barocului.
vine din acest hieratic univers de început....”
Murmurul surd, ţiuitul continuu al tânguirii mele
nu mai ajunge până la ei,
undele sonore se propagă în linie frântă,
ocolindu-i.
„....acum vom coborî câteva trepte...”
„....secolul trei a fost al soteriologiei, după cum observaţi.
O întreagă iconografie a salvării, a mântuirii....” „Aha!....”
Au venit la mine
în vizită
pe la vremea Cinei
vorbind mult şi gesticulând;
nici n-au băgat de seamă cum arăt
aşa de răvăşit de groaza întâmplării prin care urma să trec.
...Ca un labirint arătam
ca un coridor chinuit prin subterane
încăpăţânându-se
să coboare
în întuneric.
Ah, da, ca o reţea romană de canalizare...
***
Desuet
Nici o speranţă-mbrăcată în haina secundei de-atunci,
căci am închis-o-n flacoane şi-am pus-o în scrinul cu vrăbii
şi destrămata-i dantelă de spumă uitată pe stânci
nu poate fi aşezată drept pânză nici unei corăbii.
Nu vreau să ştiu în ce raft e ascuns schimbătoru-i veşmânt,
dacă-ntr-acela în care-i fixat mecanismul zăpezii,
ori de căzut e în distileria vreunui cuvânt,
ori în nervuri fisurând porţelanul vreunei Chinezii.
Scrinul e-adânc şi flaconul precis e pierdut... Doar cândva,
necăutându-l, printr-ale vacanţelor vechi sticlării
îl voi gasi şi-l voi crede vreun şip cu de leacuri ceva,
ori frăgezit adăpost mirodeniilor arse de vii.
N-am să mai ştiu că în el e secunda cu micul pustiu,
să rătăcesc îndelung prin nisipu-i din nou dat nu mi-i...
O voi lăsa înadins risipită de mâini ce n-o ştiu...