"It is not a land which was discovered by some migratory tribe or race;
it is an invention of the Gods."
Henry Miller, Greece (1964)
Încerc uneori, precum pescarul de miraje, să capturez esența grecului în cuvinte.
Iritată la un moment dat de modul superficial în care un (foarte bun, de altfel) jurnalist a portretizat într-un articol grecul tânăr contemporan, am scris un fel de replică din care redau acum parțial.
În cele ce urmează nu ridic osanale poporului grec și nici nu denigrez poporul român. Le iubesc pe amândouă. În mod diferit și din motive diferite. Și fiecare popor are uscăturile lui, geniile lui și oamenii lui „normali”. Nu e vina mea însă, că, la o comparație, grecul e întotdeauna deasupra. Ce m-a înfuriat este reiterarea de câteva ori, în alte contexte, a întâmplării povestite în finalul acestui text, petrecută acum 5 ani. Fără ea, n-aș fi făcut paralela.
Încep cu Acropolisul (simbolul întregii Grecii): dacă grecii ar fi avut un Ceaușescu, probabil că Acropolisul n-ar mai fi existat la ora asta, în vârful lui ar fi tronat o „casă a poporului” și toată zona dintre Acropolis și Licabet ar fi fost demolată. Iar noi am fi admirat, de pe terasa unei taverne, cu un pahar de vin în mână, nu Parthenonul, ci o hidoasă „casă a poporului”, o imensă placă funerară pusă peste un întreg cartier plin de istorie și frumusețe cândva... În afară de faptul că ei admiră un Acropolis, și nu o hidoasă placă funerară, între grec și român mai sunt două lucruri care-i diferențiază dramatic: vulgaritatea și atitudinea față de cultură. Sau: ceea ce diferențiază poporul român contemporan de alte popoare europene (și foarte mult de cel grec) este vulgaritatea și disprețul față de cultură. Ceea ce m-a surprins când m-am aflat pentru prima oară în Grecia (și în afara României, în general) a fost nu peisajul (marea, lumina etc.), ci absența vulgarității. Și a mizeriei. Grecul nu e vulgar. Grecul e om decent și curat. Pe stradă, în mass-media, la el acasă, în orice context. Și cel bogat, și cel sărac. În satele grecești nu e peisajul dezolant imediat recognoscibil de la noi. Nu vezi petec de pământ nelucrat (acolo unde nu e rocă). De fapt, în Grecia nu vezi mizerie. Nu vezi oameni nespălați. Cât ar fi de sărac, grecul e curat (pentru că, adevăr planetar valabil: curățenia nu costă, sau invers: sărăcia nu e o scuză pentru mizerie și nespălare). Chiar și vagabonzii de pe stradă sunt curați și au un fel de demnitate care-ți impune. Cred că nimeni nu mai promovează și admiră vulgaritatea la nivel național așa cum o face românul, cu asiduitate. Și cel bogat, și cel sărac. Grecul, însă, detestă vulgaritatea, impostura, incultura, minciuna, prefăcătoria, înșelăciunea. Apoi, grecul nu-și scuipă pe stradă elitele culturale, nu le denigrează, urăște, târăște în noroi (episodul Patapievici și alte character assassinations recente). Și nici elitele lor culturale nu se detestă între ele; scriitorii, artiștii plastici, cântăreții, actorii lor nu se denigrează, urăsc și invidiază unii pe alții, din contră, se admiră reciproc și se simt parte a aceleiași bresle. Grecul nu distruge Educația zeci de ani la rând și, astfel, nu distruge viitorul unei țări; investește tot ce poate în educație. Își adoră cultura, istoria, arta; „artele” sunt sacre pentru el. Grecul nu admiră și nu promovează „șmecheria”, incultura, mitocănia, înșelăciunea până la a le face mentalitate și declara valori naționale (cei care spun „apucături bizantine” - și înțeleg prin ele toate cele de mai sus - sunt în eroare totală, nu știu ce înseamnă „bizantin” și nici care e, de fapt, proveniența acestor „apucături”). Grecul e cultivat prin definiție și aspiră constant spre asta. E bine educat (temeinic, nu doar de ochii lumii pentru o diplomă). Grecul nu-și distruge limba maternă și nu vorbește agramat; nu-și disprețuiește și siluiește limba. Are bun simț și bunul simț al lucrurilor. Grecii și-au păstrat individualitatea ca popor. Și lista poate continua până mâine dimineață:
Grecul nu e „aramă sunătoare” sau „chimval zăngănitor”. Grecul are substanță. De aceea, grecul niciodată nu-și va „bulversa valorile” (ca să parafrazez cea mai memorabilă, pentru mine, formulare a deceniilor ăstora, formulare care aparține jurnalistului Dan Tăpălagă). Până și muzica lor pop, comercială în alte părți de lume, la ei are poezie adevărată în ea (pentru că, în general, e pe versuri de poeți), nu doar alăturare penibilă de cuvinte sau, și mai rău, lătrături monosilabice sincopate. Pentru că grecul are adorație religioasă pentru limbă și limbaj, și are substanță pe care știe să o comunice - în conversație, în muzică, în scris. Știe să asculte și știe să vorbească. Ca să înțelegeți cum e poporul grec (nu doar văzut de la masa unei taverne, în concediu), citiți, vă rog, Henry Miller „Colosul din Maroussi”; primul cuvânt pe care-l folosește scriitorul când îl descrie pe grec este „passion” și, apoi, „generosity”. E cel mai bun portret (pe care l-am citit) făcut de străin grecului. Acolo e grecul din anii '40, care e același cu grecul de azi. Este românul din anii '40 același cu românul de azi? Nu. Pentru că românul a avut ghinionul istoric să fie traumatizat de stihia comunistă. Și post-comunistă - care pare că nu se mai termină.
Cel mai important lucru dintre toate (și cel mai vizibil pentru mine): grecul are demnitate. Ca popor și, mai ales, individual. Românul, cel mai adesea, confundă demnitatea cu orgoliul, cu aroganța și cu naționalismul deșănțat. „Demnitatea” românului contemporan constă în a-i considera proști apriori pe toți ceilalți.
Grecul nu se târăște pe jos în biserică, în umilință falsă sau adevărată. Stă drept și demn în fața lui Dumnezeu (umilit numai pe dinăuntru). Nu face spectacol deșănțat fiindcă grecul nu e habotnic. Demnitatea și discreția merg mână în mână. El știe că Dumnezeu nu ne vrea penibili, proști, prostiți, de prost gust, ci demni, frumoși (în toate sensurile) și inteligenți. Nici în mănăstirile athonite nu veți vedea greci târându-se pe jos.
Cunosc pe greci. Nu e doar o exaltare a mea. De zece ani petrec câteva săptămâni pe an prin sate și orașe grecești. Cei mai buni și adevărați prieteni ai mei sunt greci. Și, cu două excepții doar, n-am întâlnit grec vulgar, mitocan, stupid, nespălat, agramat, ipocrit, mincinos, violent, barbar. Nu am întâlnit grec care să nu fie în stare de o conversație interesantă, cu substanță. Nu am văzut niciodată un grec beat. Să te îmbeți ca porcul și să umbli beat în văzul lumii e o rușine teribilă și o pierdere totală a demnității în comunitate. Asta ar trebui să o învețe și englezii, de exemplu, pentru care a bea (până la vomă și inconștiență) este un scop în sine.
De ce este Grecia în crize economice acum, este altă istorie (complexă) despre care vorbesc cu altă ocazie. Cunosc reproșul-veșnică-placă: anume, că grecul nu-și plătește taxele. Unii, da. În zece ani de zile, singurii proprietari de case de vacanță care evită prin înșelăciuni plata taxelor pe care i-am întâlnit au fost o daneză stabilită în Grecia și o mulțime de nemți care, prin anii '70, au venit cu rulotele în vremea când Grecia începea să fie descoperită de occidentali ca destinație turistică (mai ales de hippioți), au cumpărat atunci pământ și case la preț de nimic, iar acum, „la pensie”, au renovat casele, le închiriază turiștilor, nu le declară pensiuni turistice, dar îți fac instrucție în prealabil ca, în cazul în care te întreabă cineva unde stai, să răspunzi „la prietenii mei, sunt prieten, nu turist”. În Halkidiki sunt o mulțime de „sate” nemțești exclusiviste („the German village”), în Pelion tinerii greci autohtoni care au pensiuni turistice (înregistrate la Biroul de Turism) au drept concurență nemți care nu plătesc taxe, cu care se cunosc, sunt vecini, cu ai căror copii s-au jucat de când se știu în fiecare vacanță. Nemți care mint și înșeală statul grec, deși la ei în Germania nu și-ar permite, bineînțeles, să facă asta. În timp ce Germania și UE scot ochii grecului că nu-și plătește taxele... Într-o vară, în magazinul central de suveniruri dintr-un orășel grec, am descoperit, spre bucuria mea, o mulțime de cărți la mâna a doua în toate limbile pământului. Erau cărți folosite deja. Iscodind vânzătoarea, care era și proprietara magazinului, am descoperit apoi, cu dezgust, că erau cărți uitate sau lăsate în urmă de turiști în pensiunile zonei. Pe care ea, deși nu dăduse un ban pe ele, le vindea mai departe, spre profitul ei. Spun „cu dezgust” pentru că mi s-a părut meschin ca cineva să vândă ceva pe care n-a dat nici un ban și care i-a picat din cer. Acele cărți ar fi trebuit donate școlilor, făcute cadou, sau lăsate mai departe în pensiuni pentru turiștii următori. Cea care se îndeletnicea cu acest meschin negoț era o nemțoaică. Și mă opresc aici cu exemplele.
Un colaps spiritual este mai înspăimântător decât un colaps economic. De aceea știu că grecii vor supraviețui, își vor reveni, vor prospera din nou.
De-a lungul istoriei europene, nu a fost popor mai sacrificat decât poporul grec (da, sacrificat). Istoria se repetă chiar sub ochii noștri. Numai cine nu cunoaște (măcar) istoria recentă (secolele 19-21) a Greciei poate spune că nu.
~ Prometheus, by sculptor (ο γλύπτης) Paraskevas Mageiras ~
Dacă ne-am putea ști dinainte ziua morții (precum în cântecul lui Notis Sfakianakis „Genethlia”), aș avea grijă să fiu atunci în Grecia (moartea e mai puțin înspăimântătoare, pentru mine, acolo; sau: până și moartea e mai „umană”, „solară”, senină, demnă și mai ușor de îndurat acolo; cimitirele grecești sunt mereu pe lista mea de locuri de vizitat). De îngropat, însă, aș vrea să fiu îngropată în inima Transilvaniei mele. Îmi iubesc țara, îmi iubesc poporul, iubesc limba română (aceea normală, nu pe cea stâlcită din mass-media și de pe stradă). Am scris acest text cu plăcere despre greci, și cu părere de rău și cu imensă ciudă pentru români. Nimic nu mă înspăimântă mai mult decât moartea spirituală. Moarte mai urâtă nu cred să fie pe lume...
Însă, în loc să încerc să fac eu un portret grecului, ar fi mai bine să las profesioniștii să vorbească. Mai jos, citate din cel care l-a definit pe grec așa cum eu (și nimeni) nu o voi putea face vreodată:
"The Colossus of Maroussi" by Henry Miller
"My talks with Seferiades [Giorgos Seferis - the poet] really began on the high veranda at Amaroussion when, taking me by the arm, he walked me back and forth in the gathering dusk. Every time I met him he came to me with his whole being, wrapping it around my arm with warmth and tenderness. If I visited him at his chambers it was the same thing: he would open all the doors and windows leading to his heart. Usually he would put on his hat and accompany me to my hotel; it was not just a polite gesture, it was an act of friendship, a demonstration of an enduring love. I shall remember Seferiades and all my Greek friends for this quality which is now so rare among men. I shall remember his sister Ioana too, and other Greek women whom I met, because of their queenliness. It is a quality we scarcely ever meet with in modern woman. Like the warm friendliness of the men this quality which all Greek women share to a greater or less degree is the counterpart, or shall I say the corresponding human virtue, which goes with the supernal light. One would have to be a toad, a snail, or a slug not to be affected by this radiance which emanates from the human heart as well as from the heavens. Wherever you go in Greece the people open up like flowers. Cynical-minded people will say that it is because Greece is a small country, because they are eager to have visitors, and so on. I don't believe it. I have been in a few small countries which left quite the opposite impression on me. And as I said before, Greece is not a small country - it is impressively vast. No country I have visited has given me such a sense of grandeur. Size is not created by mileage always. In a way which it is beyond the comprehension of my fellow countrymen to grasp, Greece is infinitely larger than the United States. Greece could swallow both the United States and Europe."
"The Greek is alive to the finger-tips; he oozes vitality, he's effervescent, he's ubiquitous in spirit."
"To those who think that Greece today is of no importance let me say that no greater error could be committed. Today, as of old, Greece is of utmost importance to every man who is seeking to find himself. My experience is not unique. And perhaps I should add that no people in the world are as much in need of what Greece has to offer as the American people. Greece is not merely the antithesis of America, but more, the solution to the ills which plague us. Economically it may seem unimportant, but spiritually Greece is still the mother of nations, the fountain-head of wisdom and inspiration."
How true these words, written in 1941, are today!
And when I read Henry Miller portraying his Greek friend, I thought: but this is my Greek friend, he has just described Kosta, and his beautiful wife, and their beautiful family! And each and every Greek I know is a ”colossus”. Coloșii mei maroussieni.
This is a book I started reading many years ago - and never finished reading it. Because I don't want it to end. It will break my heart to get to the last page, the last phrase, the last word... I open it and read from it, then I set it aside; then I open it later, after days, or months, and read again; and, again, save more for later.
It is like pharmakon to me: small drops now and then, when needed, when I miss Greece and all my Greek friends, and my yearning becomes unbearable, or, simply, when I ail and my soul needs healing...
This is to all my Greek friends. And to all Greeks, wherever they are. And to our Greek "colossus" of today. "Not many, but one real kiss" is his way of ending a letter to his friends. Here, I return that kiss.
PS Iar pietroiul ăsta („scribul Parlevu” care vine din copilărie de la Marea Neagră) face legătura între „Runa” (scena din grota-muzeu cu „the crazy artist”) și cele de mai sus.
Întâmplare
O plajă izolată pe un țărm grecesc de mare, departe de locurile turistice. Câteva case numai, presărate printre grădini. Liniște desăvârșită. Noaptea - doar valurile și greierii. Două dintre case sunt lipite una de alta. Ambele cu turiști în ele. În prima, 3 familii: sârbi, nemți, britanici. Și noi. Toți civilizați, liniștiți. Nici nu se simte că fiecare are vecini. În casa a doua, sosesc într-o bună (rea) zi, în același timp, 3 familii de bucureșteni care se cunosc între ei. Liniștea? Dusă. Noaptea? Răsteli+țipete+râsete grobiene+pumni plezniți în masă, și toate astea s-ar fi vrut a fi „distracție” la nelipsitul (se putea altfel?) „grătar” prelungit până dimineața, afară, în grădina comună, seară de seară. Fără să le pese că mai sunt și alții în jur. Cu atitudinea aia pe care o urăsc din rărunchi a românului (bucureștean, de obicei) mitocan și arogant: „Dacă am plătit, sunt stăpânul locului, fac ce vreau. Mă c... pe ceilalți. Și mă c... și pe grecul care mi-a închiriat apartamentul.” Grec care s-a dus la ei într-o seară să le ceară să facă liniște. Scena e de neuitat pentru mine, și mi-e rușine că sunt conațională cu cei pe care-i descriu aici. Grecul era în vârstă și fragil. S-a apropiat de masa lor și le-a vorbit cu voce scăzută, civilizat. I-am auzit pe români pufnind, maimuțărindu-l și făcându-i semn cu mâna să plece. „Și ia-ți și câinele cu tine. Hai, ia-ți javra și du-te!”, i-am auzit spunându-i în română, în timp ce unul din ei s-a aplecat, a luat câinele cu o mână și i l-a aruncat în brațe bătrânului care, surprins, s-a dezechilibrat aproape să cadă.
În ziua următoare, sârbii, nemții și britanicii din prima casă se plâng gazdei lor, Vassilis, că nu pot dormi de câteva nopți. Îl văzuseră îndurând și el „distracția” românilor. Îl văzuseră fierbând, dar așteptând cu răbdare momentul: românii nu erau în casa lui, așadar nu putea interveni cu promptitudine. Însă acum ne era clar tuturor că gazda de alături nu putea face nimic - nici nu mai încerca să-i potolească. Vassilis, în sinea lui, le dăduse ultima șansă românilor: poate în noaptea asta se simt și încetează. Degeaba. Când i-a ajuns și n-a mai suportat, s-a dus la ei și le-a cerut, foarte politicos dar ferm, să înceteze la ora 11 din noapte. „Yeah, ok, ok!” i-au răspuns românii și i-au făcut semn cu mâna să plece. Însă el n-a plecat. Deodată, în noapte, s-a auzit strigătul-tunet al grecului, bubuind peste cacofonia barbară a românilor: „No! No! It's not ok! It's not ok! You listen well to what I am saying!” Și, cu voce tunătoare, brusc transformat în „colos”, le-a cerut să respecte minima decență a locului, să înceteze imediat și să dispară. Au tăcut românii și, luați pe sus de forța ouraniană a grecului meu, au fugit în casă.
Întors la locul lui, liniștit, Vassilis (prizonier în '75 la turcii din Cipru care merită o poveste separată) a explicat turiștilor din casa lui: „Privarea de somn este o crimă. Este metodă de tortură. O folosesc torționarii. Aici suntem în casa mea, pe pământul meu. Aici suntem în Grecia.” Și a stat mai departe, pe scaunul lui din fața mării, să asculte valurile și greierii.