OCD e perfect

De ce este socially acceptable să spui exact ce gândești numai dacă ești diagnosticat cu un sindrom sau altul? OCD e perfect, pentru că atunci poți să fii preocupat de igienă și mai ales de lipsa de igienă care e norma în ziua de azi; atunci poți să te exprimi elevat, sofisticat, specializat, în neologisme sau arhaisme, în limbaj academic, fără să fie asta o insultă la adresa celorlalți, ai scuza că you are not too well in your head; atunci e ok să ai stări de melancolie, să fii altfel, să te îmbraci altfel, să pui pasiune în ce vorbești, și mai ales să vorbești exact ceea ce vrei să vorbești; atunci poți ironiza și poți chiar să ai un ușor dispreț pentru prostie, stupiditate, malițiozitate. Atunci și numai atunci. De asta am citit cu încântare „Eleanor Oliphant is completely fine” al scriitoarei Gail Honeyman („an outstanding debut about loneliness and the power of a little kindness” - Mail on Sunday; winner of Costa Book Awards pe 2017), roman care a devenit instantaneu one of my favourite ever, foarte bine scris, literatură pură și interesantă. După ce l-am savurat mi-am spus că trebuie să merg la doctor urgent, să mă diagnosticheze cu ce sindrom o vrea, e clar că asta îmi lipsea ca să mă simt om întreg și normal.

0 views

© 2017-2020 Lia Vernescu

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Instagram