„Heavier than the iron are the black clothes
because I wore them for a lost love”
Scriam deja cartea când am auzit acest cântec cretan. Varunian-ul era deja inventat și nu știam de unde venise numele ăsta în carte. Nu era născut prin cezariană livrescă, așa cum crezuse un cunoscut: că-l inventasem fiindcă din el extrăsesem forțat („forcepsasem”) numele Runei. Nu. Sau că-l aglutinasem încât să includă în miezul lui numele Runei. Nu.
Și mama mea încă mai era în viață atunci.
Curioasă să știu ce înseamnă „varun”, mi-am întrebat cel mai bun prieten grec (colosul meu marusian - numit așa după „The Colossus of Maroussi” al lui Henry Miller) ce sunt și cum se traduc versurile din cântec. Mi-a răspuns astfel:
„My answer to your question is like trying to open a window to the sun, this sun of the Aegean that comes into your room. This sun that you miss so much and you try to feel it on your eyelids, the eyelids of your soul. Your question is also a journey, for me, deep into the soul, and an opportunity to remember the pain caused by a lost love. Thank you.
This was initially a song from Konstantinopol (around 1910) called Bournovalia (she was a young woman from near Smyrni where the Greek people of Smyrni used to have their summer countryside houses. ...summer loves are especially strong!). It was first released in 1927 in America by Greeks of Asia Minor. During the Asia Minor Catastrophe in 1922, the Greek people brought this song, along with the icons and other belongings, to the port of Pireus. There, the Foustalieris from Rethymno city of Crete heard it while playing "boulgari", a type of bouzouki. They „borrowed” the lyrics, changed them a little, put a Cretan melody and they made this very beautiful Cretan song...
The man in the song wore black clothes when his love left him - as we do when a relative of ours has died. The pain of lost love, in the song, is not necessarily compared to the heavy weight of an iron lid upon the heart, but rather with the heavy sound we hear when iron bars hit=varoun against each other. This sound can be described as the sound of the church bells on the morning of Friday before Easter...”
Așadar, it is a mourning song. Pentru o iubire dusă. Această pagină de blog, numită cu numele acestor versuri, este pentru mama mea. Aici voi scrie despre ea. Dintr-un fel de simț al datoriei: nu am copii, să îi spună mai departe povestea. Dacă Runa a fost „o scriere pe apă”, dusă deja, povestea mamei mele va fi o scriere pe eter, care se va duce oriunde e ea.
„Όσο βαρούν τα σίδερα αμάν αμάν βαρούν τα μαύρα ρούχα γιατί τα φόρεσα κι εγώ κόσμε ψεύτη για μια αγάπη που χα Αμάν είχα και υστερήθηκα το μωρό μου θυμούμαι και εστενάζω άνοιξε γης μέσα να μπω κόσμε ψεύτη κόσμο να μην κοιτάζω”