Am fost în București. Ar trebui (dar nu prea pot) să povestesc cum mi s-a părut Bucureștiul după 10 ani: de 100 de ori mai urât, mai descărnat, mai murdar. N-am reușit să ajung în zonele glamour, am stat unde ne-am cazat (Centrul Vechi, și apoi o scurtă vizită dincolo de cartierul Cotroceni).
Bucureștiul și taxiurile lui sunt în relație ombilicală, se reflectă reciproc precum roua și universul. Am călătorit, schizofrenizant, în taxiuri Mercedes luxoase, in style, cu șoferi eleganți, descinși direct din revistele de modă (probabil tineri actori în timpul ocupat), dar și în Dacii preistorice, gata să se dezmembreze la fiecare frână, cu șoferi obosiți, vizibil prost hrăniți, amari și probabil cu un nivel de trai la limita de jos a sărăciei. Nu pot să uit momentul în care am oprit un taxi și, deschizând ușa, m-a izbit mirosul de picioare nespălate, de nespălat, de vechi, de disperare și boală (probabil avea pe cineva bolnav în familie), de nesomn, de foame, de mâncare proastă și pe apucate, de viață gri și amară, de sărăcie-fiindcă-nu-există-șansă, de trecut chinuit (copilărie în vremuri ceaușiste) și viitor la fel (bătrânețe în vremuri neo-comuniste)... Deschisesem nu ușa unui taxi, ci o ușă în timp... N-am putut refuza cursa (din jenă, omul avea vizibil nevoie de bani) și am petrecut 20 de minute rugându-mă în gând să nu avem nici un accident în trafic fiindcă am muri pe loc în sicriul pe roate care scârțâia și tremura metalic fără întrerupere. În tot acel timp, m-am uitat pe fereastră, afară, unde vedeam aceeași descărnare (și cu greu m-am abținut să nu-l întreb pe șofer cu cine a votat la ultimele alegeri).
Guvernării nesfârșit-pesediste îi place orașul? Sunt ei toți mândri de descărnarea în care a ajuns orașul, de sărăcia dezolantă, de nebunia din trafic, de mizeria și urâțenia care te pleznesc în ochi și te marchează pentru tot restul vieții dacă le vezi o singură dată, de disperarea, resemnarea cumplită, nefericirea insuportabil de amară pe care o vezi pe fețele multor bucureșteni?