top of page
Lia Vernescu

Caruselul continuă. Politica, în viitor, va dispărea.


23 Februarie 2018


Incredibil, însă coșmaresc de adevărat, caruselul continuă. De aproape 30 ani. Aceleași figuri, dar cu alte nume, rotindu-se halucinant. Guvernarea nesfârșit-pesedistă se desăvârșește în aceste zile, desăvârșind mizeria și sărăcia în care mulți români trăiesc deja, de atâta timp. Aceiași români care, paradoxal, îi votează mereu. Îi merită. Se merită unii pe alții. Numai că, în acest amor toxic, adevăratele victime sunt cei care încă mai aud și văd bine, au bunul-simț și buna măsură a lucrurilor, mințile întregi și minima inteligență de a vota în cunoștință de cauză.


Și nu mă refer la „politic”. Etalonul meu nu mai e politic (ce partid guvernează, cine e ce), pentru că la putere nu e niciodată un „partid” (cu adevărat politic, cu platformă politică matură), ci indivizi puși pe căpătuială, adunați oportunist într-un ceva sectarian* cu nume de „partid”. Și pentru că politica, în viitor, va dispărea. Etalonul meu este altul: sărăcia. Și cum se moare. Se moare urât în România. Se trăiește greu și urât, și se moare și mai urât. Se moare ne-necesar de mizerie, de sărăcie, de neglijența medicilor, de nepăsarea „autorităților”, de lipsa unei vieți decente (măcar la minimul decenței), de griji, de nedreptăți, de răutatea și monstruozitatea altora, de frică (frica zilei de mâine, frica de a deschide gura și a spune ce gândesc, frica de a trage la răspundere, frica de a-și cere drepturile). Când vezi cu ochiul liber toate astea, nu poți decât să te întrebi: cum au ajuns niște incapabili și niște infractori să „guverneze” o țară? Să o ruineze? Să omoare lent milioane de cetățeni de atâția ani de zile? Nu le e rușine?


Nu cred în partide politice, sunt perimate, depășite, inutile. Și, la noi, total compromise. Nu mai cred nici măcar în ideea de partide politice. Nu de partide politice avem nevoie, ci de creiere. Tehnocrația era singura noastră șansă, acum.


În articolul „Politică fără partide” Andrei Pleșu analizează starea jalnică de azi a partidelor politice și spune: am face politică dar n-avem cu ce partide. Eu aș spune: „fără partide!”; nu mai aștept nimic nou pe „scena politică”, nimic nou de la vreun „partid politic”. Nu mai vreau partide politice. Fiindcă, precum mașinile pe diesel, sunt perimate, depășite, toxice, inutile. Probabil că, fiind recente și total compromise, în comparație cu cele istorice din democrațiile occidentale (adică serioase, cu substanță), partidele politice de la noi reflectă primele apropierea de extincție.


Iar când citești într-un cotidian un titlu ca ăsta: „Reîmpărțirea prăzii în Parlament: PSD a luat funcțiile cu mașină, șofer și leafă mai mare”, iar apoi citești ce tertipuri au folosit pentru asta, te apucă o lehamite abisală, de ei, și de cei care continuă să-i voteze, să-i „aleagă”. O scârbă abisală de politică, în general.


Straniu e că oamenii ies în stradă pentru politică, dar nu ies în stradă când li se taie din salariu deși anunțaseră că li s-a mărit (alt tertip: anunță măriri care în fapt sunt tăieri; numai în măreața Românie pesedistă e posibil așa ceva; și prostirea asta în față, ca toate celelalte, are un sinistru sunet ceaușistoid în ea).


Mărețul proiect pur erdoganian al lui Dragnea privind „defăimarea țării”... Era să zic „proiectul de defăimare a țării”, ceea ce n-ar fi fost prea departe de adevăr. Ei defăimează țara. Din cauza lor România are o „faimă” atât de proastă peste hotare. Din cauza guvernării, nu a românilor în general. Foarte des sunt întrebată (logic) ce țară e aceea din care milioane de cetățeni emigrează pentru că nu se poate trăi. Și mă întreabă câtă sărăcie și ce condiții teribile de trai trebuie să fie în țara aceea, cât de prost trebuie să fie ea guvernată, încât se emigrează masiv din ea. 3,4 milioane de români (17% din populație) au emigrat - tinerii, creierele, specialiștii și atâția oameni muncitori; îi întâlnesc uneori prin Anglia, unii o duc foarte bine, alții locuiesc câte 3 într-o cameră închiriată sau au o cămăruță într-un apartament la comun, însă sunt mulțumiți și așa, pentru ei viața așa e mai trăibilă și mai bună decât în țară, fie fiindcă respiră liber într-un loc civilizat, fie fiindcă muncesc și sunt plătiți cu salarii decente, și nu s-ar întoarce nicicum în România. De ce sau de cine fug românii atât de dramatic? Așadar, cine defăimează țara?


*Că PSD funcționează ca o sectă e clar din aceste motive:

Președintele PSD Alba a vorbit pentru prima dată despre excluderea din partid a primarului din Ciugud, Gheorghe Damian. Acesta nu a oferit explicații concrete cu privire la ce i s-a imputat edilului, lansând mai dregrabă o serie de aluzii, scrie alba24.ro. „Nu este om de echipă”, a primit „aprecieri” de la adversarii politici, avea prieteni în afara partidului, „era condus de alții care îl disturbă”, nu se „mândrea cu afișele PSD în comună” și chiar își făcea concediile cu alții, din alte partide, sunt câteva dintre ideile avansate de liderul PSD. (sursa aici) „Idei” care dovedesc clar caracterul de sectă al acestui așa-zis „partid”.


27 Martie 2017


„Caruselul continuă”, într-adevăr (cum ziceam în altă parte). Respiraserăm o nesperată gură de oxigen prin guvernul Cioloș, însă n-a durat mult. Am reintrat în carusel prin guvernul Dragnea. A scrâșnit și s-a încetinit pentru câteva săptămâni prin #rezist, însă nu s-a oprit, suntem tot în el.


Scrisesem „Caruselul continuă” pornind de la un alt text al meu din neuitata vară 2012 și legat de un articol al domnului Liiceanu apărut în octombrie 2014. Astăzi, după mai mult de doi ani, privind în urmă, știind ce a urmat după, nu pot decât să-mi spun: da, caruselul continuă, suntem tot acolo, în el, învârtindu-ne-n cerc și în gol. Din 1990 încoace. Și m-am săturat. M-am săturat de „aceiași”: aceleași fețe, aceleași nume agățate de putere. M-am săturat de PSD și de toate clonele, încarnările și spectrele FSN-ului de odinioară care persistă după aproape 30 de ani. Și m-am săturat de tot ce a ieșit, urât, la iveală în ultimii ani, peste ceea ce era deja vizibil.


Însă cel mai mult m-am săturat de cei care votează penali, compromiși, de cei care-s politic ignoranți - sunt direct răspunzători de starea de azi a țării.


Numai că astăzi mi-a dispărut patima. Recitind, mă uimește patima din textul ăsta îndepărtat și mă întreb cum de am putut consuma atâta viață aiurea, în politic (pentru că a fost, da, în zadar).


Mă uimește faptul că am lăsat politicul să-mi guverneze viața. Prietenii pierdute, familii dezbinate - pe câți nu ne-a otrăvit, la un moment sau altul, politicul? Nu doar la noi - unde facem politică așa cum facem mâncare, ne spălăm pe dinți cu politica, o cărăm cu noi în geantă peste tot, o maimuțărim în oglindă când ne uităm la noi înșine, o turnăm în ceașcă sau o bem la un pahar cu prietenii, stăm cu ea pe toaletă sau în fotoliul de la operă - nu doar la noi ci, recent, și aiurea pe mapamond, în locuri care altfel păreau politic calme. Brexitul a divizat adânc UK în leavers și remainers, Trump a generat divorțuri, depresii și a resuscitat în mentalul colectiv un cuvânt aproape uitat, „hate”. Psihologii avertizează asupra impactului devastator pe care politicul îl are în lumea de azi, pentru că, în țările astea, e un fenomen relativ recent. E cumplit să mă gândesc că noi, românii, trăim așa de decenii.


Cu alte cuvinte, ale unuia din scriitorii pe care-i iubesc: “We should care for each other more than we care for ideas, or else we will end up killing each other.” (from Corelli's Mandolin by Louis de Bernières)

Îmi vine în minte finalul unui episod dintr-un serial spaniol extraordinar, „Cuéntame cómo pasó” - un aproape documentar urmărind destinul unei familii din Madrid, începând din anii '60 până în anii '90, trecând prin toate evenimentele care au marcat istoria recentă a Spaniei, documentând meticulos, refăcând fidel și inserând momente de arhivă. Familia Alcántara este esența a ceea ce este spaniolul de azi. Și este un act de iubire, acest serial. Un act de iubire pentru țara lor, pentru orașul lor, pentru cartierul lor, pentru părinții, bunicii, străbunicii, pentru vecini, prieteni, iubite, iubiți, pentru lumea lor, pentru tot ceea ce au trăit ei în macro- și microcosm. Un fel de act patriotic, adică. Intrinsec, subtil, autentic.


În loc să difuzeze telenovele turcești, televiziunea română ar furniza o adevărată sesiune de terapie națională telespectatorului român dacă ar difuza acest serial spaniol (popor cu care suntem, evident, înrudiți, un fel de veri; spre deosebire de turci). Mai mult, aș vrea să văd un serial românesc similar (Cuéntame vinde în franciză, portughezii, de exemplu, au propria lor versiune), destinul unei familii românești reflectând fidel și în detaliu tot ce s-a întâmplat în România din anii '60 încoace. Pentru asta trebuie talent, skill și iubire.

Momentul la care mă refer se află în ultimele 10 minute din acest episod, e atât de sugestiv încât înțelegi, chiar fără să fi urmărit serialul în prealabil și chiar fără să știi spaniolă: efectul devastator al politicului asupra relației copil-părinte. Și trezirea din această orbire.


Adică, dezpătimirea.


PS ... că tot m-a apucat puseul ăsta de înțelepciune mimată, mai pun un panseu pe tapet (nu știu cui aparțin cuvintele astea, circulă prin cărți și pe net atribuite unora și altora): „holding onto anger is like drinking poison and expecting the other person to die”. Nu, nu-i aparțin lui Buddha.

(vorbind de otravă, Buddha însuși a murit otrăvit, nu cu otravă ci cu mâncare, din greșeală și fără intenție - toxiinfecție alimentară, am zice azi; sau reacție alergică?)

Comentarios


bottom of page