Traduc uneori pentru pacienți români în spitale englezești (printr-o agenție specializată care furnizează translatori și interpreți NHS-ului). Acești pacienți, ca toți pacienții, au NHS gratuit (National Health System) - consultații, medicație, teste, analize, operații, translator/interpret, totul -, nu trebuie să dea șpagă nicăieri (ar fi arestați pentru asta), nu trebuie să alerge după medici, nu trebuie să-și facă singuri programările, nu trebuie să miște un deget; odată intrați în sistem, se are grijă de ei, le vin programările acasă, nu trebuie decât atât: să meargă la doctor. Și, mai ales, sunt scutiți integral de orice fel de umilințe, ploconiri și alte apucături barbare și rudimentare care sunt norma în sistemul medical românesc. Nici măcar nu așteaptă ore la ușa unui cabinet, fiindcă totul merge ceas. Tot procesul e cât se poate de plăcut, foarte civilizat, relaxant, calm. Cu toate astea, unii pacienți români refuză tratamentul oferit și preferă tratamentele alternative „de acasă”. Un bolnav de cancer a refuzat extirparea tumorii și chimioterapia pentru că „știa” că nu e bine să operezi o tumoare. A preferat „tratamentul” cu ceai de Artemisia. Tumoarea a crescut, s-a spart, apoi a metastazat. Recent, i s-au făcut ședințe de radioterapie (pe care a avut bunăvoința să le accepte), a văzut că dau rezultat și se simte mult mai bine - și acum, abia acum, ar vrea operația și chimioterapia (n-a înțeles timeline-ul bolii, sau l-a ignorat). Too late! N-are decât să continue să-și bea, tacticos, ceaiul; e clar că din Artemisia n-a mai rămas decât pelinul, iar din pelin n-a mai rămas, acum, decât amarul. Eu l-am întâlnit recent, abia înainte de radioterapie. Probabil că regretă că a refuzat operația și chimioterapia. De fapt, nu el regretă, ci femeile din familia lui (decizia a stat mai mult la ele). Acum ei toți așteaptă o minune. Aici, în UK, ignoranța nu e deloc o scuză, de la doctor pleci întotdeauna nu numai lămurit de specialist, care are răbdarea să explice în detaliu totul, ci și cu un leaflet despre boala pe care o ai în care totul e sintetizat și detaliat: simptome, cauze, tratament, la ce să te aștepți, ce să faci și ce nu e recomandat să faci etc.
Alt pacient: o tânără însărcinată care nu știa engleză. Partenerul ei (care vorbea ceva engleză), când vede că s-a cerut translator, cu atitudinea îngrețoșant-primitivă a bărbatului român (care mi-e cunoscută și pe care o detest) mi se adresează ofensat (fără vreo politețe prealabilă) și batjocoritor: „ce, mă, ăștia n-aveau încredere în ce traduceam eu? credeau că o mint pe nevastă-mea?” În primitivismul și fundamentalismul lui, credea că de asta s-a cerut translator. Nu e prima oară când familia pacientului se simte insultată de prezența unui translator. Uitasem că bullying-ul e normă și normalitate în România. Ei, de fapt, nu înțeleg nimic nu numai din cum funcționează NHS-ul (și de ce cadrele medicale cer translator), ei nu înțeleg nimic din societatea britanică în general. Trăiesc aici degeaba fiindcă nu învață nimic. În prostia și orgoliul lor stupid, se simt insultați de orice e organizat, procedurizat, de bun-simț. Am o listă de pacienți pentru care refuz să traduc.
Alt pacient. O tânără însărcinată. Prezumtivul tată era acolo. Mi-au lăsat o senzație de stranietate rară (pentru mine), pe care am s-o prind cândva într-o poveste. Singurul lucru pe care însoțitorul ei l-a rostit a fost să mă întrebe dacă ei (nu lor) i se va da ajutor social pentru copil. După consultație, the district nurse întreabă pacienta dacă are nedumeriri, întrebări. Ea ezită, dar, întâlnind privirea încurajatoare a asistentei, spune repede: „Am așa... când mă piș, simt așa, că mă arde acoloșa, în pizdă.” Deja în timp ce vorbește, însoțitorul ei dă semne teribile de enervare, e clar că ar fi preferat ca ea să nu vorbească. M-a surprins-amuzat-îngrijorat pe loc felul în care vorbea ea, dar pe urmă mi-am dat seama că nu știa vorbi altfel, că are un vocabular extrem de redus, că ăsta era felul ei normal de a vorbi, că așa vorbește și așa i se vorbește, că vorbește probabil extrem de rar și de puțin cu alți oameni, și m-am întrebat dacă nu cumva e ținută undeva într-o cămăruță, numai pentru a procrea copii, cine știe cu cine, pentru care apoi să se primească ajutor social, cine știe pentru cine. M-am uitat mai atentă la ea, părea linștită, mulțumită, sănătoasă, nimic alarmant, aparent. I-am văzut apoi, după ce copilul se născuse, în biserică, de Crăciun, el aparent grijuliu, cu bebelușul în brațe.
Alt pacient. Tot o doamnă însărcinată, la ecografie, cu soțul. Li se spune, pentru prima oară, sexul bebelușului: a boy. El, vizibil dominator și abuziv, își exprimă - n-am înțeles bine ce: bucuria, poate? - și-i spune ei: „Hăăăi, femeie, ce ți-aș da doi pumni acuma! Hăăă, abia aștept să trag un chef deseară cu băieții!” Ăsta era probabil felul lui de a-și manifesta afecțiunea.
Traducând azi pentru o altă pacientă, am aflat că există o specie animală în care însărcinat rămâne masculul, ea îl lasă gravid și pleacă mai departe, iar el poartă sarcina, dă naștere și are grijă de odraslă. E căluțul de mare. Medicul sugerase pacientei pentru care traduceam ca în cele 6 luni de tratament să nu rămână însărcinată, iar ea a zis: ok, abstinență. Medicul s-a mirat și a zis că există și alte metode, dar ea a insistat: abstinență, și nu 6 luni ci 12. Atunci medicul a zis că aha! în cazul ăsta, sigur partenerul ei o să se transforme în cal de mare. Spre deosebire de toți cei prezenți, ea n-a râs deloc la gluma asta.
Eu cred că medicul însuși, care povestea că acasă are o familie exclusiv de femei, iar la spital e numai printre femei, se trezește uneori dimineața așteptându-se să fie nu în pat, ci într-un acvariu, metamorfozat în cal de mare și însărcinat.