„On the stone of patience we wait for the miracle
that opens the heavens and makes all things possible
we wait for the messenger as in the ancient drama
at the moment when the open roses of twilight
disappear. . .”
(Giorgos Seferis - Erotikos Logos)
Nu „we”, ci „I”: on the stone of patience I wait for the miracle, for the messenger as in the ancient drama...
Ultime „gesturi lianice”. „Lianice” e un cuvânt inventat de altcineva; l-am primit de la cel care l-a inventat; „nepărăsită de gesturi lianice să fii,” zicea. Aici, acum, le părăsesc eu pe ele. Dau la o parte „lianele” astea care mă țin pe loc, mă înăbușă. Nu vreau să mai aud despre otrava numită „scris” (farmakon: din leac, s-a făcut otravă, cum ar zice Runa).
Mi-am încheiat aventura literară. Parafrazând un titlu celebru („The God Delusion”), mi-am trăit „my writing delusion” - if Writing ever was my God. Am creat acest website (care, aparent, e destul de „vesel”) pentru a pune în ordine ca să pot încheia. Însă nu mai am răbdarea să spun tot ceea ce am de spus (e prea mult și nu interesează). E un blog neterminat, în sensul de neîncheiat, incomplet, irelevant.
Mă hotărâsem să scriu în forma asta nu din vanitate, nici din dorința de a-mi face singură publicitate, ci fiindcă voiam să îi construiesc ei, cărții, un fel de criptă/sarcofag/tumul/movilă de cuvinte și n-aveam ce epitaf să-i pun. Și încă n-am ce epitaf să-i pun. A avut scurta ei viață, e singura mea carte și voiam să o pun în ordine, să am grijă de ea așa cum avem de o ființă vie care a fost și tocmai s-a dus. Însă nu mai am de ce să o fac, mi-a pierit cheful. E o pierdere de timp, de viață. Mai bine trăiesc pe viu, în real, ce îmi este dat să trăiesc.
Însă, firește, rămân un pasionat cititor de carte. Asta e adevărata terapie („the real thing”, cum zic englezii). La câte cărți bune există pe lume, nici 100 de vieți n-ar fi de ajuns. Nu de puține ori, cărțile bune mi-au salvat viața, la propriu. În general, cărțile mi-au salvat viața. Nu pot să spun asta și despre scris. Scrisul nu mi-a salvat viața (ba chiar opusul). Pot trăi fără scris. Și probabil că asta înseamnă că (în măduvă și în rărunchi) nu sunt scriitor.
A nu se înțelege că am ceva cu literatura (altora). Problema mea este cu scrisul meu, nu cu literatura în general. Fără literatură (fără literatura scrisă de alții), eu aș fi murit demult.
Așadar, nu cred în „literatură” - cea adresată în gol, în plural, unor necunoscuți, probabil postum. Nu cred în scrisul de amorul artei. Prefer să bucur acum (în instant, nu în retrospect) un singur cititor cu un email-scrisoare la care-mi și răspunde. Scrisul pe viu. Adresat unei persoane care există de-adevăratelea și pe care o cunosc. Pentru că am o problemă cu „masele”. Nu pot scrie pentru mase, pentru necunoscuți, nu pot vorbi cu masele, am oroare de adunări de oameni mai mari de trei persoane, mi se face rău. Întotdeauna am scris pentru și către cineva anume. Dacă magie nu e, nimic nu e. Iar magia se aplică individual, nu unor mase. Eu cred că am practicat magia scrisului, concret, pe alții, toată viața mea. Acesta e singurul scris în care mai pot scrie. „An airy nothing”, vorba lui Shakespeare. Căci închei cum am început, cu un Shakespeare:
„More strange than true. I never may believe
These antique fables nor these fairy toys.
Lovers and madmen have such seething brains,
Such shaping fantasies, that apprehend
More than cool reason ever comprehends.
The lunatic, the lover, and the poet
Are of imagination all compact.
One sees more devils than vast hell can hold—
That is the madman. The lover, all as frantic,
Sees Helen’s beauty in a brow of Egypt.
The poet’s eye, in fine frenzy rolling,
Doth glance from heaven to Earth, from Earth to heaven.
And as imagination bodies forth
The forms of things unknown, the poet’s pen
Turns them to shapes and gives to airy nothing
A local habitation and a name.”
My Midsummer Night’s Dream
Chiar s-a întâmplat pe viu. Ființa iubită recitându-mi acest Shakespeare, astă-vară pe malul unei mări, sub această lună-portocală din fotografie.
Nu e mai bine (literatura) pe viu decât în imaginar?
Nu e mai bine viul pe viu decât o ficțiune moartă?
Tot aștept (ca în poemul din motto) un ceva ce mi-ar putea repara relația de love-hate pe care o am cu scrisul: vreau să scriu senin, cu plăcere, așezat, liniștit și ne-torturat - așa cum se și întâmplă atunci când scriu, îmi iubesc scrisul în momentul în care scriu, torturile încep întotdeauna după. Sunt foarte senină în a mă lăsa de scris: în loc să irosesc timpul (meu și al altora), îngreunând planeta cu încă o carte eșuată și un scriitor prost și frustrat, mai bine fac voluntariat la care home de pe strada mea ajutând pe viu oameni vii. Cum ziceam: mai bine viul pe viu decât o ficțiune moartă.
Altfel, le mulțumesc cititorilor mei întâmplători și necunoscuți. Le mulțumesc și celor cunoscuți, prietenii mei, care nu mă citesc deloc; nu faptul că nu mă citesc m-a ofuscat, ci motivul: îmi spun în față că scriu texte îmbârligate, plicticoase și prea lungi - ăsta e primul lucru la care se uită și, dacă textul e prea lung, sau nu e „haios”, sau n-are poze cu VIP-uri și povești neapărat de succes, la canal! Firește. Îi înțeleg, nimeni n-are timp de baliverne.
(fotografiile, ca toate fotografiile de pe acest site unless otherwise specified, îmi aparțin: grădină undeva în Veneția, și lună undeva în Grecia)
13 martie 2017