~ speculații de om îngrijorat de realitatea în care trăiește ~

text scris în noiembrie 2017

reluat acum pentru Samuel Paty și toți cei măcelăriți în numele islamismului

Ce religie este aceea care spune că, dacă omori, ajungi în Paradis? Ba chiar să omori ca să ajungi în Paradis? Să faci Iadul pe Pamânt ca să obții Paradisul? Să măcelărești ca să intri garantat în Paradis? Ce Paradis e acela? Paradisul Iadului, evident. Poate că și Iadul are un Paradis al lui. Și ce religie e aceea? Religia jihadiștilor - nu e deloc religie, ci e un „cult al morții” (au spus-o alții înaintea mea).

Întorși în caverne. Dar cu internet și tehnologii de comunicare moderne. Arta, știința, școala, râsul (caricatura) sunt interzise la ei cu prețul vieții. Nimeni din trecut nu și-ar fi imaginat asta despre viitor. Ce ar spune Shakespeare, Da Vinci, Einstein despre omenirea de azi, despre jihadiștii ăștia?

Măcelărirea caricaturiștilor de la Charlie Hebdo, de exemplu, mi-a amintit de „Numele Trandafirului” al lui Umberto Eco. Și acolo râsul era sancționat cu moartea de călugărul Jorge. Poate că jihadiștii au nevoie de câteva secole de acum înainte pentru a se rafina, pentru a se tempera, dar, peste câteva secole, vor mai fi lăsat ei suflete vii pe planetă? O diferență majoră între Inchiziție și ăștia este că Inchiziția nu s-a constituit atunci într-un stat-califat care înghite alte state și destabilizează continente. Iar jihadiștii de azi distrug tot ce nu e în Coran, sau nu are legătură cu Coranul, sau a existat înainte de Coran (secolul șapte): artă, religie, știință. Dar le convine să folosească din plin tehnologiile moderne. Internet, Facebook, Twitter, Whatsapp, platforme online - astea parcă nu erau în Coran, nu? Atunci de ce le folosesc? Și de ce sunt lăsați să le folosească? - asta deschide altă discuție, despre moralitatea giganților internetului, despre care am mai vorbit...

... Nu știu cum se face, dar, uitându-mă la fotografiile cu fețele tuturor teroriștilor ăstora de până acum (puteți vedea o întreagă galerie cu jihadiștii britanici aici), constat de fiecare dată că sunt și foarte urâți (și la propriu, nu doar la figurat) - vorba lui Ioan Nenițescu în „De la Românii din Turcia europeană: studiu etnic și statistic asupra Armânilor” 1895, pagina 55 unde povestește despre temuții „bandiți Bulgaro-Mahomedani”: „vr'o opt sau zece capete în care, de sigur că nu locuise nici odată un gând bun. Atât erau de urîți la chipuri în cât fie-care părea a fi un greș al naturei”. Uitându-mă la fața lui Khuram Butt, nici nu mai am nevoie de vreo demonstrație științifică pentru a da dreptate oamenilor de știință care au afirmat recent că Homo Sapiensis a coabitat la un moment dat cu agresivul Homo Neanderthaliensis. Descendenții încrengăturii ăsteia sunt, fără îndoială, vizibili și azi pe planetă. „Un greș al naturei”.

Revenind la „nu e religie ci un cult al morții”: totuși, rădăcina doctrinei așa-zisului IS este islamismul wahhabist (un extremism, un fundamentalism din secolul 18); așa-zisul IS este un wahhabism contemporan. Am aflat asta din analiza lui Alastair Crooke „You Can’t Understand ISIS If You Don’t Know the History of Wahhabism in Saudi Arabia” (publicat aici), este o analiză absolut vitală în ziua de azi și lămurește multe din întrebările pe care probabil că mulți ni le punem, cu groază.

Ce am reținut din Alastair Crooke (citez):

”

„Abd al-Wahhab demanded conformity — a conformity that was to be demonstrated in physical and tangible ways. He argued that all Muslims must individually pledge their allegiance to a single Muslim leader (a Caliph, if there were one). The list of apostates meriting death included the Shiite, Sufis and other Muslim denominations, whom Abd al-Wahhab did not consider to be Muslim at all. Those who would not conform to this view should be killed, their wives and daughters violated, and their possessions confiscated, he wrote.”

”

„Ibn Saud’s clan, seizing on Abd al-Wahhab’s doctrine, now could do what they always did, which was raiding neighboring villages and robbing them of their possessions. Only now they were doing it not within the ambit of Arab tradition, but rather under the banner of jihad. Ibn Saud and Abd al-Wahhab also reintroduced the idea of martyrdom in the name of jihad, as it granted those martyred immediate entry into paradise. In the beginning, they conquered a few local communities and imposed their rule over them. (The conquered inhabitants were given a limited choice: conversion to Wahhabism or death.) By 1790, the Alliance controlled most of the Arabian Peninsula and repeatedly raided Medina, Syria and Iraq. Their strategy — like that of ISIS today — was to bring the peoples whom they conquered into submission. They aimed to instill fear. In 1801, the Allies attacked the Holy City of Karbala in Iraq. They massacred thousands of Shiites, including women and children. Many Shiite shrines were destroyed, including the shrine of Imam Hussein, the murdered grandson of Prophet Muhammad.”

”

„Paradoxically, it was a maverick British official, who helped embed the gene” [of wahhabism and, implicitly, of self-destruction] „into the new state. The British official attached to Aziz, was one Harry St. John Philby (the father of the MI6 officer who spied for the Soviet KGB, Kim Philby). He was to become King Abd al-Aziz’s close adviser, having resigned as a British official, and was until his death, a key member of the Ruler’s Court. He, like Lawrence of Arabia, was an Arabist. He was also a convert to Wahhabi Islam and known as Sheikh Abdullah.” So he is „the British Godfather of Saudi Arabia”.

~ ALASTAIR CROOKE - „You Can’t Understand ISIS If You Don’t Know the History of Wahhabism in Saudi Arabia” ~

Toată analiza este mind-blowing. Și, peste toate astea, descoperirea petrolului și mărețele relații americano-saudite (care par o glumă proastă a istoriei: cea mai dezvoltată democrație din lume versus una dintre cele mai primitive țări din lume); dacă n-ar fi fost petrolul, ar fi fost oare aceiași buni prieteni? Povestea de acum cu Saudi Arabia acuzând Qatarul pare a fi o glumă proastă, un fum în ochi, „hoțul strigă hoții”.

*

Citeam despre corb zilele trecute, despre „raven”, pasărea inteligentă și binecunoscută (toată lumea știe măcar despre Raven-ul lui Poe). Am căutat apoi pe net referințe despre corb în cultura popoarelor; erau cele mai fascinante povești despre corbi în diferite culturi, credințe etc. La musulmani ce referință era? Una singură: Coranul zice că e voie să ucizi un corb! Nimic altceva, ci totul în termeni de ce ai voie sau n-ai voie să faci/ucizi. Obsesie? Mărunt exemplu.

*

„Moda” asta de a omorî secerând oameni cu vehicule e destul de veche, e inventată de palestinieni și e preluată de la palestinienii din Jerusalem unde astfel de atacuri au loc de mult timp. Aici un „shocking CCTV footage shows Palestianian attack on a bus stop” din 2015 (era pentru prima oară când priveam așa ceva). Era de așteptat să implementeze metoda asta cumplită și în Europa, era clar că urma să fie și aici, fiindcă e nesofisticată, puțin riscantă pentru ei ca planning, și eficientă. „Barbaric and horrific”, indeed.

*

„Religia păcii”. De curiozitate, m-am uitat pe această prezentare: “Islam is the religion of peace... Well, not exactly! Endless battles for dominance since its inception”. Nu știu dacă e adevărat tot ce se spune în această prezentare. Însă da, numai în istoria Constantinopolului faptele sunt următoarele: 674-78 AD First Muslim Arab Siege of Constantinople - adică, într-adevăr from its inception: primul „muslim arab empire” poartă un „aggressive warfare against Byzantium hoping to deliver a lethal blow by capturing the Byzantine capital, Constantinople”, fiindcă atunci ar fi avut acces direct la Europa; 717-18 AD the Great Siege of Constantinople. Și tot așa, până la 1453 când, slăbit de cruciați și venețieni în 1204, Constantinopolul e cucerit. În tot acest timp, pașnicii musulmani atacau constant Europa (și cucereau Asia, firește) din toate părțile secole de-a rândul, de la its inception până în ziua de azi. Au vrut Europa încă de când s-au născut. Și nu doar Europa. Este astăzi altfel? Câte dintre războaiele în desfășurare pe glob la ora asta au la bază islamul? Nici unul, mi se va răspunde, pentru că cei care poartă războaie în numele islamului nu sunt de fapt musulmani normali, sunt numai niște descreierați. Desigur. Atunci, de ce sunt atât de îngrijorător de mulți? Și de bine organizați? Și în numele cui poartă aceste războaie?

*

Eram în mașină și aud brusc o frază la radio care-mi captează atenția, fără să aud și cine o spune: „we must stop being politically correct and get down to business of security for our people”. Hopa! În sfârșit cineva, un lider politic pesemne, care pune punctul pe i (deși eu aș fi fost mai precisă: „over-politically correct” - foarte important: nu pc neapărat, ci political correctness-ul dus la absurd, exagerat)! Întreb pe soțul meu cine spune fraza asta interesantă. Cine, mizerabilul de Trump! Pentru a doua oară sunt, în mod paradoxal, de acord cu el. Prima oară a fost când a sugerat să-i numim „losers” pe măcelarii ăștia; are dreptate, a-i numi monștri nu face decât să le umfle orgoliul. Și e și psihologic: ne proiectăm asupra lor dorința noastră ca ei să piardă. Nu asta se tot aude în toată mass-media, că they will not win? Dacă they will not win, logic urmează că they will lose, adică vor fi niște losers. E ok când o spunem noi, dar când o spune Trump nu mai e. Că ne convine sau nu, tot dublul standard se cheamă. Asta nu înseamnă deloc că sunt pro-Trump. Însă refuz să fiu ipocrită. Pe de altă parte, mass-media ar trebui să nu mai difuzeze imagini cu bieții oameni alergând și țipând terifiați, îmi și imaginez jihadiștii privindu-le, jubilând și felicitându-se pentru teroarea pe care au semănat-o. E ca și cum îi legitimăm. Așa cum numindu-i „IS” îi legitimăm ca stat; ei nu sunt stat, ei sunt daesh. Găsesc că e umilitor (și pentru noi, și pentru cei care le-au căzut, la propriu, victime) să-i lăsăm să jubileze, să le furnizăm material vizual pentru a jubila și a li se părea că au triumfat. Și e traumatizant și pentru acești oameni filmați astfel să se vadă în mass-media, on and on. Pe această temă, un articol edificator în IBTimes: „How the media's harassment of terrorist attack victims makes their trauma worse”.

*

Și în acest timp, în aceste timpuri, în acest context planetar, România se găsește să construiască cea mai mare moschee din Europa în București. Năstase (când au început negocierile cu Erdogan) și Băsescu și Ponta (când s-au continuat negocierile), dar mai ales Ponta (care, în 2015, prin Hotărâre de Guvern, le dă terenul gratuit, 11.000 metri pătrați), și actualul guvern (care dă ok-ul final). Pentru cine construiesc ei moscheea? Câți musulmani are România? Care este scopul acestei moschei-mamut/școală islamică? Care este deal-ul aici?

Dar ce unicați suntem: avem cea mai mare catedrală ortodoxă - faraonică - și o să avem cea mai mare moschee din Europa!

*

M-am întrebat de multe ori, și mă bântuie întrebarea asta de foarte multă vreme: pot eu să mă uit la „fiarele” astea mondiale (islamiști, jihadiști, teroriști), reușesc eu să mă uit la ei ca la „aproapele meu”? Reușesc eu să mă uit la un criminal, orice criminal, ca la aproapele meu în care e chipul lui Dumnezeu? Și să-l iubesc? Oprește asta răul, moartea? Cuvântul bun versus mitraliere și sabie și cuțit și vehicul-armă? Îmi închipui că cei decapitați or fi încercat cuvântul bun… Și dacă, întorcând și celălalt obraz sperând că chipul lui Dumnezeu ascuns în ei se va trezi, nu mai rămâne nimeni pe planetă în afara lor? Ce (ne mai) facem? Asta ar fi din prespectiva creștinismului.

Din perspectiva political correctness-ului normal și temperat (care mie mi se pare a fi un fel de creștinism fără Dumnezeu, fiindcă preceptele lor morale se suprapun cumva peste cele ale creștinismului pe care, de altfel, ei îl disprețuiesc: să nu furi, să nu ucizi, să-ți iubești aproapele necondiționat, eliminând prejudecățile, să nu judeci pe alții - mai ales pe cei care sunt minoritate, orice fel de minoritate - acceptând diferențele, adică să fii anti-rasist, pro-diversitate etc), firește că li se face loc tuturor, sunt toți bineveniți, invitați, poftiți, stați cu noi, dar islamiștii ăștia e clar că nu vor să stea la masă cu noi, ci vor să ne ia masa cu totul, după ce mai întâi ne omoară fiindcă, chiar dacă ne-am converti, n-am fi destul de musulmani. Abia acum se aud voci că „enough is enough!” PM britanic anunță măsuri concrete antiterorism, după măcelul de duminică seara. Sper să nu fie numai vreun curs de re-educare, a crash-course on democracy, „give up jihad or we'll send you to a course!” Sper că celor care au luptat și s-au întors îndoctrinați înapoi în UK (peste 20.000 doar cei declarați oficial) li se va ridica cetățenia britanică, vor fi acuzați și judecați pentru high treason, iar celor care sunt încă acolo luptând activ de partea jihadiștilor li se va ridica cetățenia și nu li se va mai permite revenirea în UK. Însă asta n-ar fi destul pentru că totul e mult mai complicat. Mai sunt și jihadiștii locali, cei care n-au fost în Siria, precum cei din atacul de pe London Bridge. Însă măsurile astea ar fi prea radicale pentru standardele noastre, vai. Aștept cu nerăbdare să văd ce măsuri concrete vor lua. Până una-alta, aflăm că the ring-leader era în vizorul autorităților, chiar apăruse într-un episod din „The jihadist next door” (aici), și tot n-a fost considerat atât de periculos încât să se ia vreo măsură, hmm.

*

„This is for Allah!” urlau măcelarii de oameni pe London Bridge, și „Islam! Islam! Islam!” în timp ce îl înjunghiau pe Roy Larner - „The Lion of London Bridge” care a luptat cu mâinile goale împotriva celor trei teroriști simultan (și acum e în spital cu opt răni). Musulmanii moderați zic că nu, că ăla nu e adevăratul islam. Că e fundamentalism, da. Totuși, cum se poate ca o religie să fie atât de echivocă? Poate fi o religie deturnată, deviată? Creștinismul spune clar „să nu ucizi” și punct (și budismul spune așa, și hinduismul etc). Și totuși a avut Inchiziția, de exemplu. Da, dar asta a fost acum sute de ani. Astăzi nimeni nu mai ucide în numele creștinismului. Spune Coranul clar „să nu ucizi” și punct? Era să am un moment de revelație în momentul în care am aflat că jihadiștii se tem foarte tare de a fi uciși de o femeie pentru că, săracii, își ratează șansa la cele 72 de virgine din Paradis, adică: 1) nu despre un război religios e vorba de fapt, ci despre un război pentru sex, chiar dacă un sex „postum”, dacă pot spune așa, și 2) femeile vor salva lumea (din nou); o armată de femei (de asta se tem de extraordinarele luptătoare kurde - aici material interesant care nu apare nicăieri în presa obișnuită: Females on the Frontline și News about Kurdish Women; kurzii și irakienii sunt, de altfel, singurii care luptă eficient cu ei) care nici nu trebuie să lupte, pentru că ăștia o iau la goană numai la vederea lor, îngroziți că-și pierd dreptul la orgia de pe lumea cealaltă. Atunci s-ar explica cine și de ce sunt atrași de acest IS-daesh: criminalii de oriunde, din orice țară de pe planetă, pentru că IS instituționalizează crima (orice dereglat care vrea să ucidă dar nu o poate face în țara lui, se duce în acest auto-declarat stat islamist și omoară, torturează, violează cât poftește fiindcă acolo „e legal”), precum și cei care visează să aibă mai multe neveste, un harem, dar nu pot fiindcă în țara lor bigamia e ilegală; dacă pentru asta trebuie să se convertească la un așa-zis islamism, se convertesc, s-ar converti la orice numai să aibă liber la crimă; și dacă, pentru asta, trebuie să omoare tot restul omenirii, îl omoară fiindcă au liber de la Dumnezeu. De la Dumnezeul lor. Ei omoară inclusiv musulmani – sinucigașii din piețele Irak-ului de ex., motivând că victimele musulmane colaterale mor onorabil pentru o cauză sfântă, adică să zică și mersi că le-au dat o așa măreață șansă la o moarte cu acces direct în Paradis; omoară și musulmani moderați fiindcă nu-s destul de musulmani; după cum o parte din prizonierii decapitați erau deja convertiți sau au fost convertiți în captivitate – și tot i-au omorât fiindcă erau musulmani second hand și nu pur-sânge. Ne-am lămurit citind analiza lui Alastair Crooke de ce lucrurile astea sunt așa.

*

Una dintre primele experiențe ale mele legate de islam. Abia după ce am ajuns în UK am aflat de povestea scriitorului Salman Rushdie. Salman, a cărui efigie a fost arsă de mulțimi de musulmani demenți pe străzile Londrei în 1989, în orașe europene și aproape peste tot în lumea arabă. Întreaga istorie este mind-blowing, detaliile sunt năucitoare. Pe capul lui este și astăzi fatwa emisă de ayatolahul Khomeini (care, în tinerețe, trimis în exil de shah-ul Iranului, a găsit adăpost, lejer, în Paris, printre altele), precum și o recompensă pentru a fi asasinat, recompensă mărită în februarie 2016. Un cetățean britanic. Un scriitor. Unul dintre cei mai mari scriitori de azi. Se vedea clar că, dacă ar fi fost în mâinile lor, ale demenților de pe străzile Londrei de atunci, l-ar fi ars de viu pe el, nu doar efigia lui. Nu s-a întrebat nimeni, atunci, ce religie este aceea? Atunci, în 1989, când încă nu existau jihadiștii și IS și etc? „Religia păcii”.

*

O dezbatere pe BBC în prime-time, imediat după evenimentul de acum câțiva ani cu soldatul englez hăcuit cu macetele pe o stradă în Londra de doi musulmani africani care urlau cu mâinile până la cot în sânge că asta îi așteaptă pe englezi. Au invitat în studioul BBC reprezentanți ai comunităților musulmane. Unul din ei, un imam, a refuzat să condamne crima, iar când reporterița i-a spus acestui cleric: știm că nu-ți plac valorile, cultura și tot ce e britanic; dacă e așa, lumea e largă, nu te ține nimeni cu forța, de ce nu pleci din țara asta pe care o urăști atât? La care el a răspuns instantaneu, și nu numai reporteriței, ci tuturor celor care se uitau în clipa aia la televizor: „I was born here, if you don't like my type of speech, why don't you go?” Am crezut că nu aud bine.

Acest cleric locuia într-o casă în Londra (care în mod normal costă cel puțin jumătate de milion de lire, și pentru care oamenii normali plătesc mortgage o viață întreagă), dată lui de primărie (ca multor altora care stau acasă pe ajutoare sociale), i se plătea electricitatea, întreținerea, asistența medicală, tot, și i se mai dădeau (tot ca atâtor altora ca el) sute de lire lunar bani de trăit, ca el să stea acasă și să-și propage extremismul și ura și să se văicărească, precum mulți dintre ei, că, vai, ce presecutați sunt ei, musulmanii, și cât de mult s-am săturat de „asuprirea guvernului satanic britanic”, așa cum se spune într-unul din manifestele lor. L-am detestat instantaneu. A fost mai târziu, în sfârșit, arestat pentru extremism și radicalizarea altora, acum e în închisoare. Însă roadele „muncii” lui s-au văzut duminică: măcelarii de pe London Bridge și Borough Market erau „învățăcei” de-ai lui, de-ai acestui convicted hate preacher Anjem Choudary, pe numele lui.

*

Eram în universitatea din orașul nostru, mă duceam la cinema-ul care e în incinta campusului, și aud în aer o muzică stranie, sinistră. Am crezut că aiurez. Sau că e un cortegiu funerar pe aproape, dar ce cortegiu funerar în mijlocul universității?! În ziua de azi, nimeni nu mai îngroapă cu cortegii funerare, ci totul e discret. Ca apoi să mă lămuresc: într-un parc din universitate, erau adunați studenți musulmani care-și făceau rugăciunea; aduseseră covoare uriașe pe iarbă și cântau în megafoane rugăciunile lor (în megafoane, adică să-i forțeze și pe alții să-i audă, nolens-volens! asta spune mult despre discreția, delicatețea și finețea manifestării lor religioase); toți cu fundurile în sus în mijlocul parcului, în fața Casei de Știință! Și am înțeles că făceau asta zilnic, de n ori pe zi. Într-un campus universitar, în fața unei clădiri în care se studiază și se dezbat cele mai recente descoperiri ale științei etcetc. M-am uitat curioasă la ei: era ceva deloc prietenos pe fețele lor, s-au uitat urât la mine la final, când au strâns covoarele. Dacă vor să nu aibe spectatori, să n-o facă în public; sau poate că își închipuie că spațiul public le aparține exclusiv? M-a speriat, m-a tulburat, m-a înfricoșat. M-a marcat. Am ajuns acasă tulburată de sunetul ăla lugubru pentru urechile mele (nu era deloc exotic-romantic, ca la muezinii din filme) și de tot ce văzusem.

*

Un cuplu de prieteni britanici, într-un restaurant în Londra. S-au sărutat discret pe obraz și și-au șoptit ce și-or fi șoptit la urechi. A venit brusc la masa lor unul în haine lungi și cu o eșarfă pe cap să le spună să plece de acolo pentru că îi ofensează. Într-o stradă (încă) normală din Londra, nici măcar într-un cartier de-al lor, musulmanizat.

*

Mergeam pe o stradă în oraș, într-o duminică. Aud scandări și voci înfuriate. Era o coloană de musulmani, mânioși nevoie mare, cu pancarte exclusiv în limba lor, în pijama firește (îmi cer scuze, nu ridiculizez deloc, dar sunt total inadecvate hainele lor lungi de parcă din pat au coborât direct în stradă, nici nu știu cum să le numesc altfel, pe mine mă deranjează estetic, nu în alt mod, dar e și lipsă de bun simț și maniere, au ceva neîngrijit și primitiv în aspectul lor îmbrăcați așa; hainele alea sunt foarte utile în țările lor de origine, în deșert unde protejează de nisip și căldură, sau la mare în vacanță, dar nu în buricul unei țări care e una dintre cele mai civilizate și elegante din lume - ba chiar sub City-ul financiar e un cartier aproape exclusiv musulman - ce alăturare de stiluri vestimentare!...). Am stat pe loc și, când au ajuns în dreptul meu, m-am uitat la ei: ceva primitiv am văzut pe fețele lor, aproape spumegau în timp ce strigau Dumnezeu-știe-ce. L-am întrebat pe unul ce se întâmplă, ce scandează, ce vor, cine i-a înfuriat așa; nici nu mi-a dat atenție, mi-a răcnit în nas pe limba lui ceea ce scandau. Le-am spus că se află într-o țară care se cheamă United Kingdom of Great Britain și că ar fi de bun-simț să scrie lozincile și în limba engleză ca să ne lămurim și noi și să înțelegem și noi, cei de pe stradă, ce vor. Altfel, la ce bun mai defilează așa în spațiul public, să stea în curțile lor și să strige cât poftesc, dacă vor ca majoritatea de pe stradă să nu știe pentru ce și despre ce demonstrează. Nu m-am putut abține să nu mă gândesc și la nivelul lor de inteligență, nu numai de agresiune. Firește, nu generalizez. Aceștia sunt excepțiile. Marea majoritate a musulmanilor e de musulmani „normali” (sau cum să-i numesc?), care nu se duc la birou, la muncă, îmbrăcați în pijama. Care își fac rugăciunile discret, în săli special amenajate pentru ei în orice companie, ba chiar pot anula meetinguri care se suprapun peste orele lor de rugăciune, care își pot mânca Ramadanul oriunde fiindcă toate supermarketurile au rafturi speciale cu produse de Ramadan, toată lumea știe când e Ramadan fiindcă afișe sunt peste tot, de la autobuze la magazine, ba chiar emisiuni pe marile canale, zilnic câte 10 minute de Ramadan pentru tot poporul, nu cumva să uităm că e Ramadan, plus documentare despre, articole pe BBC, rețete și etc. Dar Postul Crăciunului? Când va deveni chestiune națională, să fie advertizat precum Ramadanul? Dar postul evreilor? De ce discriminarea asta? Nu e ăsta dublu standard?

*

E simplu să ne revoltăm teoretic pe baza a ceea ce political correctness-ul ne lasă să ne revoltăm, însă lucrurile reale, care chiar se întâmplă, sunt ocultate.

*

Din fericire, există, cum ziceam, milioane și milioane de musulmani cuminți, decenți, inteligenți, buni și frumoși sufletește. Lângă care te simți în largul tău și relaxat și cu care poți vorbi despre orice, fără teamă că rostești cine știe ce cuvânt care s-ar putea să-i ofenseze, deși tu nu pui nici o ofensă în ceea ce spui. Mi-e dor de lumea aia arabă din romane și din filme și din însemnări de călătorii, cu oameni primitori, normali, calzi, inteligenți... Sigur fiecare dintre noi cunoaștem cel puțin câțiva așa.

*

Eram la o masă pe terasa unui restaurant. Un cuplu musulman vine și se așează la o altă masă. Ea – cu văl complet, nu i se vedeau decât ochii. Comandă cina și noi așteptăm, curioși în sinea noastră, să vedem cum va mânca ea, facem discret pronosticuri: își va scoate vălul de pe cap? nu îl va scoate și atunci va ridica vălul de fiecare dată când va duce furculița spre gură? sau poate că o să vâre furculița pe sub văl cumva, fără să-și descopere gura și fără să păteze vălul sau să scape mâncarea în poală? Vin băuturile, dar nu bea decât el, un pahar de apă. Conversație nu fac fiindcă e clar că el n-ar auzi ce spune ea, pe sub văluri. După o vreme vine și mâncarea la masa lor – momentul adevărului. Spre stupefacția noastră, doar el mănâncă. Ea nu. Nu poate nici măcar să bea apă în public. Privește mută drept înainte, în gol – în golul de dinaintea ei.

Acum vreo doi ani s-a dat probabil o lege de-a lor ca femeile să iasă în public numai cu văluri, vreun imam a decretat că femeile n-au voie în public decât acoperite. Și brusc le-am văzut. Brusc au devenit vizibile pe străzile orașului nostru (și peste tot în UK, multe convertite). Brusc, la mesele din restaurante am văzut femei cu văluri, mute, care privesc în gol în timp ce soții lor mănâncă și beau.

Ne-am amintit că este chiar o scenă în „La Grande Bellezza” pe tema asta. Și ni s-a părut că noi înșine începem să semănăm cu o scenă dintr-un film îndepărtat care vorbește nostalgic despre o Frumusețe care se duce. Care, de când am început să notez despre toate astea (prin 2015) și până azi, s-a dus deja...

*

And, anyway, a treia zi după London Bridge, în UK there is business as usual. Ca de obicei. The Brits carry on! - așa cum spuneam în altă postare (James Bond....), ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Se vede că, după 12 ani în UK, nu sunt pe deplin adaptată, încă mă ia prin surprindere umorul lor: acest articol de pe BBC spune totul despre the British spirit, resilience and carry on! - „#ThingsThatLeaveBritainReeling trends after London attack in response to headline”

Totuși, va rezista minunata și admirata „carry on” attitude atunci când, nu peste mult timp, musulmanii vor trece pragul de 30% din populație și, conform legii, vor avea reprezentanți în Parlament iar Sharia law va deveni parte integrantă din sistemul juridic britanic? Sper să fiu departe atunci... Deja există zone controlate de Sharia laws, însă atunci când aceste zone vor acoperi orașe, n-aș vrea să fiu în vreunul din ele, și nici măcar în vecinătatea lor.

But humanity will, no doubt, prevail.

Cerând părerea unei prietene despre textul ăsta, mi-a spus: „nu pot să-l citesc, e un teritoriu taboo pentru mine, controversat, nesigur; eu sunt pentru înțelegere, acceptarea diferențelor, căutări argumentate, eliminarea prejudecăților, pro-diversitate etc. Sunt un copil al lumii.” Au fost ca un duș rece cuvintele ei atât de frumoase. Un fel de corectare a traiectoriei, de revenire la cursul bun. Da, și eu sunt pentru toate astea, și eu!

Avea dreptate. Toți suntem copii ai lumii, fiecare dintre noi.

Totuși, de ce, atunci, suma noastră, a tuturor, dă cu totul altceva?