~ lone singer (Cambridge) ~
Louis de Bernières în Afterword la „Notwithstanding - Stories from an English Village”:
"I was at a salon du livre in Pau a few years ago, when I met a French artist called Jacques. He told me that he adored Britain, because it was so exotic. I was dumbfounded and asked him what he meant. He replied that if he went to Germany, or France, or Belgium, or Holland, they all seemed the same. But 'La Grande Bretagne, c'est un asile immense.' On reflection I realised that I had set so many of my novels and stories abroad, because custom had prevented me from seeing how exotic my own country is. Britain really is an immense lunatic asylum. That is one of the things that distinguishes us among the nations. We have a very flexible conception of normality. We are rigid and formal in some ways, but we believe in the right to eccentricity, as long as the eccentricities are large enough. We are not so tolerant of small ones. Woe betide you if you hold your knife incorrectly, but good luck to you if you wear a loincloth and live up a tree."
Cu ceva vreme în urmă (iulie 2016), postasem (sub un straniu impuls de moment) un comentariu la excelentul „Brexitul se măsoară în yarzi” al lui Mircea Mihăieș apărut în LaPunkt. Revin cu adăugiri la acel comentariu acum, aproape de ziua în care Brexitul se declanșează de facto, prin semnarea faimosului Article 50:
Despre serioasele și complexele cauze ale Brexitului – am ascultat recent pe BBC o scurtă analiză, „The real reasons behind why people voted Leave”. E vorba de „their vision of Britain” și de „sets of values, such as: patriotism, tradition, belonging – belonging to a geographical community rather than belonging to a wider group or societies” (firește, sunt islanders). Apoi: „order, security, safety, sovereignty” (care de obicei nu apare într-un vot normal). Întrebarea fundamentală era: „why would these sets of values correlate to a desire to leaving the EU and override” potențialele consecințe? Consecințe destul de grave, după cum s-a văzut deja – inclusiv cele financiare (pierderea City-ului londonez ar putea fi devastatoare). Mi se pare interesant că britanicul a pus „the vision of Britain and the sets of values” mai presus de aspectul financiar, de faptul că the cost of living va crește, că el personal va fi afectat financiar; s-a spus că, bine, atunci asta înseamnă că cei care au votat Leave sunt cei bogați, care n-au nimic de pierdut, însă statisticile au infirmat asta clar, ce te faci cu Wales, de exemplu, care nu colcăie de milionari?; mi-am întrebat vecinii, care-s middle class, middle age, average și au zis: da, va fi mai greu financiar pentru fiecare britanic, pentru câțiva ani, dar „it’s a price worth paying”. Refrenul a fost cam același în răspunsurile lor. Capul sau inima. Capul zice Remain, inima vrea Brexit. De ce a votat britanicul cu inima, spre surprinderea tuturor și a lor înșile – ar fi iarăși interesant de analizat. Că mulți au votat total fără cap, s-a văzut în reacția lor de a doua zi, când s-au trezit la realitate și s-au întrebat în cor în presa națională și în social media, șocați: „What have we done?” Mulți au admis că un licence to vote obținut în urma unui examen ar fi necesar, precum driving licence etc – ca într-una din comediile lui Woody Allen)
Dar cine e the Brit of today, cel care a votat pe 23 iunie? (uff, greu…)
În „Tabula Rogeriana” – „the book of pleasant journeys into faraway lands”, comisionată de Roger II (normandul rege al Siciliei, Rogerios Rex, încoronat într-o frescă din biserica Martorană din Palermo, nu de Papa, ci de Hristos însuși), în această carte care e o hartă de fapt, Anglia este descrisă astfel: „set in the Sea of Darkness, it is a considerable island, whose shape is that of an ostrich, and where there are flourishing towns, high mountains, great rivers and planes. This country is most fertile; its inhabitants are brave, active and enterprising, but all is in the grip of perpetual winter.” „Its inhabitants” sunt și astăzi „brave, active and enterprising” (ar fi de elaborat). În sate englezești, oamenii mai în vârstă încă se mai întâmpină unul pe altul cu salutul „courage and fortitude!” City-ul londonez, atât de invidiat de Frankfurt, Paris și New-York care abia așteaptă să-i ia locul și sunt hotărâți să-i ia locul, este the epitome of how „active and enterprising” the British really are (ar fi de elaborat). Și cât de altfel. Până și vechii regi sunt foarte altfel: Richard III a stat îngropat până recent sub o parcare in Leicester, iar Henry I se pare că încă mai stă sub Reading Gaol, ridicată în 1844 în spațiul în care Henry construise cea mai mare catedrală catolică la acea vreme (1121) din Europa, Reading Abbey, aproape complet distrusă apoi de Henry VIII. Dilema e mare: să se distrugă sau nu închisoarea (care e monument istoric protejat) pentru a se căuta și reabilita rămășițele regale și pe cele ale catedralei, sau să se continue proiectul deja început, de transformare a închisorii (închise acum) în apartamente de lux. Mă bucur că, în acest caz, specialiștii vor decide, iar nu un vot național.
Acum sar la prima zi de după Brexit, când liderii UE se adunau în mod excepțional, într-o sâmbătă, să trântească, cu o grabă suspectă, ușa în nasul Marii Britanii (ușa dinspre ei), de parcă abia așteptau să scape de UK (ieșiți mai repede, no negotiations etc., după ce, în seara Brexitului, ministrul german de finanțe își scotea angajații la o bere – adică să sărbătorească, nu?, iar Berlinul se declara „centrul Europei”), am plecat atunci spre Londra să vizităm pentru ultima oară „the seat of British power”, înainte ca lucrurile să se schimbe definitiv, știind că suntem acum, în clipa asta, „între”, între before and after. Un fel de ultim pelerinaj la final de epocă, in the aftermath of Brexit, the turning point with no way back (Brexit, Brexecution, Brexodus, Brexshit etc., cum a fost titrat prin presă). Cu o melancolie grea, am refăcut traseul Buckingham Palace, Westminster Abbey, Parliament, Home Office (nume atât de unic și iconic British dar redenumit pe europenește „Ministry of Justice” de laburiști din motive de political correctness dus la absurd). În timp ce ne-am amintit, cu o melancolie și mai grea, de extraordinarul monolog din Richard II al lui John of Gaunt, Duke of Lancaster (care își celebrase căsătoria tocmai în Reading Abbey):
„This England”
„This royal throne of kings, this sceptered isle, This earth of majesty, this seat of Mars, This other Eden, demi-paradise; This fortress built by Nature for herself Against infection and the hand of war; This happy breed of men, this little world, This precious stone set in the silver sea, Which serves it in the office of a wall Or as a moat defensive to a house, Against the envy of less happier lands; This blessed plot, this earth, this realm,
this England.”
– Shakespeare, „King Richard II”, Act 2 Scene 1 –
Continuarea e la fel de tulburătoare; cât de îndepărtată și totodată cât de actuală este the England descrisă aici... Pentru mine, este cel mai extraordinar discurs patriotic ever. Și este unul dintre my favourite ever momente de teatru: monologul lui John of Gaunt „trăit” de Patrick Stewart - poate că ați vizionat deja „The Hollow Crown”, producție BBC cu piesele istorice ale lui Shakespeare.
„This England”. It still is, yes, this England. As opposed to „that England” (despre care ar fi foarte mult de vorbit).
Aș mai trece prin observația Papei Ratzinger că (citat din memorie) „the great, the real British spirit comes out and manifests mostly in times of adversity” (foarte adevărat), ca să ajung la James Bond.
În mod iritant melodramatic, am avut în urechi, în sâmbăta de după Brexit, the Skyfall song: „this is the end, hold your breath and count to ten, feel the earth move and then….”. Nu înțelegeam ce mă apucase. Skyfall, da, o fi fost Brexitul un fel de skyfall, dar nici chiar așa! Brusc, am avut un fel de revelație. James Bond! James Bond e absolut iconic pentru mentalitatea britanică: eroul singur (insular), care nu se bazează niciodată pe alții, „brave, active and enterprising” și care always gets the job done. Alone. For his country. At Her Majesty’s service. Care moare sau pare că a murit însă miraculos se regenerează. Pentru că are un job de îndeplinit. Când totul pare pierdut, se ridică din ruine, un pic prăfuit, un pic șifonat, un pic însângerat, își aranjează butonii și manșetele cămășii (ăsta e un gest pe care-l aștept și urmăresc în fiecare James Bond movie; m-am uitat la Spectre aproape numai ca să prind momentul în care își aranjează his cufflinks) și ce face James Bond mai departe? He carries on!
Asta fac dintotdeauna și asta vor face și acum britanicii: „Carry on, Brits!” Zi de zi, în vremuri bune sau in times of adversity, carry on. Fără big fuss și, mai ales, fără bla-bla.
Recomand seria tv „Very British Problems” – „based on the popular Twitter feed, which has amassed 1.1 million followers with its wry observations about life as an uptight, tea-guzzling, weather-obsessed, queue-loving Brit” (descrierea oficială a documentarului; idee pornită de la o carte - „Very British Problems: Making Life Awkward for Ourselves, One Rainy Day at a Time” by Rob Temple). Este revelatoare. „The peculiarities of the British psyche”. Poate vizionându-i vorbind despre ei înșiși (cum greu și rar o fac), am înțelege ceva mai mult din „de ce Brexit?”
Iar în seria comică tv numită chiar „Carry on!” există o scenă celebră în „Carry on up the Khyber!”, fiind și scena finală a filmului în care, asediați în reședința lor de localnicii rebeli, englezii își continuă tacticos their black-tie dinner. Cu explozii în jur, bucăți de tavan și zidărie căzând peste masă etcetc, ei își continuă cina și dialogul ca și cum nimic nu se întâmplă. Singura persoană panicată din încăpere e șocată de atitudinea lor și nu înțelege. Localnicul de afară nu înțelege nici el cum de englezii nu fug sau nu ripostează, remarcând că un asediu nu-i deranjează pe englezii ăștia, poți să le dărâmi casa, „a thing like that leaves them unmoved, but put the milk in the cup before the tea and they go berserk!” La sfârșitul mesei, iritați oarecum de asediu, englezii ies până afară repede, câteva minute, să rezolve inconvenientul și se întorc apoi, ceva prăfuiți, ceva însângerați, dar ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, în cel mai pur James Bond style, să mănânce desertul și să bea șampania. Nu degeaba seria se cheamă „Carry on!”.
Cred că asta fac și acum, după Brexit, pentru că asta îi definește (și, oricum, nu au încotro): „Carry on, Br(ex)its!”
… Probabil că cineva chiar le-a pus the milk in the cup before the tea!
*
Acesta era un text scris în iulie 2016. Revin acum cu câteva adăugiri. Și probabil că voi mai reveni cu actualizări peste ceva timp, când Brexitul se va fi petrecut deja...
*
Așadar, the James Bond spirit: eroul singur, insular (aici cred că intră și Henry VIII, Elizabeth I etc.) care nu se bazează pe alții și care always gets the job done, no matter what. As opposed to The Three Musketeers care-s iconici pentru mentalitatea francezului. Pe lângă „liberté, égalité”, avem și „fraternité”, by all means! Trei sau mai mulți, până se ajunge la revoluție. Englezii n-au avut niciodată revoluții - de stradă; au avut revoluții mai (s)u(b)tile, ale intelectului, revoluții industriale etc. Mușchetarii get the job done too, ca și James Bond, numai că nu de unii singuri, ci mai mulți împreună funcționând ca unul singur („all for one, and one for all!”). Mușchetarii sunt întotdeauna uniți, nu se trădează niciodată unii pe alții sau pentru alții, nu se luptă între ei pentru putere, nu umblă cu bârfe, invidii și tertipuri. Ca și James Bond, de altfel. Nu le trebuie averi, sunt structural patrioți, onești etc., mai ales în variantele moderne, cu tot political correctness-ul aferent; pentru mine, cea mai reușită variantă modernă de mușchetari în cinematografie e făcută de... englezi, „The Musketeers”, un serial BBC excelent, ca toate serialele BBC. Bănuiesc că tocmai din pricina mentalității insulare și a unui genuin spirit al dreptății, cel mai longeviv și audiat musical din istoria UK este... „Les Misérables”.
Pe scurt, și James Bond și The Three Musketeers - they are the good guys, după cum știe toată lumea.
Așa cum anunțasem în titlu, nu mă pot abține să nu mă gândesc la noi, românii. Nu știu cât de mult se (mai) poate considera azi că Miorița e emblematică pentru spiritul românesc; poate că n-a fost niciodată, sau poate că a încetat să mai fie. Eu cred că e, cel puțin dintr-un punct de vedere. Nota bene: în cele ce urmează, las cu totul deoparte metafizica, transcendentalul, poezia, magicul, religiosul din balada „Miorița” (despre ele am scris în vremea școlii, în celebrele „comentarii la….”).
În Miorița, inițial, avem tot un „trei”, trei ciobani (cred că în baladă ei sunt numiți „ciobănei” strict din motive de rimă; sau poate că nu). Trei ciobani călătorind împreună spre casă. Dar acești trei nu pot trăi în armonie; invidia pe averea unuia dintre ei (fie ea materială sau spirituală) duce la dizarmonie și, de acolo, direct la crimă, cel puțin în intenție. Alianțele pământești se fac numai în cele ale răului. Avem un good guy și doi bad guys (inițial, toți trei păreau good guys, „ciobănei” inocenți) -
... De fapt, mă opresc aici cu paralela asta. Pentru că nu mai pot suporta evidența. Pentru că stau și mă întreb de ce întotdeauna pentru români este așa. Și pentru că, la urma urmei, putem fiecare continua paralela după cum credem de cuviință...
9 Mai 2017. Victoria lui Macron în Franța. Good-bye, City of London, welcome La Défense! Sau: de-acum, nici viitorul James Bond nu va mai fi ce-a fost (detalii aici).
*
28 Aprilie 2017. Well, Brexit a devenit Bregret: „Bregret? Majority of UK public now think vote to leave EU was wrong” - IBTimes