Două „Marine” mi-au alungat urâtul în lunile de lockdown: Marina Fiorato și Marina Constantinescu. Romanele Marinei Fiorato și articolele din România Literară ale Marinei Constantinescu.
Pandemia m-a prins în altă parte, în altă țară. N-am plecat de acasă decât cu două cărți, pentru - credeam - două săptămâni. Nu mai citesc profesionist de mult; citesc numai pentru plăcere, și terapeutic. Am întotdeauna nevoie de o carte atunci când călătoresc, mă ajută să evit somniferele și mă protejează de impactul cu necunoscutul; mă ajută să mă adaptez și integrez. De obicei îl car cu mine pe Louis de Bernières, e lectură ritualică în avion, la decolare mai ales - dizolvă garantat anxietatea; l-am ferfenițat și-l deschid la întâmplare, ca pe Biblie; oriunde îl deschid, pentru mine e terapie. Și festin literar.
Visez să o traduc pe Marina Fiorato în română. Și pe Louis. Pe Marina am început-o cu The Madonna of the Almonds, apoi The Venetian Contract, The Glassblower of Murano etc. Am avut acum cu mine The Botticelli Secret și - romanul care mi-a plăcut cel mai mult - Crimson and Bone, cel mai recent, altfel decât toate celelalte, abia aici mi-a atins ceva mai mult și mai adânc decât superficiala - dar necesara, pentru mine - plăcere estetică; carne și sânge, și os - Eva făcută dintr-o coastă, dintr-un os peste care se pune carne și sânge. Crimson-ul cărnii, sângelui, veșmintelor (carnea și sângele tot un fel de veșminte), peste albul din os - fundal al tablourilor pictorului din carte, de fapt nu din os, ci chiar făcut din oase. Nici n-am vrut s-o citesc după ce am văzut coperta care anunța „gothic” etc., gotic nu e stilul meu, așa că m-am apucat de ea numai din lipsă de altceva. Și a fost o surpriză. O țesătură magnifică.
Pe Marina Constantinescu o citesc de mult în România Literară. Visez să adune toate articolele ei din România Literară într-o carte. Într-o carte de alungat frica, pe care să o am cu mine oriunde aș fi și pe care să o port cu mine în călătorii, așa cum îi port pe Louis și pe Marina... Însă abia acum rememorările ei au deschis o altă ușă - spre propria mea tinerețe, aceea în care devoram teatrul bucureștean, știam tot ce mișcă pe scenă, nu scăpam premiere, vedeam și de 3-4 ori aceeași piesă... Stilul ei cald, lucid, inteligent, cult, dar mai ales uman, m-a reconectat pe mine, plecata de mult, cu lumea culturală românească de atunci. Mi-am amintit, la rândul meu și la mărunta mea scară, o mie de lucruri, de detalii, amănunte, întâmplări legate de teatru, și nu numai. Fărâme...
Ultimul teatru pe care l-am văzut înainte să plec a fost unul japonez - Prințul Oguri și Prințesa Terute (tema lui - moarte și înviere). Am păstrat și biletul, și caietul de sală - din motiv sentimental: știam că e ultimul teatru pe care-l văd în România, și din motiv personal: numele japonez al prințului mi-era familiar, dar și de-a dreptul familial (!).
Fire rezervată și rece în vremurile alea fiind, m-a luat prin surprindere șocul la propriile-mi lacrimi la Ondine a lui Giraudoux și Horea Popescu, cu Adrian Pintea și Tania Popa. Ca să verific că plânsul ăsta era provocat de teatru și nu de vreo tristețe de-a mea, am văzut piesa de 3 ori - bine, nu doar de aia, ci și pentru că-mi plăcuse mult. Era adevărat: în același punct al piesei, începeam să plâng. A treia oară, l-am luat cu mine pe un tânăr sălbatic și drifting, copilul unor părinți disperați că e pierdut pentru umanitate, bea întruna, se droghează, nu învață etc, plete enorme, lungi până la brâu, blonde, vorbind tare cu un superb accent ardelenesc de Satu-Mare, venise îmbrăcat în blugi, cumva treaz, cu un fes negru pe cap, stătea lăbărțat și sceptic în fotoliul teatrului. L-am urmărit cu coada ochiului, la finalul piesei era altfel, stătea serios, cu mâinile împreunate gânditor și a zis numai atât: Mai vreau! Păi sigur că da. L-am dus la Nottara să-l vadă pe Ștefan Iordache. Descoperise teatrul. Descoperise altă lume, altă viață, alt mod de a exista. Nu am deloc pretenția că asta l-a schimbat, că l-a „civilizat” etc. Nu. Nu știu dacă devenise altul, dacă i-a făcut bine sau mai mult rău, adâncind și mai tare falia care era între el și varianta lui „normală”, agravându-i schizoidia, tendința autodistructivă. Nu știu ce a devenit, cine mai e, dacă a mai mers la teatru sau nu, și nici nu mă interesează aici, acum. Era un schimb de lumi, el aruncând o privire în lumea mea, eu aruncând o privire în lumea lui; îmi trebuia, ca orice experiență din vremurile alea, ca material pentru cărțile pe care urma să le scriu (și pe care nu le-am scris niciodată, firește). Aveam obiceiul, la intervale de timp, de a mă arunca orbește în experiențe riscante, sărind garduri interzise, punându-mă în situații penibile sau periculoase sau infernale numai pentru a experimenta și aduna material pentru cărți niciodată scrise. Acum regret aruncările astea în iad cu capul înainte, mi-au făcut mult rău.
Revin la lacrimile mele când am văzut Ondine prima oară. O fi avut dreptate Adrian Pintea în cartea lui cu „În afară de biserică, omului îi rămâne o singură șansă de întâlnire cu el însuși. Teatrul.”, m-oi fi întâlnit în piesa asta cu mine însămi. La sfârșit, am coborât treptele spre garderob ca în transă, trezindu-mă treptat la auzul comentariilor celor care coborau odată cu mine. Eram uimită și revoltată de banalitatea lor. Cum te poți reîntoarce la banal și frivol și stupid după ce ai văzut piesa asta?, imediat după ce ai văzut piesa asta? Cum se poate să nu te fi transformat fundamental, să nu te fi metanoizat, cum se poate să nu te fi orbit vederea iubirii, esenței pure de iubire din ea? Cum se poate să fii la fel, neschimbat? Păi, se poate, da.
Forța teatrului de a scoate la suprafață adevărul e foarte reală pentru mine. M-a lovit ca un trăznet din senin, o dată (dar și „odată, demult”). Eram la All My Sons, a lui Arthur Miller, mulți ani mai târziu, într-un orășel englezesc. În piesă juca soțul meu și lângă mine era o rudă, cu toții veniți să-l vedem jucând (eu îl vedeam pentru a treia oară). La pauză, după actul doi, clar sub influența celor ce se petreceau pe scenă, imediat ce s-au aprins luminile în sală, eu și ruda mea am rămas pe locurile noastre și ne-am trezit vorbind, în același timp și sub același impuls, brusc și fără introducere, niște adevăruri crude despre o a treia persoană, o altă rudă - într-un mod totally un-english, atât de pe față, blatant și spilling the beans că acuma îmi repugnă -, și despre anumite lucruri întâmplate demult care ne-au deformat și afectat separat. Lucruri pe care, altfel, nu ni le-am fi spus absolut niciodată, asta știu sigur. Nu ne păsa nici măcar că ne pot auzi alții, eram într-un fel de transă. Am aflat, șocate, niște adevăruri, fiecare completând ceea ce cealaltă nu știa, a fost înfricoșător, și a avut impact profund apoi, scindând definitiv niște ape în familie, până în ziua de azi. Groaznic. Nu ne mai puteam opri din vorbit nici după ce începuse actul trei și nici după ce piesa s-a terminat, trebuia să hit the bottom of it, să mergem până la capăt, nu era cale altfel. Precum personajele din piesă. La sfârșit ne-am uitat una la alta, ca trezite din hipnoză, și ne-am întrebat „What the hell did just happen to us?!” Pe urmă, am urât efectul piesei asupra noastră și a vieților noastre. De atunci, o parte din familie e și azi scindată. Încă mă întreb dacă într-adevăr acela era adevărul, și, chiar dacă era, was it really worth it?
Dar care adevăr? Ascultând-o pe ruda mea și știind și versiunea celei de-a treia persoane, era clar că fiecare avea versiunea ei de adevăr de care era convinsă până în pânzele albe că e adevărul. Asta m-a deraiat cel mai tare: concluzia că nu exista adevărul. În viața reală nu există adevărul absolut. Fiecare are adevărul lui. Fiecare trăiește în adevărul lui. Care, pentru altul, poate fi un neadevăr. Vai, am descoperit America!
De aceea, nu-mi place să merg la teatru cu cineva. E o experiență prea intimă. Cu tânărul de mai sus a fost o excepție: văzusem piesa deja. Altă dată (tot demult), m-a invitat cineva la o premieră de piesă rară, celebră, unde nu se puteau procura bilete, cu actorii uriași ai scenei românești de atunci. Nu numesc piesa acum. Pentru că nici nu mi-o amintesc. M-a deraiat prezența acelui cunoscut lângă mine. Îmi tăiase cheful cu pedanteriile lui, cu plecăciunile în stânga și în dreapta „aaa, maestrul cutare! aaa, am onoarea!” și pusese capac la pauză cu afirmația fals autoironică (ofuscat de insensibilitatea mea la celebritatea lui atât de ostentativ etalată): „păi, sunt un VIP eu însumi!”. Am vrut să plec atunci, la pauză, însă el m-a oprit, îngrozit de idee dar și mai îngrozit la gândul că ceilalți „maeștri” îl vor fi văzut la teatru însoțit de o persoană necunoscută și prost crescută pe deasupra, care pleacă după actul întâi. Am rămas și nu mi-a părut rău: avusese dreptate, partea a doua era excepțională...
Acum, în pandemia asta, în așa-zisa izolare, m-am trezit privind în mintea mea cea veche, bucureșteană, prin ușa deschisă de articolele Marinei Constantinescu. Mi-am amintit sau am inventat, acolo unde n-am mai putut vedea. Teatrul minții, în ambele cazuri.
Am căutat pe net un underwater theatre, curioasă să știu dacă există așa ceva: un teatru scufundat. Nu există. În schimb, am dat peste piesa asta - și mi s-a părut că e pătratul de mozaic care-mi lipsea pentru ca fresca acestui text să fie completă. În plus, se potrivește vremurilor ăstora pandemice în care trăim acum. Teatru într-o bubble, într-o sferă de sticlă. Și-mi atinge o coardă sensibilă: principiul incertitudinii al lui Heisenberg, o obsesie veche pe care o simt în permanență. Ce dar neașteptat că cineva l-a vizualizat. Piesa se cheamă „The Experiment”, e scrisă de Zeti Fitsiou, regizată de Andreas Flourakis, s-a jucat în 2018-2019 la teatrul Megaron din Atena, și e a unor tineri greci și italieni; se poate citi despre aici și aici. Ce n-aș da să o pot vedea. Citez prezentarea de pe site-ul oficial: „This remarkable show, placed in a transparent sphere, with a unique video-art set and lighting specially designed to serve the convention of observation, creates a theatrical-visual environment of high aesthetics. A family lives in a transparent sphere. A scientist observes them, either openly or without being perceived. The behaviour of the individuals is absolutely dependent on his gaze. What could the relation be between an electron and a human being? The ‘double-slit experiment’ which was carried out in the mid-20th century and proved for the first time that the electron is governed by some sort of conscience, lies at the core of the play. Just like the members of the family, the electrons change when they become the object of observation.”
***
For my (ignorant) eyes only
Ceea ce urmează nu e parte din „Marine”, ci e o paranteză - nu explicativă, ci inutilă. Sau, poate, e spatele țesăturii. Sau un adagio timpuriu:
Nu sunt un om cult, așa cum s-ar crede. Sunt o diletantă, am o spoială de cultură. Nu cred că aș ști să recunosc imediat o piesă celebră sau un dramaturg celebru, nu aș ști să discut despre teatrul serios. Nu aș ști să recunosc nici măcar o piesă de Shakespeare; aș ști că e Shakespeare, cred, dar n-aș ști care anume personaj. Ca în întâmplarea asta:
Eram la o filmare (cea mai importantă experiență de viață pentru mine până la vârsta aia - o lume întreagă defila prin viața mea, eram fascinată, trăiam, știam că trăiesc o experiență majoră - am mai povestit despre filmările astea în alte texte). Eram în Prejmer-ul transilvan, dimineața devreme, dincolo de zidurile masive ale bisericii fortificate, înăuntru, în incinta împrejmuită de verdeață. Urma o zi de filmare plină. Am ajuns printre primii, îi așteptam pe „ai mei” - cei de la Imagine, eram translatorița lor. Însă nu știam cât e ceasul, dacă mai am timp să beau o cafea până vin ei, sau nu. Așa că stăteam lângă „bufetul” cu refreshments, ezitând. Îl întreb pe Kurt, neamțul de la catering, cât e ceasul. Se uită la mine foarte concentrat și zice: „Ja, am 35 de persoane azi la masă, la prânz n-o să dau supă, e prea cald, o înlocuiesc cu o Waldorf salad.” Îi zâmbesc și nu mai insist. Apare Doina, regizoarea secundă, și ea să-și ia cafeaua. O întreb cât e ceasul. Se uită la mine foarte concentrată și zice: „15 figuranți azi, toți îmbrăcați în călugări franciscani, tunși, rași, știrbi și pe jumate nebuni, că așa vrea Bill, sunt vagabonzii de pe străzile Sebeș-ului, am repetat ieri cu ei autoflagelarea, să vedem ce iese azi. Dacă nu iese bine, îi omor pe toți!” O cred și prevăd flagelări pe bune prin curtea fortăreței ăsteia. Își ia cafeaua și pleacă. Apare Teo, un alt translator, cu ochelarii de soare pe nas, cam palid și cu mâinile tremurânde (recunosc specimenul și cauza), îl întreb și pe el cât e ceasul, nici nu știu dacă se uită la mine prin ochelarii ăia negri, dacă mă aude, mă ignoră total în timp ce-și toarnă cafeaua în paharul de plastic, vărsând din termos pe masa albă, și pleacă, nesigur de propriile-i picioare. Apare Adrian Pintea (veniserăm de la hotel în același minibus, cu Olga Tudorache și alți actori). Nu-mi permit să-l întreb, așa că nu zic nimic, însă el se uită scurt la mine, „e opt și zece minute”, zice, și-și toarnă cafeaua. Urmărise, probabil, fără să vrea, scena de la distanță. Îi mulțumesc. Înseamnă că am timp să-mi beau cafeaua. Îmi torn și eu din termos în paharul de plastic și plec, cu caietul sub braț, să caut un colț retras, nici nu e greu de găsit - grădina imensă, sălbatică și, undeva, ruina perfectă, o fereastră de piatră fără geam, mă cocoț și mă așez în cadrul ei, încap perfect în pătrat, de parcă mă așez, bi-dimensională, în rama unui tablou, cu spatele sprijinit de pietre, cu picioarele la același nivel și caietul pe genunchi, sorb din cafea și scriu în jurnal, uitându-mă de acolo, de sus, la ziua asta magnifică de miez de vară. Așa o fi stat cândva o prințesă medievală în fereastra asta de piatră, cum o fi să fi fost de-adevăratelea ea, să stau încadrată în pătratul ferestrei și să mă uit, de aici de sus, la ziua asta perfectă ca un măr verde, paradisiac, ireal... Și, straniu, de undeva chiar se apropie voci medievale declamând ritmat, în versuri, hm, nu-mi vine să-mi cred urechilor, pe urmă nu-mi vine să-mi cred nici ochilor: doi cavaleri medievali, well, mai degrabă English Renaissance, se apropie agale de ruina mea, îi aud jucând în fraze lungi - prea lungi, elaborate și complicate, e clar: astea sunt costumele din film, dar astea nu sunt replicile lor din film, asta nu era o repetiție fiindcă le știam rolurile, nu poate fi decât Shakespeare, ce altceva? dacă e Pintea, e Shakespeare, nu? damn! mai bine era „Pescărușul”! - mă aștept să urmeze aleea, să o cotească la dreapta și să se îndepărteze, însă nu, ei vin taman spre ruină, se tot apropie și apropie până se opresc în dreptul meu, sub fereastra mea, sub ochii mei, și-și continuă piesa de teatru minute întregi... Aveam un fel de teatru privat, for my eyes only, eram singurul spectator - chiar sub nasul meu și atât de aproape, aș fi putut să întind mâna să le ating umerii... Un regal de recital shakesperian Adrian Pintea. Nu înțelegeam mai nimic din ce-și spuneau, de parcă uitasem subit limba engleză (doar asta făceam pe platoul ăla de filmare: traduceam engleză/română, nu?!), nu mă mai interesa actoria lor în sine, eram fascinată de ideea că am acest privilegiu, de a-l vedea pe Pintea pe viu jucând atât de aproape (fusesem, în copilărie, îndrăgostită de Romeo al lui, eu și prietenele mele aveam o listă întreagă de actori de care eram „îndrăgostite”; mai târziu, era nu numai actor, ci și scriitor - „Pământul Americanului” lui avea să mă izbească in the pit of my stomach cu „sufletul actorului este viu ca o carne însângerată” - „Sufletul actorului este viu ca o carne însângerată și zbuciumată de nesomn și străveziu”). După o bună vreme, când ritmul frazelor lungi a început să scadă, când încă își mai aruncau, rărit, replici unul altuia, s-au întors la un moment dat spre mine, s-au uitat drept în ochii mei și au așteptat - o completare, un răspuns, ca și cum aș fi fost al treilea personaj al scenei ăleia. Sau poate doar terminaseră actul, scena, și așteptau aplauzele? Brusc intimidată și crispată de atenția lor, mi-am blestemat în gând ignoranța și incultura și, în loc să aplaud și să mulțumesc (nu mai zic, să le dau replica așteptată, într-o engleză cu accent perfect; sau măcar să-mi recunosc sincer ignoranța și să întreb ce piesă e; sau să cer un autograf, ca orice admirator, nu? eram curioasă să-i văd scrisul de mână), am sărit jos de pe pervazul ferestrei de piatră, am trecut pe lângă ei uitându-mă scurt la unul și la altul, le-am întors spatele și am plecat. De parcă m-ar fi deranjat! De parcă mi-ar fi stricat liniștea cu teatrul lor! Am fost de o impolitețe și nesimțire barbară. Și de o neobișnuită lipsă de nesăbuință în a sări „peste zidul putred al veșnic medievalei mele frici de patetic” (parafrazez un citat din cartea menționată mai sus).
Adagio târziu, pentru Cristina
... În ultima zi de filmări, ultima zi înainte de întoarcerea în București, când știam că se închide definitiv o lume ca o planetă îndepărtându-se pentru totdeauna. În ultima zi de magie, dimineața devreme, la spartul zorilor, trei femei în birtul satului, în salonul răcoros și întunecat ca o odaie de insomniaci, trei vrăjitoare melancolice bându-și cafeaua, fumând și făcând bilanțul filmărilor. Doina, Cristina și eu. Deja glasurile ne au inflexiuni de nostalgie. Deja călcăm linia subțire dintre prezent și trecut, linia inexistentă care separă marea de țărm. Indiferent de ce va urma, ăsta e momentul de sinceritate absolută, the event horizon de unde nu mai e drum de întoarcere, drum înapoi; the event horizon al oricărei relații. Într-un astfel de moment, se spune numai adevărul, ca înaintea morții, the naked truth. Un astfel de moment leagă. Eram legate oricum, dinainte, toate trei.
Ne cunoscuserăm acolo, la filmări. Prima mea zi de filmări, cu vreo patru luni în urmă, petrecută la Costume în Buftea. Brusc, intră pe ușă o furtună blondă într-un trenchcoat roșu. Doina. M-a fascinat pe loc. Cu forța prezenței ei. Iar replicile ei erau ceva ce nu mai auzisem niciodată. The heck of a woman! Ne-am împrietenit instantaneu.
De Cristina auzisem dinainte de a o cunoaște. Era sora fetei pe care aparent o despărțisem de iubitul ei acum câțiva ani - și probabil mă ura. Între timp, iubitul ei (care nu mai era iubitul nimănui de vreun an) mă recomandase pentru jobul de translator, de fapt așa aterizasem eu la filmările astea: îl înlocuiam pe el, fiindcă el era ocupat cu altceva. Mă avertizase dinainte că aveam să o întâlnesc pe Cristina. Probabil că o avertizase și pe ea. De aceea ne-am și întâlnit foarte târziu, pe la mijlocul filmărilor, când ne-am trezit cazate în aceeași cameră de hotel în Mediaș, și nu ne-am mai putut evita. Culmea e că ne-am plăcut relativ repede. Am constatat asta amândouă aproape cu enervare. Dar despre asta, mai încolo.
Acum stăm la masa asta din birtul din Biertan (!) și facem bilanțul de final de filmări. E un ritual prin care, dintre noi, numai Doina a mai trecut. De la scena favorită, locația favorită, întâmplări neobișnuite sau hilare, filmări nereușite, gafe etc., la cine cu cine s-a futut. E inevitabil, zice Doina, când ne vede făcând ochi mari, nu există filmare fără. Sau, mă rog (adaugă, după ce se uită mai bine la fețele noastre), cine cu cine ar fi vrut să se fută.
Păi, să vedem. Comentăm nostalgic întâmplări vechi, știute, și noi, neștiute, micile drame de pe platou (dispariția subită a Bettinei, de exemplu, direct legată de mitocănia unuia dintre translatori), marile iubiri (Jimmy irlandezul care pleacă înapoi în Dublin cu Irina - pe care i-am ajutat cu actele Irinei pentru viza obținută în 3 zile, cu plecarea ei, mai mult o fugă dintr-o situație domestică foarte complicată; revolta comică și inofensiv-invidioasă a Cristinei: „Mă bucur sincer pentru ea... Și nici măcar nu vorbea engleza, nu știa o boabă! cum naiba se înțelegeau? de ce ea și nu eu? în castelul lui din Irlanda! e drept?”), de micile idile, de gesturile stranii, de iubirile neîmpărtășite. „Dar tu?” - Doina mie, subit. „Cred că te-au fugărit vreo zece. Care din ei?” „Well,” zic și fac semn că nu. „Copila asta e cu capul în nori, habar n-are nici pe cine vrea să fută”, zice Doina cu tandrețe. Farmecul Doinei: limbajul colorat, plin de „futuleze și puleze” cum nu mai auzisem până atunci, niciodată vulgar ci de un comic nebun, râdeam în hohote, iar când îi apuca pe platou demonul unei astfel de conversații, Busuioc îmi acoperea urechile cu palmele la cuvintele mai deocheate, de parcă aș fi fost copilul lor care n-are voie să le audă - Doina îl anunța dinainte: „astupă-i urechile”; dar și inima ei bună, energia ei vulcanică, viața era un vârtej amețitor în preajma ei. „Era însurat,” adaug, „și eu în asta nu mă bag: married men - never!” „Parol!” - Doina, melancolic, după o pauză, aprinzându-și o țigară. Dimineața de iunie capătă brusc ceva de toamnă în ea. „Carevasăzică, n-am futut pe nimeni la filmările astea,” conchide Doina colectiv, „eu parcă l-aș fi futut pe Bill la un moment dat, dar pe urmă mi-a trecut.” „Aleluia!” - toate trei la unison.
Cristina surâde tăcut, melancolic. Cristina cea serioasă și inteligentă, Cristina cu o engleză perfectă, a real English lady, Cristina cea disciplinată și exigentă, academică, doctă, Cristina cea tristă, Cristina cu care petrecusem noaptea din hotelul groazei din Mediaș - un hotel atât de imund, delabrat încât toată echipa de filmare stătuse în parcare, pe capotele mașinilor, bând și dansând, nimeni n-a îndrăznit să urce sus să doarmă. Și eram taman în cea mai disperată nevoie de un duș, de o baie caldă, eram, toți, negri ca niște draci, de la negrul de fum din Copșa Mică unde filmaserăm scena apocalipsei, stătuserăm o zi întreagă sub ploaia neagră care curgea prin țevi de sus din furnalele iadului cocseriei ăleia. Directorul uzinei era prezent și el (doar nu era să scape prilejul), beat de dimineață (probabil numai așa putea supraviețui), îl încolțiserăm cu întrebări indignate despre poluarea aia de iad despre care toată lumea știa, și nega totul - că nu e reală, că la el în uzină nimeni nu moare de boli profesionale, că în oraș nu există cancer. Nega poluarea care acoperea tot orașul, nega rufele puse la uscat albe și adunate negre după uscare, nega copacii acoperiți cu negru, nega carnea neagră a puilor tăiați prin curți să fie puși în oală, nega aerul de un negru dens. Nega negreala. Care nouă acum ne intrase în piele, în haine, în păr, în albul ochilor. Ne-am chinuit, eu și Cristina, să ne spălăm în cada, înnegrită și ea, din baia camerei de hotel și-mi amintesc, straniu, săpunul nostru de lavandă, el spărsese gheața dintre noi. Ne evitaserăm până acum, ne-am privit fără elan jos la recepție când ni s-a spus că stăm în aceeași cameră, pe urmă am urcat scările întunecate, și apoi: ușa strâmbă și aproape scoasă din țâțâni a camerei, lumina chioară din becul din baie, veiozele cu abajururi murdare și fără becuri, apă caldă ioc, săpun ioc - nici nu-mi mai amintesc cum am făcut rost de săpun -, paturile descleiate care s-ar fi prăbușit dacă ne-am fi așezat pe ele, așternuturile imunde. Disperarea și oboseala cruntă. Ne-am spălat pe rând împărțind săpunul ăla, începând treptat, cum zic englezii, to warm to each other, să glumim amar, să vorbim, să râdem. Și am petrecut noaptea jos în parcare, cu toți ceilalți din echipă, ne-am speriat la un moment dat de unul din nemții de la special effects („special defects” - îi numeau englezii), un tânăr înalt, masiv, cu ochelari, foarte civilizat, calm și reținut, devenise brusc, după ce se îmbătase crunt, un animal, striga înfiorător și bătea cu pumnii în tabla mașinilor de lângă el, atât, nici nu se mișca de pe bordura pe care stătea, urla numai - către nimeni, țipa torturat cine știe de ce. Ne-am retras, eu și Cristina, și am stat pe un gard și am vorbit. Cu un fel de părere de rău că ne-am tot evitat și nu ne-am „cunoscut” mai devreme. De fapt, nici n-aveam cum, ea traducea sus la birouri, pentru management - producătorii Gary și Harald, finanțele, presa, eu eram jos în platouri, cu echipele. Straniu, cum ne adună viața împreună, zicea Cristina, te uram, să știi, Anne a suferit mult din cauza ta. De fapt, nu din cauza ta; acum îl înțeleg pe Mihai. Așa că te-am urmărit, să văd cum ești, cine ești, eram curioasă. Și culmea e că nu pot să te mai urăsc. [..............]
Abia acum, scriind despre toate astea, îmi dau seama că și eu o urmărisem cumva pe Cristina. Era in the early days, încă în București, încă nu plecaserăm prin Transilvania cu filmările, eram în biserica din Curtea Veche, cu Claude, fotograful oficial, șocat profund la vederea unui preot sub poalele căruia se vârâse o femeie în genunchi, „what the hell are these two doing?! in a church! for Christ's sake!”, încercam amuzată să-i explic că ăla e ritualul spovedaniei ortodoxe nu altceva, dar nu-mi reușea deloc, vocifera revoltat, mai avea puțin și chema poliția. Împreună cu noi intraseră și Cristina și Andrew, dialog coach-ul, un englez interesant, cult, boem dar și academic, locuia într-o barcă pe Tamisa, era interesat de arhitectura bisericii, de fresce, de noutatea asta culturală, Cristina îi explica, am avut impulsul să-l inserez și pe Claude grupului lor, ea ar fi explicat mai bine ce-i cu preotul cu poalele-n cap, însă m-am abținut și i-am lăsat în pace, ceva în ăștia doi, ea și Andrew, rima, chiar și așa, privirii mele de la distanță, se potriveau, „rimau”, vorba Monicăi Lovinescu. Așa că l-am tras și pe Claude afară, să se ducă să vadă ruinele sau să se plimbe prin zona aia veche, i-ar fi stat mai bine răcorindu-se în Carul cu Bere. Și apoi m-am plantat afară în ușa bisericii și n-am mai lăsat pe nimeni să intre zicând că e închisă, ca să le dau timp Cristinei și lui Andrew să discute, să-și spună ce au de spus (părea că au multe de spus), timp să fie doar ei doi, singuri.
Well, așa a început. Cristina, cel puțin, se îndrăgostise. Avea să fie ultima ei dragoste. Peste nici un an a murit de cancer. Andrew - a murit anul ăsta, acum, de covid...
A murit de un cancer tratabil acum în România, tratabil atunci în Occident. Dacă trăia în altă țară, Cristina ar fi în viață acum. Nu m-am dus la crematoriu. Prefer să mi-o amintesc așa, cum era atunci, vie, în camera întunecată din birtul ăla din Biertan, dar atât de luminată de cele trei femei - vii, frumoase, nestăpânite, puternice. VII.
Și cu asta mă opresc aici. Nu mai am chef să scriu.
Comments