Jurnale și scrisori vechi

 

 

„How can you gather together the thousand fragments of each person?” - Giorgos Seferis

 

Scriu jurnal de la 12 ani. M-am oprit brusc, în 2005 (dintr-o superstiție). Transcriu, la întâmplare. Iar scrisori (de mână sau emailuri) am scris, probabil, zeci de mii...

21 oct.

să merg pe un fir subțire, deasupra genunilor, liniștită. „lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem” - Eminescu în Archaeus. visez uneori, slab, vag și diluat, un fel de specie umană rară. care nu există. e 12 noaptea deja. iar e ziua prea mică, lumina prea puțină, viața prea strâmtă, sufletul acoperit. muncesc de atâția ani de zile, fără pauză, iar când am concediu, iată, trebuie să muncesc și mai abitir curățind casa asta șocant de imundă în care tocmai m-am mutat. lupta cu căcatul. nu am răgaz să citesc, să scriu, să ajung eu la mine. ...pe lângă această luptă cu căcatul (curățat apartamentul din Obor), mai e și faptul că sunt o femeie singură înfruntând haitele. ca întotdeauna, mă salvează cărțile. cum pot eu să mă pierd în mizeria zilnică, în căcatul cotidian, când în biblioteca mea există Llosa și Marquez? o spun și o repet: salvarea e în cărți.

ca să pună capac, m-am dus la coafor și iar arăt ca o pisică electrocutată. unde e Gina, singura coafeză cu creier din bucurești? a dispărut. aș vrea să-mi pot scoate capul, să-l pun pe masă și să mă tund singură. aș face o treabă mai bună decât ele. pe urmă să scriu „coafologia (cu accent pe ultimul o). tratat isteric de torturat coafeze netalentate” și un „concert turbat pentru pian și foarfecă - crime în C minor la coafor”.

 

27 oct.

vorbit cu C - deliciul discuțiilor noastre. ea e singurul om cu care pot comunica (și E și A, dar nu de calibrul lui C). despre emisiunea lui manolescu, cu cărtă, patapievici, i b lefter și soția celui din urmă, simona popescu, care cam părea a fi în plus, deși nu era deloc (foarte inteligentă, elocventă, iar Exuviile ei fac istorie). C, revoltată - de ce femeile n-au calibrul lor? de ce mai trebuia și exemplul ăsta?... ajungând cu discuția și la „hormoni” - gabi p, care-i face curte, un tip manechin, mișto, super, da’ prooost...! poate doar să faci sex cu el și atât. dar, ca să nu deschidă gura și să ruineze tot, îi lipești bandă adezivă - în prostia lui o să-și închipuie că asta e o fantezie sexuală. și, la sfârșit, să-l mai și plătești.

 

2 nov.

venind azi spre casă cu D. aproape de bloc, doi copii. treceau amândoi, și D - ce faceți, copii? îi priveam fără să văd nimic, de fapt. dar, în clipa aia, cel mai mic lasă să-i scape bucata de scândură pe care o căra și brusc luminat de o bucurie și nerăbdare zice: hai să-ți arăt ceva! atunci m-am trezit și am văzut-o, era o fetiță, Anita, a fost ca și cum m-ar fi lovit un fulger de lumină, felul în care s-a bucurat că are cui arăta mica ei taină, s-a căutat în buzunare dar n-a găsit jucăria și a renunțat, uitând chiar în clipa aia că n-a găsit-o, o singură umbră a trecut pe fața ei, apoi a găsit altceva de făcut, absorbită, fără să-i pară rău că a pierdut jucăria sau că n-a găsit ce căuta. felul ei de a veni în întâmpinarea noastră, cu sufletul deschis - a fost un soi de revelație pentru mine. ea era altă rasă umană, altceva. parcă aș fi văzut ceva minunat din altă lume, un înger... de ce le-o fi atât de greu oamenilor să fie așa?

 

***

 

Scriam unei cunoștințe - prin 2009, după ce dispărusem din București -, încercând să recuperez câteva titluri dintr-o listă lungă de cărți împrumutate și neînapoiate (un album Kurt Hielscher din '36 la care țineam enorm). Răspunsul m-a șocat.

Pe unde mai esti? Ma asteptam sa fii la dracu in praznic pe vreo insula din Pacific sau vreo tantra-yoghina prin Indii. Ceea ce nu exclude o cuvioasa maicuta prin Etiopia.

Recunosc că mi-a fost prototip îndepărtat pentru Dinu din Runa. Mai nimic din povestea în sine nu apare în carte, apare numai percepția mea despre el - probabil voi aduna cândva din jurnale povestea reală. Ultima oară când l-am văzut, mă invitase ceremonios într-o cafenea din Centrul Vechi și-mi pusese brusc întrebarea: cum ai vrea să fie soțul tău? cum visezi tu să fie cel cu care ai vrea să te căsătorești? Pentru că glumea mereu idiotic că „mai am de călătorit prin vreo 20 de femei și pe urmă tot vin și te cer de nevastă”, nici n-am dat atenție întrebării, care oricum nu mă interesa în momentul ăla al vieții mele. Lăsa să se înțeleagă că are de ales între o alta și eu, așadar întâlnirea asta era un test. Asta m-a iritat și mai rău. Știam că pentru mine el nu e deloc El. Și că jumătatea lui nu sunt eu, ci poate cealaltă. Într-adevăr, privindu-i acum prin media românească în interviuri, aceștia doi sunt cu adevărat un întreg, nici nu se putea potrivire mai mare între doi oameni. Încât mă întreb de ce a fost nehotărât, de ce a stat pe gânduri, de ce nu și-a dat seama imediat că cealaltă e Ea pentru el, și a trebuit să vină cu „testul” ăla penibil? Dacă eu aș fi cunoscut-o atunci, i-aș fi spus imediat „Ea e!”.

 

Să revin. La mesajul lui de mai sus am răspuns așa:

Da, n-ai gresit prea mult cu insula (desi „dracul in praznic” a fost o expresie prea „tare” pentru mine, fiinta sensibila, era sa ma intristez), sa traiesc pe o insula este visul meu (o insula in mare neaparat, nu in ocean), pentru ca o insula este un micro-cosmos, este o lume structurata clar, cu oameni putini si cu care ajungi sa te cunosti, un fel de sat mai mare in care fiecare are locul lui, este un topos (sacru) in care nu incap agresiunile si raul este expulzat in mod natural, aproape; oamenii nu-si incuie usile caselor, frica nu exista; toti sunt conectati la istoria pamantului lor si la traditii, toti sunt artisti acolo, vezi asta in fiecare detaliu, statuile stau uneori in locuri inaccesibile, sunt acolo doar pentru ele si pentru Dumnezeu - mereu am scris despre insula asta si credeam ca exista doar in imaginatia mea, pana in ziua in care am descoperit-o - si asemanarea este izbitoare, este chiar insula visata. Numai ca mai am pana sa ajung sa si traiesc in ea. Pana atunci, traiesc tot pe un fel de insula, unde norii sunt foarte josi intotdeauna si grabiti si apasatori si nu-ti lasa orizont, unde nu avem cerul inalt din Romania, unde bate mereu un vant atlantic - isteric (urasc oceanele pentru vastitatea lor si aciditatea lor; intotdeauna am iubit marile). Sunt intr-un loc suportabil, foarte civilizat (cu un peisaj prea clar si ascutit, parca, pentru miopia mea balcanica), dar in care pamantul nu-mi spune nimic, nu simt trecutul, istoria lui, asa cum in anume locuri din Romania simteam vieti si povesti trecute, si pamantul sub talpi colcaia de mister... Si sa stii ca uneori, in vise, ma reintorc in satul in care am copilarit, in gradina bunicii, imi scot incaltarile si stau asa desculta in ierburile inalte - la inceput n-am inteles de ce faceam asta, apoi mi-am dat seama: nu doar ma incarc, anteusian, cu energia locului nasterii mele, ci imi si refac radacinile.

Asadar, sunt intr-un loc in care... dar sa-l rezum astfel: ma intreba o prietena de ce nu ma intorc in tara, si-i ziceam, putin ironic: pentru ca aici, pe strada, avem vulpi in loc de caini vagabonzi si pentru ca prefer vulpile de aici cainilor vagabonzi din Bucuresti; ele sunt tăcute, discrete, ies doar noaptea, singure si niciodata in haite (mentalitate a la James Bond), au demnitate, sunt curate, frumoase si misterioase; n-am stat niciodata de vorba cu ele (din timiditate - a mea, si retinere - a lor), dar cred ca sunt si culte, au propriile biblioteci pitite prin arborii si tufele din parcurile in care se ascund, si citesc, elegant, la o ceasca de ceai, interminabile tomuri; dupa cum aici omul average, omul de pe strada este foarte „articulate”, mult mai inteligent decat omul average din Romania, vorbeste in fraze elaborate care poarta mesaj... Altfel, singurul lucru sufocant este political correctness-ul dus la absurd si care, cred, o sa duca Europa de rapa - o duce deja. Vai, dar asta este o alta (interminabila) discutie...

Este interesant ce-ti imaginai despre unde as putea fi eu, pare ca eram o fiinta in cautarea unei vieti palpitante, aventuroase, pe muchie si cu sufletul la gura intotdeauna. Eram intr-adevar, dintre cei care fac, cu ochii inchisi, saltul in gol. De fapt, era doar o parere, o imagine, tot ce visam era un camin, o acasa, o viata asezata de familie, si mai ales o iubire, Iubirea - si acum, in sfarsit, dupa atata amar de vreme, am toate astea. Si, pentru ele, a trebuit sa fac, intr-adevar, saltul in gol, cu ochii inchisi.

***

 

...momentul meu de calm si echilibru, din toata viata mea de pana la 23 de ani, s-a intamplat intr-un cimitir dintr-un sat din Basarabia. eram acolo intr-o tabara de folclor cu cativa colegi de facultate. singura pe deal in cimitir. cruci vechi, surpate, ingropate, inghitite de buruieni. m-am apucat sa le dezgrop. mi-a luat o zi intreaga. am revenit a doua zi. notam in jurnal:

miros de pamant umed. chiar si aici e mirosul marii... a plouat azi-noapte. era firesc sa ploua: sapasem ieri in cimitir. ma uit la cruci si lespezi multumita. cel mai tare ma intriga mormantul de marmura neagra. cele doua familii: Perju si Meleghi. toate povestile aflate... o sa le caut urmasii prin Bucuresti. le-am promis.

(a doua zi) O clipa prea uman de frumoasa: stau cu spatele sprijinit de crucea sapata ieri, cea mai veche, o placa dreptunghiulara, inclinata, scormonisem pamantul sa citesc inscriptia, dezgolind piatra de muschi sa vad numele, anul. Cu caietul pe genunchi (de fapt: cu marea pe genunchi), e amiaza trecut, soare bland, pasari, trei visini mici, ierburi, crucile - albe si albastre, un nor traversand, il privesc indelung: Doamne, iti multumesc pentru linistea asta. Tot restul e departe. Tot restul vietii mele e departe. Clipa suspendata. Nu-mi lipseste nimic si nimeni. Nici iubirea. Imprastiere in tot. M-am ascuns in spatele crucii. Stare de rotund, de plin. Capul sprijinit de piatra mormantului. Pe spate, poate, mi se vor intipari literele. O chirilica a verii. Le va citi cineva cu degetele candva? Le va descifra cineva? In clipa asta am totul. Incep. Poate asa arata o piatra vie: trupul meu sprijinit de piatra mormantului. O cruce vie printre crucile de lemn si piatra. Avem aceeasi inaltime... Intorc capul: pe piatra, o litera stranie pe care nu pot s-o citesc. Imi sprijin tampla de ea. Vreau sa raman aici la nesfarsit. Nu vreau sa ma intorc, nu vreau inapoi in negura... E mult si vechi, sufletul asta al meu de piatra tocita de mare. Si piatra e tot un trup. Toate sunt trupuri, doar trupuri. De unde sa cauti, de unde sa incepi sufletul?!

Fireste cineva trebuia sa-mi taie starea. A. Ma cauta strigandu-ma. S-a asezat si el in iarba. "Stiam ca esti aici. Umbla deja vorba prin sat ca esti o vrajitoare." A inceput apoi sa cante, patetic, un cantec inregistrat ieri in sat: "langa crucea cei de piatra, iata se arat-o fata. Asta-i Lia."

Tot in tabara aia ii promisesem Tusei Mania ca-i caut barbatul, Dumitru, plecat in razboi in Romania, de care nu stia nimic, nu aflase nimic mai mult niciodata, banuia ca murise in Romania, ma rugase sa-l caut, sa-l gasesc... M-am intors din tabara si am fost inghitita de problemele mele. Nu l-am cautat pe Dumitru al ei. Regret enorm, am asta pe suflet, ca nu i l-am gasit, sa-i spun macar unde e ingropat... Sper ca s-au regasit acolo, sus in cer.

***

Scrisoare către M

 

După scrisoarea cumplită scrisă părinților mei când eram în liceu - și care le-a otrăvit și ruinat căsnicia -, aceasta e cea mai sinceră scrisoare scrisă de mine vreodată.

mai 2015

Draga M,

 

Două lucruri am învățat de la dvs. din scurta noastră corespondență. Sunt ilustrate în acest vis pe care l-am avut recent (eu, care nu visez fiindcă nu vreau să visez; ăsta s-a strecurat, ca să zic așa):

 

Eram cu soțul meu într-un loc de mâncat (ce-o fi fost, restaurant), undeva intr-un orasel de munte, curat, aerisit, interesant și, ca de obicei, ne trebuie juma' de oră să ne hotărâm ce să alegem (am petrecut o dată aproape o oră într-o piață din Mangalia încercând să cumpărăm prune: asta e necoaptă, asta e prea mare, asta e prea mică, asta n-are codiță, asta are o geamănă lipită de ea și am auzit că nu-i bine să le mănânci, asta-i prea frumoasă să fie mâncată, asta-i prea movă etc.). Citiserăm tot meniul deja de câteva ori și tot nu ne puteam hotărî. E tipic pentru noi, trăim o continuă imposibilitate de a lua decizii, ne-am ratat trăitul din pricina asta, orice luare de decizie, cât de măruntă, ne paralizează, iar când decidem ceva e din disperarea de a termina odată cu indecizia - ca și mailul ăsta, de exemplu. Cea mai rapidă decizie ever a fost când am hotărât să ne căsătorim.
Așadar, citeam meniul ăla de parcă era vreo carte vitală, numai că era scris atât de tehnic, cu nume atât de stranii de mâncăruri și descrieri exasperante de preparare a fiecărui fel încât eram total blocați (că nu înțelegeam ce mâncăruri sunt alea), disperați (ne era foame) și panicați (că facem chelnerul să aștepte prea mult și iar ne punem în situații jenante). Om fi fost în vreun restaurant nemțesc - n-am fost niciodată, dar așa îmi închipui că ar fi meniurile lor, ca un manual tehnic foarte detaliat și complicat. Deodată, un domn care stătea la masa din fața noastră se întoarce spre noi și constatăm uimiți că erați dvs. Și ne spuneți cu cel mai firesc ton, ridicând un braț care parcă ne cuprinde cumva pe amândoi: „Am comandat eu deja, ca să vă scutesc de dilemă.” Și chelnerul tocmai ne așează în față două pahare cu apă limpede, clară, curată în care pluteau felii de lămâie. „Este apă de la izvorul din sat care vine din munți,” spuneți. Ne uităm la pahare și simțim că e cea mai hrănitoare hrană. Și că lămâile alea sunt direct din Paradis. A fost minunat.

Simplitate și directitudine. Asta am învățat de la dvs. Iar acum, am invatat al treilea lucru, care imi confirma cumva ceea ce simteam: ca nu pot sa scriu cu metoda, ca ma scot din minti romanele scrise dupa plan, dupa schema, bifand toti pasii obligatorii, ca m-am contorsionat indestul tocmai ca sa "par" ok, ca am scris cartea total orb dar m-am silit sa o fac sa sune normal, ca am vrut sa prind ce e in capul meu si in viata mea (adica tocmai "adevarul meu" cum spuneti) care nu e deloc ca intr-un roman scris dupa canoane, ca ma revolt mereu cand citesc astfel de romane (desi imi plac!) fiindca stiu ca viata nu e asa, cu fir narativ clar, cu morala si final rotund, never, viata e rupta in bucati, e nebunie pe o mie de voci, dar poate tocmai de asta au succes destinele exemplare din carti, fiindca ne dau iluzia ca si vietile noastre ar putea fi asa: cu inteles, cu rost, cu sens. Sau macar ordonate. Inclusiv ordonate de o mana, de ceva, de cineva, de un destin.

Dar, in adevar, adica in miezul "adevarului meu", e de fapt o minciuna. Scriu pentru placerea enorma pe care o simt cand scriu, dar pe urma totul devine un fel de frunze putrezite: cand scriu, frunzele tocmai se intomnesc, se fac frumoase, se coloreaza superb si fascineaza si cad melancolic, iar eu calatoresc prin ele si e bine; cand am terminat de scris, ele sunt strat inform, incep sa se usuce, isi pierd culoarea, se chircesc pana ce putrezesc de-a binelea, moarte, duse, funebre, si apare un fel de frica. Am senzatia ca asta arat lumii si mie: un strat de frunze putrezite si infricosate. Si, in fond, pe cine sa intereseze "adevarul meu"? Care "adevar"? "Adevarul meu" e acesta:

...........................................................

Recent, sora mea a visat-o, tanara si frumoasa, calda, o imbratisa si ii simtea carnea adevarata. Si sora mea ii spunea ca ne-a fost greu, ca a fost greu, foarte greu, mai ales acele 3 zile (de la moarte la inmormantare) si mama i-a zis: Stiu tot de dinainte (adica ce a fost inainte), stiu tot de dupa, dar de cele 3 zile nu stiu nimic, nu-mi amintesc nimic. Si, cand sora mea s-a uitat la ea in timp ce-i spunea toate astea, a observat ca ochii ei nu erau ca ochii nostri, ca irisul nu era iris, ci era doar un cerc negru, subtire, pe albul ochiului. Si a simtit ca intelege ca de asta mama nu-si aminteste de cele 3 zile, fiindca ea nu mai e de aici; desi are carne vie si e adevarata cand o atingi, ea nu e ca noi.
Asta m-a bucurat: ca poate ei acolo sus uita clipele mortii, nu-si amintesc durerea si prin ce se trece cand murim. Ce bine. Poate ca, asa cum nu ne amintim ce simtim cand ne nastem, cand suntem nascuti, poate ca asa dincolo nu ne amintim nici moartea, o uitam pentru totdeauna. Ce bine.
Dar de ce sora mea a visat-o asa frumos, acum, dupa, iar eu n-am visat decat atunci inainte, premonitia aia cumplita? De ce numai visele infernale, absurd profetice? Incriptate, incrustate si incifrate ca Isus in carnea si textul Vechiului Testament pe care numai noi, dupa, il putem recunoaste fiindca deja a fost? Visele astea premonitii de neinteles si pe care numai dupa ce se intampla le inteleg si recunosc? De ce le mai am daca nu ma ajuta sa recunosc si evit? La ce sa le mai recunosc dupa ce dezastrul s-a intamplat si nu mai pot face nimic? Inutile, ca orice profetie. N-oi fi meritand altceva...

Letter to Julie

 

Contrary to the official conclusion of this odyssey, I did learn a lot and it was a great and unique experience for me, of work and life, as each and every day was different and there was always something new to discover at every step (just like Odysseus, there were many marvelous things along the journey, but also some pretty nicely disguised monsters here and there, part of them not real, but only reflection of my own fears).

calofile

 

***

...arăt

ca o reţea romană de canalizare

cu intrări surpate, şoareci roz

şi scânduri bătute în cruce;

cu firide în care zac cadavrele primilor creştini.

Aici, alegoria e la ea acasă:

fragedă, colorată, sângerând pe pereţii neteziţi

ai lăuntrului meu

acolo unde măruntaiele au fost smulse.

„Nimic mai surprinzător

ca reprezentarea verii într-o catacombă,

adică în acest context funerar,”

spune X vizitându-mă. ............

© 2017-2020 Lia Vernescu

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Instagram