De vorbă cu prieteni greci într-o vară. Despre ce se întâmplă în lume, în Europa, în Grecia. Infinite kosmoteorii. Totul e cu „dus și întors”. Pro-europeni cu măsură și îndrăgostiți calm de țara lor, lector universitar și directoare de școală - au înființat și conduc o școală particulară de limbi străine într-un oraș grecesc și sunt implicați în mulțime de proiecte culturale. Elenița, brusc: „Avem livezi de piersici, în satul părinților mei. Toți au. Toți am făcut contracte de livrare la export în Europa Occidentală. Eram foarte mulțumiți. Au venit anul trecut în inspecție. Credeam că inspectează fructele, ca de obicei, recolta era formidabilă. Nu s-au uitat la fructe, nu le-a păsat dacă-s frumoase sau zbârcite, sănătoase sau atacate de mană, coapte sau verzi, gustoase sau imposibil de mâncat, rotunde sau pătrate. Au venit cu altă misiune. Translatorul era nervos și s-a certat acolo cu reprezentantul importatorului. Ne-au obligat să adunăm toate, absolut toate fructele, toți sătenii în același timp, la o zi stabilită, cu interdicția de a păstra din fructe pentru noi, și ne-au obligat să le dăm foc. Să le ardem. Piersicile. Și ei au stat acolo, au fost de față până la final, să se asigure că facem întocmai. Am fost traumatizată forever. Cum să arzi fructele?! Ce era aia, holocaustul piersicilor? Cum să arunci mâncare?! De ce?! Motivul era că recoltele trebuie distruse pentru a se menține prețul ridicat al fructelor pe piața europeană occidentală, unde ar fi ajuns în mod normal piersicile noastre. Se făcuseră prea multe piersici în anul ăla. Dacă ei n-aveau nevoie de ele, de ce nu ne-au lăsat să le dăm săracilor din Grecia? Sau refugiaților? Sau să le fi trimis ei în țările africane care suferă de foame, despre care pun reclame la televizor atâtea organizații de charity, ei le-ar fi putut transporta piersicile. Nu. Cum să arzi fructe bune? Cum să arzi fructe?... Nu uit ziua aia nici dincolo de mormânt. N-o să uit niciodată mirosul de piersici arse.”
Nici eu, deși n-am fost acolo. Ipocrizia și fațada și dublul-standard al lumii în care trăim.
Asta mi-a amintit de alt grec, într-o piață. Vindea tsipouro produs de el (da, domne, avea licență). De ce, l-am întrebat, de ce nu pot găsi tsipouro de-al tău în Anglia, sau măcar legume și fructe - care-s extraordinar de gustoase? De ce nu găsesc fructe din Grecia (în afară de struguri albi uneori, 7 lire pe kilogram), măcar așa, din solidaritate europeană pentru o țară care trece prin criză, dar găsesc fructe din restul continentelor pământului, majoritatea necomestibile, fiindcă-s culese verzi și lăsate să se „coacă” în burta vapoarelor? Ba, zice grecul, am vrut să vând strugurii unei companii care livrează în supermaketuri din Anglia, dar mă plăteau la o pătrime din prețul pe care-l obțin vânzând aici, în piețele grecești. Nu sunt industrie, nu sunt enorm, nu sunt mecanizat, cum să-mi vând produsele pe mai nimic? 20 de cenți pe kilogramul de struguri?!
„?!” într-adevăr. Probabil compania intermediatoare vindea mai departe cu 3 euro pe kilogram, ca aici în supermarket să fie 7 lire pe kilogram. Eh?