„un lac arab” ?

Neagu Djuvara, prin anii '80: „În sanctuarul vechii Franțe, treceam printr-un bazar, un souk arab. [...]

Pe ambele peroane, zeci de călători, dacă nu chiar peste o sută. Eu - singurul european. [...]

Răzbunare milenară - va fi rândul africanilor să spună: Mare Nostrum...”

25 ianuarie 2018

O stranie înțelegere acum a ceea ce atunci îmi părea doar o interesantă teorie (pentru că, la vremea aceea, încă nu călătorisem prin Europa) este legată de numărul 1-3/1996 din Secolul 20 dedicat Mediteranei - superb număr, plin de substanță. Eseul lui Neagu Djuvara, cu titlul „Mediterana mea” (din secțiunea geografii utopice, geografii reale), arunca în perspectivă coastele europene ale Mediteranei versus coastele africane, europenii versus africanii, și mai ales: Mediterana era leagănul civilizației, inima Europei, dar acum? ce mai e Europa acum? și semne anunțătoare ale sinuciderii Occidentului. Eseul se încheia așa, citez:

„Dar azi? Ce mai reprezintă Mediterana? Acum două mii de ani era una din cele două mari oaze ale lumii, cealaltă fiind de-a lungul Fluviului Galben. Azi ce-i mai unește pe mediteraneeni? Și ce pondere mai au țările Mediteranei față de coastele Atlanticului sau ale Pacificului?

Și mai e ceva, cu mult mai dramatic.

Acum vreo cincisprezece ani [adică prin 1980! - n.a.] mă întorceam într-o după amiază spre Paris, dintr-o îndepărtată periferie unde o mătușă, și ea refugiată, își sfârșea zilele într-un azil de bătrâni. Trenul „de banlieue” se oprea în fiecare stație. Îmi apare în zare acoperișul coclit al bazilicei Saint-Denis, necropolă a regilor Frantei și prim exemplar al artei gotice. Mi-e deodată rușine că știu Parisul de zece ani, și nu m-am învrednicit încă să vizitez bazilica unde zac regii Franței. Mă uit la ceas: cinci și jumatate. Cobor în grabă, poate voi sosi înainte de închidere. Am mărșăluit 20 de minute pe calea cea mare ce duce de la gară la bazilică. Pe trotuare și la parterul caselor, un șir neîntrerupt de tarabe și prăvălii ținute de nord-africani. În sanctuarul vechii Franțe, treceam printr-un bazar, un souk arab. În naosul bisericii, nimeni. Am trecut, smerit, pe lângă lungul șir de morminte cu giganți reprezentându-i pe înaintașii care au „clădit” Franța piatră cu piatră timp de o mie de ani. Mi-am adus aminte că toate mormintele erau goale: profanate în timpul Revoluției.

M-am întors cu inima strânsă. În mai puțin de un ceas se întâmplase să-mi apara deodată, dramatic, două semne anunțătoare ale sinuciderii Occidentului. Câțiva ani mai tarziu, ducându-mă la Casa Românească din Paris (un cămin al diasporei noastre), pe rue de Flandre, mai sus de Gara de Nord, am coborât la „metro Stalingrad” (ce ironie a soartei, să ne fi dat Primăria Parisului un cămin lângă metroul ce amintește o tragedie a noastră!). Pe ambele peroane, zeci de călători, dacă nu chiar peste o sută. Eu - singurul european.

Dacă „boala demografică”, extinsă azi în Europa întreagă, se va dezvolta mai departe pe nesimțite, cum s-a întâmplat în antichitatea greco-romană, peste două-trei sute de ani Mediterana va fi un lac arab. Departe de noi reconquista spaniolă. Departe cruciadele. Trecute, coloniile franceze și protectoratele engleze. Răzbunare milenară - va fi rândul africanilor să spună: Mare nostrum...”

Ceea ce povestește Neagu Djuvara aici se întâmpla prin 1980. Eseul a avut un mare impact asupra mea; publicat în 1996, când încă nimic (în afară de acest eseu) nu anunța, pentru mine cel puțin, ceea ce avea să urmeze, mi-a deschis un fel de ochi și mi-a sensibilizat atenția în direcția asta. Astăzi, nu pot să mă abțin să nu remarc cât de vizionar și profetic a fost...