„Transilvania e un cuvânt simfonic” - Ioan-Aurel Pop


A apărut o carte pe care o așteptam de multă vreme. O carte despre Transilvania care ar trebui să fie în librăriile Europei. Abia aștept să o citesc. Începe astfel:

Transilvania este un cuvânt simfonic....”

și se termină astfel: „Vocația occidentală a identității românești ne obligă și la revigorarea vocației occidentale a realității românești”

Celor care-l etichetează pe I-A Pop ca „anti-occidental și protocronist” le recomand să citească măcar capitolul ultim din această carte, care are ca titlu exact sintagma de mai sus: „Vocația occidentală a românilor”.

Pe istoricul Ioan-Aurel Pop l-am descoperit în librăria Dalles în 1998 în clipa în care am găsit, la secțiunea „istorie”, cartea dumnealui „Națiunea Română Medievală”. A fost coup-de-foudre între mine și această carte. Era cartea de istorie visată, cum la noi nu se mai scrisese: care să se citească precum un roman, dar să nu iasă din rigoarea științei; o carte pe care să nu o pot lăsa din mână. (un bonus a fost faptul că era scrisă nu doar „literar” de-a dreptul, ci și impecabil gramatical)

Știam deja cine este autorul, hărtănisem destul „Izvoare privind Evul Mediu românesc - Țara Hațegului în secolul al XV-lea” la care era co-autor și făcusem o adevărată pasiune pentru cei trei autori (Ioan-Aurel Pop, Adrian Andrei Rusu și Ioan Drăgan), urmărindu-le cariera, citindu-le cărțile.

Așteptam de foarte mulți ani o carte despre Transilvania (așa cum pe larg povestesc în „Sándor și Miklós”), o carte „pledoarie pentru echilibru”, și recunosc că, în secret, speram că domnul Ioan-Aurel Pop o va scrie, pentru că trebuia să fie, din nou, îmbinare alchimică de farmakon literar și farmakon istoric. Iată că, în sfârșit, a sosit...

... Dar încă mai aștept romanul-frescă transilvan.

***

Cartea începe cu „Argument pentru Transilvania sufletului meu...” din care aleg acest fragment edificator. Dacă aș fi într-o librărie, stând pe gânduri dacă să cumpăr cartea sau nu, și n-aș ști nimic despre autor, fragmentul de mai jos m-ar convinge:

„Din 1918, Transilvania aparține României nu pentru că ar fi fost cucerită de Regatul României de atunci, nici datorită drepturilor istorice ale României, nici ca urmare a deciziei marilor puteri, nici ca rezultat al nobleței românilor care s-ar trage din romani - civilizatorii lumii de odinioară etc. Transilvania aparține României dintr-un motiv simplu, acceptat destul de recent în dreptul internațional: românii reprezentau și reprezintă majoritatea absolută a locuitorilor acestei țări, iar voința românilor la 1918 a fost unirea provinciei cu România. Această voință a majorității coincidea și coincide cu dreptul popoarelor la autodeterminare, drept recunoscut în ianuarie 1918 de Congresul SUA, la propunerea președintelui Woodrow Wilson. Acest principiu fundamental a fost apoi recunoscut de toate puterile învingătoare în Primul Război Mondial. Prin urmare, românii s-au încadrat în 1918 în ordinea mondială de drept de atunci, ceea ce a determinat Conferința de Pace de la Paris, din 1919-1920, să nu facă altceva decât să valideze hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, ca și deciziile similare, luate anterior (în același an 1918) la Chișinău și Cernăuți. Deși lucrurile nu au fost atât de simple cum sunt rezumate aici, apartenența Transilvaniei la România se bazează nu pe o conjunctură trecătoare, ci pe realități măsurabile și incontestabile.” (sublinierea îmi aparține)

Nu pot decât să regret, pentru a câta oară, că n-am studiat Istoria la Cluj, să-l fi avut profesor pe domnul Pop (în loc să studiez Literele la București).

***

De pe pagina de web a editurii Școala Ardeleană (despre care nu știam mai nimic până acum) aflu că: „Editura Şcoala Ardeleană promite colaboratorilor ei sobrietate, simţ de răspundere, promptitudine, onestitate, stare de veghe” și apoi este explicată această sintagmă:

„Ardealul a reprezentat starea noastră de veghe […] pe planul spiritualităţii româneşti, centrul nostru naţional este în Transilvania, în acea «învăţată Transilvanie» – spunea cândva Bălcescu […]”

– Constantin Noica –


© 2017-2020 Lia Vernescu

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Instagram