niciodată pe viu
Eu nu mai scriu (nici măcar emailuri). Ultimul text scris e ăsta. E scris în gând, în mașină, într-o călătorie stranie prin Spania, împinși de El Levante, vântul. Întotdeauna în mașină mă apucă starea de scris și scriu, în cap, un fel de proză-film, dar totul se duce așa în urmă, cuvânt cu cuvânt, cadru cu cadru, odată cu peisajul. Uit totul când cobor și piciorul atinge pământul. Sunt antiAnteea: când ating pământul, nu-mi refac rădăcinile, ci mi le tai.
. . . Și eram aproape morți de epuizare și nesomn de doi ani (iar azi suntem și mai morți ca ieri), și marea era o iluzie (tot de doi ani), trăiam pe stânca abisal-înaltă a țărmului și n-o puteam niciodată atinge, și-n timp ce plecam de lângă ea și-mi răsuceam șuvițe de păr pe degete (nu m-am tuns de doi ani, niciodată n-am avut părul atât de lung), am văzut, din goana mașinii, stafia unei uriașe clădiri industriale ruinate pe a cărei fațadă se mai putea citi, scris cu vopsea neagră: HOMAR XXXVI. Vortexul trecerii noastre (sau numai vântul levantin) a rupt șiragul ăla de litere care ținea clădirea răsucită strâns să nu cadă: scăpată din strânsoare, s-a dezintegrat. Coama ei învolburată brusc a șters geamul mașinii, înainte să dispară - abur de cerneală veche, sepia, dizolvând un ultim mesaj. Și mi-a venit în cap un fel de poem-peliculă. Am reușit pe urmă să-mi amintesc, fragmentar, poemul ăsta care era mult mai lung și complicat. Sau nu e deloc poem? E un text oribil, oribil de adevărat:
marea ca scrisul.
niciodată pe viu
prin geamul existenței mele
ghicit ca în oglindă neagră
(de perlă neagră în scoică transparentă
- pupila asta e în ochiul cărui stârv marin?)
le văd niciodată
față către față
și nu le pot avea
(vreau negrul cosmic al pupilei mele lipit
de negrul cosmic al pupilei lor
- nu e atingerea în dragoste o privire lipită de ceea ce vede?)
am să mă prefac c-am murit
să văd cine se apleacă asupra stârvului meu literar
ce privire-mi oprește scrisul vertical al pletelor
ce deget zgârie pe geamul înnegrit un ultim mesaj
firește nimeni
în altă viață am să fiu Kra-ul lui Ted Hughes
sau Homar XXXVI (firmă de împachetat stârvuri marine în spania)
și-atunci
cincizeci de șuvițe
de păr mort răsucit
pe cincizeci de degete
de iubiți vii
neatinși
inelul morții mele strângându-i pe toți
în cea mai complicată coafură
funerară: scrisul
ca marea.
niciodată pe viu
Eu și scrisul. Dar cine naiba sunt eu?
O diletantă. Uneori mi se pare că tot ce am scris nu e decât reminiscență a lecturilor mele reale sau neîntâmplate încă. Alteori mi se pare că scrisul meu a creat realități înainte ca ele fie (făcute) manifeste. Sunt o stranie și curioasă creatură așa-zis „literară”, un gândac kafkian în permanentă transformare. Gândac, nu larvă. Oare larvele, în întunericul lor, știu că vor deveni fluturi? Sau că din ele va ieși firul de mătase? Până acum câțiva ani credeam că da și credeam că sunt o larvă literară din care va ieși o superbă țesătură. Acum cred că nu și că nu sunt decât un gândac. Știu că stau ca sub un capac de fântână secată și otrăvită, dar culmea e că tot mai aștept să-l ridice cineva să se uite înăuntru.
De fapt, nici nu mai știu cine sunt, m-am contractat și-s departe. Probabil sunt prin Arctica. „Un os înghețat plutind pe o banchiză polară” (ăsta e un vers făcut cadou unui poet demult, așadar nu-mi mai aparține). De pe banchiza mea, lucrurile se văd astfel: întocmai ca mine, și scrisul s-a contractat și-i departe și nici nu-mi mai amintesc bine de el. El e pe banchiza lui și plutim așa în oceanul înghețat, unde nu se face niciodată întuneric total, e un crepuscul care durează forever. Ne vedem cumva, dar nu suntem pe aceeași banchiză și șansele de a ne întâlni sunt aproape inexistente. Și chiar dacă banchizele vin aproape, nu se opresc niciodată. Iar mie mi-e frică de salturi. Și ce șanse sunt să se alinieze astfel încât vântul să scoată același sunet din ele? . . .
aprilie 2022