Acum mulți ani, într-un mare spital din Londra. Aștept, împreună cu o rudă, să ne cheme în cabinetul doctorului neurolog. Sala e plină, stăm toți cuminți pe scaune, în tăcere. Am observat asta, cu plăcere, peste tot în clinici și spitale: nimeni nu vorbește, nimeni nu se agită, e foarte liniște, este „very agreeeable”.
Spre deosebire de clinica din orașul meu, unde numele pacientului apare pe un ecran odată cu numărul cabinetului unde e așteptat când îi vine rândul, aici încă se mai practică vechea procedură: o nurse iese și strigă numele. După o vreme de așteptare, constat că aproape toate nurses care trec în sus și în jos prin dreptul nostru sunt preponderent de pe alte continente, și vorbesc engleză cu accent greu. Iese din cabinet și nurse a noastră, pe numele ei Ngumbasa, și strigă un nume. Peste un timp iese iar și strigă alt nume, și tot așa, de câteva ori. De fiecare dată, detectez un refren: numele strigate au câte patru silabe fiecare, două pentru prenume, două pentru numele de familie. Pacienții nu-și recunosc numele din prima strigare și se iscă un fel de conversație din care îmi dau seama că numele nu e strigat complet. Prenumele iese oarecum bine din prima, dar numele de familie e strigat despărțit în silabe, primele două silabe numai, și apoi repetat întruna până când cineva își dă seama că e o parte din numele lui și se ridică de pe scaun. Clar, nu poate citi mai mult de două silabe consecutiv. Iar consoanele finale, în cazul tuturor numelor, scurte sau scurtate, nu se aud. Numele întregi și adevărate le aflăm din gura pacienților care le rostesc ca să fie siguri că ei sunt cei chemați. „Michael Williams” devine „maică uili”, cu „ui-li” repetat apoi de vreo trei ori, „Howard Connaughton” devine „(h)aua co-na... co-na... co-na” - la auzul căruia eu și ruda mea din Galicia ne uităm unul la altul și ne înghițim chicoteala („cona” în spaniola galiciană e numele peiorativ al „părților private feminine”, cum ar zice englezul). Mai ales că pe urmă îi vine rudei mele rândul, iar numele lui are patru silabe. Galant cum e, scurtează ritualul sonor repetitiv și se scuză el față de ea, zicând că da, numele lui, fiind spaniol, e mai greu de pronunțat „for the English people”, la care ea zice repede „yesss, yesss, for usss the English”.
Refuz să-mi imaginez cum citește o astfel de nurse fișa medicală a unui pacient dintr-un spital, cum îl pregătește de operație, cum îi administrază medicația după, nefiind în stare să citească și să pronunțe mai mult de două silabe dintr-un cuvânt.
Ceeeee „sesquipedalophobia” (teamă de cuvinte foarte lungi - despre care vorbesc în „Castrare”), asta e tripedalofobia.
Îmi amintesc povestea mamei unui coleg de-al soțului meu, asistentă șefă într-un spital londonez. De origine din Caraibe, ajunsă cu familia în UK, învățase și limba, și meseria foarte bine. Când a observat că asistente venite recent din afara UK de pe alte continente abia știau engleza scris/citit și stăteau foarte prost la capitolul cifre/calcul, a atras atenția, a făcut sesizări, însă managementul spitalului a ignorat-o și pe ea, și situația. Atunci s-a apucat să țină cursuri de alfabetizare ea însăși. Însă a fost dată afară fiindcă sărise birocrația, sărise „procedura”. Cinismul destinului a fost că, ani mai târziu, ea însăși a murit în spital din cauza unei asistente care n-a fost în stare să citească și calculeze corect doza medicației și i-a injectat o fatală doză dublă.
Sau: eram în Londra, chiar în ziua votului Brexit (23 iunie, cum povestesc în postarea „James Bond......”), și intrăm să luăm prânzul într-un restaurant italienesc. În timp ce stăm la o masă aproape de ușă, o doamnă dintr-un grup care tocmai intra se împiedică de pragul ușii și cade, rănindu-se destul de adânc pe frunte și în jurul ochiului într-un ciob dintr-un pahar spart în cădere. Fiindcă personalul restaurantului reacționează lent și i-ar fi vrut de fapt ieșiți din restaurant (le stricau poza și ziua), eu și soțul meu sărim să ajutăm, încercând să oprim sângerarea cum ne pricepem, în timp ce soțul doamnei sună ambulanța. Erau americani, în ultima lor zi în UK înainte de a se întoarce acasă. Am asistat apoi la un dialog halucinant al soțului american cu recepționera de la urgențe care abia vorbea o engleză extrem de stâlcită și proastă, și punea întrebări total irelevante și aiurea. Americanul a fost șocat profund, i-a spus în față „can you speak English, please?”, a cerut să i se dea cineva care vorbește engleză, s-a enervat, apoi s-a exasperat, „I don't understand what you're saying”, „why are you asking me that question, all I need is an ambulance here, now!” „no, no, no, I didn't say that!” „what? could you repeat, could you speak clearly, please?” pentru ca, într-un final, să închidă telefonul și să facă o criză de nervi, pe bună dreptate: „unbelievable! she could not speak English! in England! and she is taking the emergency calls! she is not sending in the ambulance!”. Totuși, le trebuia ambulanța. A sunat soțul meu de data asta, obișnuit cu pronunția, „procedurile” și ritualul local. Așteptând, ne-au povestit cum e în America în situații din-astea și cum nu se așteptau la așa ceva aici, în buricul Londrei. Când în sfârșit vine ambulanța, am văzut pe fețele lor dezamăgirea și panica, din nou, la vederea ambulanței în sine și a celor de pe ambulanță. N-am putut decât să le urăm „good luck!”
... Well, în UK n-au mai vrut „Romanian nurses”, după cum s-a exprimat un lider Brexit argumentându-și votul, nu vor European nurses în general (care vorbesc engleză fluent), s-au săturat de est-europeni care le iau joburile (însă un job nu e un obiect pe un raft, nu se ia ci se dă, cineva dă acel job), NHS e în mare criză de cadre medicale (un raport BBC estimează că mai mult de 86.000 posturi NHS erau vacante în martie 2017), așa că de acum încolo ar face bine toți să se tripedalofobizeze, adică să-și scurteze nu numai numele și așteptările, ci și cuvintele din dicționar.
Notă: cover image e un citat dintr-un roman Kurt Vonnegut.