Ca majoritatea ardelenilor (români, unguri, sași), n-am fixații naționaliste, sunt imună la orice fel de naționalism nesănătos. Am copilărit într-un sat ardelenesc cu vecini unguri (care vorbeau românește cu noi și chiar între ei când erau români de față), ba chiar, deși am fost botezată ortodox, nașii mei au fost unguri catolici pentru că se întâmpla ca vecinii sus-numiți să fie cei mai buni prieteni ai bunicii mele (care m-a botezat pe ascuns). Recent însă am început să aud un fel de lamentatio care nu-mi place...
Lamentarea Trianonului. Lamentații trianoniene - din Ungaria până pe BBC Radio 4; dinspre Est spre Vest, dar, paradoxal, mai mult în Vest. Le-am auzit - iarăși paradoxal - nu acasă, în Transilvania, ci de 13 ani de când sunt în Marea Britanie. Cel mai recent, astăzi, voalat, pe BBC Radio4 în emisiunea Last Word. Am dat peste jalea trianoniană în multe locuri: de la librăriile englezești, la Duke of York's Theatre din Londra, dar nu mă așteptam să dau peste o lamentație trianoniană (fie ea și voalată) tocmai pe BBC.
Lobby-ul unguresc jelind Tratatul de la Trianon a început chiar în 1920 și este într-atât de eficient încât occidentalul de rând (acela care nu prea știe istoria Europei de Est) probabil că e convins că Transilvania a fost, de la dinozauri și până în 1920, maghiară; că românii au primit cadou de WWI, în 1920, pe nedrept, fără nici un merit și în mod abuziv, o bucată din Ungaria numită Transilvania; că „limba transilvană” e maghiara; că Tratatul de la Trianon („an ill-deserved robbery” cum îl numește un jurnalist de la „The Guardian”) este „an incredibly divisive treaty which shaved off huge chunks of Hungarian territory”, care, adică, a smuls bucăți de pământ maghiar din Ungaria „the motherland”. Veșnica placă: se confundă Hungarian cu Austro-Hungarian. Imperiul, cu o țară. O țară, cu un imperiu.
În logica asta primitivă și inacceptabilă (credeam) în secolul 21, următorul pas care ar fi? Să înceapă și Marea Britanie o astfel de lamentatio după teritoriile care au aparținut cândva imperiului britanic? Sau otomanii (Erdogan o face deja, visează un imperiu neo-otoman) să facă lobby despre cât de nedrept că Balcanii (și Grecia toată, la o adică) au fost dureros smulși din trupul otoman? sau că Grecia a fost otomană încă din antichitate?!
Exagerez, fierște. Însă lobby-ul unguresc pe tema Transilvaniei și a Trianonului pare a fi acceptable and permitted în Vest. Dacă în textul de mai jos aveam un ton ironic-amuzat, acum mi-a pierit amuzamentul.
***
Acasă, în Transilvania, nu eu am dat peste lamentatio trianoni, ci soțul meu. Eram într-un hotel din Târgu-Mureș, soțul meu lua micul-dejun și, sesizând că e englez, a fost abordat de unul dintre ceilalți „comeseni” cu întrebarea bruscă - „blunt”, cum ar zice englezii - „Did you know that all this was actually Hungarian until the Romanians got it?” Soțul meu, care mânca, a rămas cu furculița în aer, perplex, „This... egg you mean?!” „No, Transylvania!” a venit răspunsul prompt. Și a urmat un început de monolog despre crudul tratat de la Trianon și cât de maghiară e Transilvania și etc., monolog pe care soțul meu l-a tăiat iritat, fiindcă de obicei nu-i place să (i se) vorbească în timp ce mănâncă, fiindcă nu suportă bădărănia, fiindcă nu suportă ne-adevărul. În diminețile următoare l-a salutat pe jeluitorul maghiar exclusiv cu „Bună dimineața! Ce mai faceți?” (în română), formulă de salut la care i s-a răspuns numai cu mormăieli și priviri piezișe.
Întâmplarea ne-a rămas în memorie sub titlul de „the Transylvanian egg” (oul transilvan): is the Transylvanian egg Hungarian or Romanian? Sau, ca să păstrez întocmai analogia și pentru a da un nume obsesiei infantile a oului, obsesie care-l bântuia pe turistul ungur: ce a fost la început oul transilvan, unguresc sau românesc?
Indiferent de răspuns, fragilitatea oului e universală, așadar: a se mânui cu grijă oul transilvan!
Please handle with care the Transylvanian egg!
Ca răspuns la obsesia turistului maghiar, acesta este
Pe scurt: în emisiunea de pe BBC sunt 10 minute de obituary dedicat Annei Sándor de Kénos - citez: „the last Transylvanian aristocrat to have lived through the communist purges”, prietenă bună a lui Sir Patrick Lee Fermor (despre care vorbesc mai jos), o aristocrată transilvană curajoasă, cu destin exemplar. Prinsă în lanțul alianțelor, Ungaria suferă pierderi mari culminând, în 1918, cu „the chaos of defeat”. „For the Hungarians, the loss of the province [Transylvania] seemed the hardest to bear of all her post-war disasters”. Iar acești „transylvanian aristocrats” s-au trezit brusc „living in an island-existence, now in Romania, cut off from the Hungarian motherland, but still very much devoted to the Hungarian motherland.” (de două ori într-o frază „the Hungarian motherland”)
Dacă aș fi ascultătorul britanic de BBCRadio și n-aș ști nimic despre istoria Transilvaniei, României și Ungariei, aș înțelege următoarele:
- „Transylvanian” este echivalent cu „Hungarian”;
- „Transylvania” este o „Hungarian province”;
- „Romania” este o țară căreia i s-a „dat” Transilvania, provincie dureros smulsă din „the Hungarian motherland”.
Cuvântul „trianon” a lipsit total din conversație, însă tonul, aerul și aluziile au fost acolo. A fost însă omniprezent ostracizatul, de obicei, cuvânt „the motherland”...
***
Descriu lamentația asta trianoniană mai jos, într-un text scris mai demult.
17 septembrie 2017
Sándor și Miklós (Transilvania literară)
~ Numai literatura poate prinde și fixa irizările de carne vie ale istoriei unui ținut ~
Căutam pe Amazon Books și pe Ebay cărți de ficțiune despre Transilvania. Nu cărți de călătorii, de istorie, memorialistică, albume de artă etc. Nu. Căutam literatură / ficțiune / beletristică / roman despre Transilvania.
Prima carte care apare întotdeauna la orice căutare este Miklós Bánffy (1873-1950) - „The Transylvanian Trilogy: They Were Counted, They Were Found Wanting and They Were Divided” (nu știu în maghiară cum sună aceste titluri, dar în engleză sunt absolut fascinante). Un fel de „Anna Karenina and War and Peace rolled into one”, cum scrie un cronicar englez. O trilogie fascinantă. Numele autorului este alăturat numelor grele ale literaturii universale: Proust, Tolstoi, Trollope, Dostoievski, Czesław Miłosz, Pasternak, Thomas Hardy, Milan Kundera (?), Joseph Roth. „Bánffy’s masterpiece resembles Proust’s, yet he writes with all the psychological acumen of Dostoevsky.” (The London Magazine), „Fascinating. He writes about his quirky border lairds and squires and the high misty forest ridges and valleys of Transylvania with something of the ache that Czesław Miłosz brings to the contemplation of this lost Eden.” (The Guardian)
Prefața Trilogiei (care se poate citi integral aici) este scrisă de nimeni altul decât Sir Patrick Leigh Fermor („Paddy” - cum se numește el pe sine), atât de faimos și atât de interesant el însuși ca personaj încât nu mai insist; sunt fascinată mai ales de partea greacă și de spion a vieții lui (rezumată oarecum aici), un fel de Lord Byron Reloaded și „a cross between Indiana Jones, Graham Greene and James Bond”, luptând în WW II alături de rezistența cretană (amintindu-mi, vag, de personajul Lieutenant „Bunny” Warren, parașutat în Kefalonia, vorbitor de greacă veche studiată la Oxford, spre stupefacția și amuzamentul localnicilor care firește nu înțelegeau o iotă, după cum nici italienii nu l-au înțeles când a încercat să le vorbească în latină - unul dintre cele mai interesante personaje secundare ale lui Louis de Bernières, încapsulând perfect spiritul britanic bărbătesc al acelor ani: luptătorul singuratic, pe față sau din umbră, gentleman-ul perfect, exploratorul erudit cățărat în munți cu un rucsac de cărți în spinare și nelipsitul radio, mereu de partea dreptății și a adevărului), capturând un general german (subiect de carte și film) și stabilindu-se, ani după aceea, în Peloponez (unde, alături de soția lui și de prietenii artiști - pictorii John Craxton și Nikos Hadjikyriakos-Ghika -, îmi stârnește magia altor zile grecești, cu Henry Miller, Seferis, Katsimbalis, Lawrence Durrell, același Ghika și toți prietenii lor artiști). Când l-am citit pentru prima oară cu „Between the Woods and the Water” (curioasă să aflu ce povestește despre Transilvania și România), felul în care folosește limba engleză m-a făcut să cred că am dat de un fel de Evelyn Waugh al memorialelor de călătorii; scriitoarea și cântăreața persană Shusha Guppy (née Shamsi Assār, fiica unui ayatollah și teologian shia iranian, ea însăși un personaj interesant al Parisului și apoi al Londrei literare și boeme a anilor '60) descrie această esență: „You're having a nice evening and he comes out with a Hungarian song and a Romanian poem... But his language is English. The way he manipulates the English language is like watching Paganini playing his Stradivarius...”
Fermor a fost în sfârșit tradus recent și în română (dat fiind că a cunoscut îndeaproape, a fost fascinat, a iubit și a scris, printre altele, extraordinar despre România anilor '30, după cum îndrăgostit a fost și de prințesa Bălașa Cantacuzino). Fermor este convins (cum afirmă în Prefața Trilogiei lui Bánffy) că „with one interregnum, Hungary and Transylvania had been ruled by the Magyars for a thousand years.” Well, cred că „Paddy” exagerează cu câteva secole în cazul Transilvaniei. La cât de informat și enciclopedic e în general, mă surprinde. Reafirmă lucrul acesta și mai târziu, prefațând memoriile lui Bánffy: „The thousand year-old kingdom of Hungary, which formed the major part of the Austro-Hungarian Empire until the last Habsburg fled in 1918, was finally dismembered by the Western Allies by the terms of the peace treaties which followed the First World War. Phoenix-like the Hungarian people survived the horrors of war, the disappointment of the first socialist republic, the disillusion of the brief but terrifying communist rule of Béla Kun, and the bitterness of seeing their beloved country dismembered by the Treaty of Trianon. This is the world that Miklós Bánffy describes in The Phoenix Land.”
Impresionant și tulburător. Totuși, păcat că Fermor n-a prefațat și „Memoriile” lui Mircea Eliade, de exemplu. Ar fi aflat varianta românească a anului 1918, a Tratatului de la Trianon din 1920, și a ceea ce a însemnat România Mare. Și atunci ar fi avut viziunea completă asupra Transilvaniei. Pe care, de altfel, a iubit-o.
Mă întreb dacă toți cei care scriu cu jale despre Tratatul de la Trianon au avut curiozitatea să afle cum s-a simțit acest Tratat de cealaltă parte: cum l-au simțit românii (inclusiv românii transilvăneni), cehii, sârbii. De ce-i interesează numai cum l-au simțit maghiarii?
Aș fi putut intitula acest text „de ce în Europa se știe numai partea de istorie și de literatură maghiară a Transilvaniei”, adică din epoca imperială a Transilvaniei - pentru care eu însămi am mare admirație. Pentru că scriitori maghiari (transilvăneni sau nu) au scris romane memorabile despre, romane care au fost traduse și elogiate în publicații de pe continent și de peste ocean, și pentru care s-a făcut lobby eficient. Despre istoria românească a Transilvaniei pare că nu se știe, literar, mai nimic. Pentru că, literar, Transilvania românească pare că nu există pe harta Europei. Așa e? Transilvania este, pentru cititorul străin, descoperită literar prin această Trilogie scrisă de Miklós Bánffy, cel născut la Cluj în celebra și interesanta familie Bánffy de secol 15, ajuns om politic și ministru de externe al Ungariei (lucrând intens pentru revizuirea granițelor stabilite de mai-sus-menționatul Tratat de la Trianon, cu speranța de a recupera Transilvania), și ajuns și scriitor - numit, după reeditare, „the Tolstoy [and the Chechov, for that matter!] of Transylvania”. E drept că, punând în motorul de căutare „Transilvania” și selectând „books”, apare imediat Trilogia pentru că are încorporat în mod fericit în titlu chiar cuvântul căutat. Iar istoric, cam ce se știe despre Transilvania în UK în general poate fi încapsulat în această formulă post-trianoniană - „Transylvania - the Hungarian province lost to Romania after the 1914-18 war”, cum sună prima frază dintr-o cronică a Trilogiei cu titlul „Imperial sunset song”.
Un alt scriitor celebru maghiar, Sándor Márai (1900-1989), nu are nimic în comun cu Transilvania, născut fiind în Kassa (Košice de azi), trăind în Budapesta și apoi emigrând, la venirea comuniștilor (care l-au și interzis). Însă splendidul lui roman „Embers” (una dintre cărțile mele favorite „of all times”) este deseori asociat cu Transilvania, deși în carte cred că nu apare niciodată cuvântul „Transilvania” (sau „transilvan”). Iar autorul nu spune nimic mai mult despre locul acțiunii în afară de faptul că este „a castle at the foot of the Carpathian Mountains”. Și cam atât. Publicat în 1942 în Budapesta, a rămas necunoscut până în 2001 când a fost descoperit de un editor francez și republicat, devenind brusc international bestseller și „part of the European Twentieth Century literary canon”, în linia Thomas Mann, Musil, Kafka (Márai fiind, de altfel, primul cronicar care a scris despre Kafka). „Sumptuous... A lost masterpiece and a newly proclaimed classic.” (The Guardian), „An extraordinary story of love and friendship, of fidelity, pride and betrayal. Gripping and unforgettable, it is a masterpiece.” (The Penguin Books), „As masterly and lovely a novel as one could ask for, evoking the memory of unspoken passions, the loss of illusions, the crumbling of an empire, and all the aching beauty of that which lasts but a moment and then is gone forever. A compact masterpiece. Embers is perfect.” (Washington Post), „Lustrous... a jewelled antique. Employs a musical command of motifs, variations, tempos and cadences ... thrilling.” (New York Times Book Review). Însă faima lui a fost postumă. Când Sándor Márai s-a sinucis în 1989 în San Diego USA, foarte puțini auziseră de el. Și a murit fără să apuce să afle de căderea comunismului în Europa de Est.
Ca multe capodopere literare, Embers a fost dramatizată. Pusă în scenă la Duke of York's Theatre în Londra în 2006, cu Jeremy Irons în rol principal.
Am fost să o văd. Spectacolul se deschide cu un Jeremy în mijlocul scenei, aranjându-se, preț de câteva minute bune, într-o oglindă imaginară care eram noi, de fapt, publicul - scrutându-și nu ținuta, ci trecutul (dar, până să înțelegem asta, ochii noștri cădeau, admirativi, pe ținută și, mai ales, pe Jeremy). De la început și până la cea din urmă secundă, a fost un regal. Jeremy a fost un foarte bun Henrik (l-a „împielițat” foarte bine). Dramatizat, romanul a fost redus și simplificat la esență, fără nici un fel de fundal istoric evident (fundal care există, însă, pe alocuri, în carte). O piesă de teatru cu două personaje doar, și același decor. Înfruntarea Henrik/Conrad. Și atât.
Și atât doar fiind, am înghețat, pentru câteva secunde, când am deschis caietul de sală. În el, out of the blue, erau două pagini de istorie „Twentieth-century Hungary” și două hărți sugerând „cruzimea” Tratatului de la Trianon („an ill-deserved robbery” cum îl numește, în alt context, un jurnalist de la „The Guardian”): „an incredibly divisive treaty which shaved off huge chunks of Hungarian territory”, care, adică, a smuls bucăți de pământ maghiar din patria-mumă Ungaria. Veșnica placă: se confundă Hungarian cu Austro-Hungarian. Imperiul, cu o țară. O țară, cu un imperiu.
Și, cu acest caiet de sală, englezul cultivat pleca acasă. Nimeni nu s-a întrebat de ce în acest caiet de sală era o irelevantă (pentru spectacol) și tulbure lecție de istorie, fără vreo legătură cu piesa, o mostră perfectă de lobby eficient...
Ca majoritatea ardelenilor (români, unguri, sași), n-am fixații naționaliste, sunt imună la orice fel de naționalism nesănătos. Am copilărit într-un sat ardelenesc cu vecini unguri (care vorbeau românește cu noi și chiar între ei când erau români de față), ba chiar, deși am fost botezată ortodox, nașii mei au fost unguri catolici pentru că se întâmpla ca vecinii sus-numiți să fie cei mai buni prieteni ai bunicii mele (care m-a botezat pe ascuns). Dar caietul de sală cu pricina m-a atins, cumva, în inexistentul (până atunci) meu nerv naționalist. Pentru că induce în eroare nu pe mine, ci pe alții. Noroc că, așa cum ziceam, a fost numai pentru câteva secunde. Căci pe urmă m-am scufundat în magia de pe scenă și am uitat complet... Și e clar că îi iubesc foarte mult, mai ales pe Sándor. Eu vin (și) din Transilvania lor, de aceea rezonez intens și direct cu lumea și cărțile lor.
„The world has no need of Hungarian literature”, scria Sándor Márai în jurnal în 1949. Și tocmai el a făcut ca „Hungarian literature” să capete faimă internațională după moartea lui (alături de Bánffy și alți scriitori maghiari, foarte apreciați de critica internațională și foarte citiți de public). A fost tradus în numeroase limbi, nu știu dacă și în română. A scris în exil, a refuzat să fie publicat în Ungaria comunistă. Nu doar reper literar, ci și moral. Mă bucur că acești scriitori (indiferent de naționalitate) au pus Transilvania pe harta literară europeană. Aștept ca pe piața literară să intre, pe lângă Transilvania maghiară, și Transilvania românească; nu pentru a fi în competiție, ci pentru a se completa reciproc, fiecare respectându-și bucata sa de istorie. Nu cred că va fi în timpul vieții mele.
Un pasionat cititor englez al Trilogiei a refăcut traseul personajelor lui Bánffy într-o călătorie în Transilvania actuală (anul 2010): „About a year after having read them I travelled by motorhome through all the areas in Transylvania mentioned in the trilogy, now part of Romania, with the aid of a map giving the original Transylvanian names of the towns and villages which had been changed into Romanian.” (sublinierea îmi aparține; textul integral aici). Dar care „original Transylvanian names”? E clar că prin „Transylvanian language” acest cititor/comentator înțelege „maghiara”. El nu știe că istoria Transilvaniei nu începe la 1687. El crede că numele de localități au fost „românizate”. De maghiarizare nu știe fiindcă n-are de unde. De maghiarizare vorbește chiar caietul de sală menționat mai sus. Maghiarizare care a început mult mai devreme, de fapt, și nu doar a numelor de localități, dar și a numelor familiilor nobiliare și cneziale transilvane românești care au avut de ales, la mijlocul secolului 15: maghiarizarea numelui și trecerea la catolicism, sau păstrarea numelui românesc și pierderea titlului nobiliar și a proprietăților. Din această cauză și în acest mod Cândeștii au devenit Kendeffy, de exemplu, și lista e mare, „originea românească a unei părți importante a nobilimii din regatul feudal al Ungariei” (Ioan Drăgan - „Nobilimea românească din Transilvania (1440-1514”) neputând fi contestată, nici istoric, nici în alt fel. Altă maghiarizare a numelor s-a petrecut la începutul anilor 1900. Bunica mea are acte emise ba în numele ei românesc, ba în numele ei românesc maghiarizat în mai multe feluri, nu doar într-unul singur.
Cineva îmi povestea de un profesor de literatură slavă, în anii '90, un erudit, cu studii la Paris (francofon convins) care, revenind din prima lui călătorie în Transilvania, spunea: „Am fost surprins să descopăr că Transilvania e locuită preponderent de români. Europa nu prea știe, pentru că, în Europa, numai maghiarii vorbesc despre Transilvania. Europa știe numai varianta maghiară a Transilvaniei. Istoricii voștri ce fac? Unde e versiunea lor? Unde e adevărul lor? Unde e completarea lor? Unde e... istoria lor? De ce nu fac lobby în Europa la fel de eficient? De ce nu sunt traduși? Cine poate citi în română ca să afle și versiunea lor?” Știu, este un subiect foarte sensibil, complex, și se poate ușor cădea în capcana naționalistă, capcană în care istoricii autentici nu cad niciodată, tocmai pentru că ei au acces cât mai de aproape la adevăr. De aceea vocea lor e absolut necesară.
Dar de ce nu: romancierii noștri ce fac?... Nu în sens visceral, de propagandă istorică, ci ca literatură: roman istoric (historical fiction), sau memorialistică de calitate. Bánffy și Márai au dat mărturie despre lumea lor așa cum a fost ea (Miklós despre lumea interioară și exterioară, Sándor mai mult despre lumea interioară), n-au făcut propagandă (sau n-au făcut prin intenție, dar s-a făcut prin rezultat), ci au făcut literatură pură care a intrat în patrimoniul cultural universal, unde nu există granițe (Miklós - descoperit în anii '90 de un jurnalist devenit, cu această ocazie, editor, care o localizează pe fiica scriitorului și împreună reeditează și traduc în engleză vasta trilogie, traducere recompensată cu „the Oxford Weidenfeld Translation Prize”; iar Sándor - descoperit, cum spuneam, de un editor francez). Este „Pădurea Spânzuraților”, de exemplu, în patrimoniul cultural universal? De ce nu?
Căci numai literatura poate prinde și fixa irizările de carne vie ale istoriei unui ținut.
Prin literatură atingi masele, nu doar câțiva cititori de elită, nu doar o nișă de specialiști. Este absolut vital ca informația de specialitate să fie „auzită” internațional, dar la omul de rând accesul se face prin astfel de historical fictions, la mare prețuire în literaturile altor țări (în lipsa unui alt argument, omul de rând ia de bun ceea ce găsește publicat deja, nimeni n-are răbdare și interes să studieze istoria României ca să verifice, plus că ar trebui să știe românește ca să poată citi). Iar istoria românilor (mai ales cea medievală) este plină de personaje fascinante (așa cum cu pasiune povesteam în „Vlad și Radu”)... Ca să nu mai adaug datoria morală pe care o avem față de propria noastră istorie pe care se pare că o neglijăm și disprețuim în mod teribilist-infantil; ca un copil căruia îi e rușine cu părinții lui și îi crede urâți, și s-ar vrea orfan, adoptat, sau pur și simplu fără...
De exemplu, e destul să rostești cuvântul „daci” și ești taxat instantaneu drept dacoman (?!), primitiv, incult, ignorant, ceaușist, retrograd, fundamentalist, ultranaționalist etc. Am aflat mai multe despre daci din multiple documentare văzute aici pe BBC, decât din documentare românești. Și ce e fixația asta cu romanii, că n-a existat civilizație în Dacia înainte de venirea romanilor, sau că tot ce a existat înainte e demn de dispreț? Cel puțin britanicii admit că „Before the arrival of the Romans, Britain was home to a wide array of sophisticated and thriving cultures.” Cum ar fi ca englezii să-și disprețuiască istoria antică, să râdă și să nu dea doi bani pe trecutul lor, să-i maimuțărească și desconsidere pe celți și picți și pe cei care-s interesați de ei, când orice vârf de săgeată celtă descoperită devine instantaneu știre națională?
Cât despre „unirile” lor de mai târziu, au avut două (o mică unire și o mare unire, 1707 și 1800), până să devină „the United Kingdom of Great Britain”. Unirea Angliei și Scoției a fost destul de turbulentă, însă cu ce extraordinar rezultat! „What began as a hostile merger would end in a full partnership in the most powerful going concern in the world... it was one of the most astonishing transformations in European history.” (Istoricul Simon Schama). Valabil pentru chinurile facerii oricărui stat (inclusiv al nostru), „Britain has been shaped by turmoil between its nations, and tension between state and church.” Ne sună tuturor cunoscut.
PS O superbă carte-monografie, una dintre primele cărți pe care le-am întâlnit în librăriile Waterstones când am ajuns în UK, este „The History of the Wass de Czege Family” - András W. Kovács (se poate citi aici). Visez (zadarnic, probabil) să găsesc în librăriile Waterstones cândva și o monografie a familiei Cândea-Kendeffy (ale cărei extraordinar de interesante arhive sunt celebre printre istorici, dar care nu cred că au fost vreodată publicate integral - și nici nu știu unde se mai află ele acum). Însă urmașii acestei familii se vede că nu dau doi bani pe propria lor istorie, din moment ce însăși reședința lor, Castelul Kendeffy din Sântămărie Orlea - Hațeg (precum și celelalte monumente - castele și biserici - ale lor), e total neglijat, prost „renovat”, ba chiar închis publicului; va deveni, probabil, o ruină curând; și asta într-o epocă în care nu există scuză pentru așa ceva, în afară de ignoranță și lene; astăzi se pot ușor accesa fonduri europene pentru renovarea monumentelor istorice (în cazul în care Ministerul Culturii e neputincios la acest capitol).