Runa și demonul scrisului

RUNA

și demonul scrisului

Concluzia vorbăriei de mai jos:

Mă simt, în raport cu scrisul, (vorba unui personaj englez de comedie veche) like a ventriloquist dummy. Sau, mai plastic: „a frog leg stew” - a bombănit Girolamo Tiraboschi, preotul catedralei din Parma, când a văzut pentru prima oară pictura lui Correggio „Assumption of the Virgin” în domul catedralei - „a vortex of fluttering drapery and naked limbs”. Ca să nu dau loc de speculații paranoice, în paralela asta eu nu sunt nici Correggio, nici Girolamo, nici pictura, nici catedrala. Sunt ciorba (care se visează frescă). Broaștele (care se visează îngeri).

Sau: o stafie bântuie de ceva vreme prin subteranele literaturii române - un monstru care nu-și primește hrana, un blestem care nu-și aude dezlegarea, un farmakon care nu devine, din otravă, leac (parodiez începutul cărții). Un strigoi.

Celor care ajung aici întâmplător: nu sunt editură, nu am rune de vânzare, nu fac divinații, nici horoscoape; aici se află o altfel de Rună: romanul Runa, publicat în 2016 (un flop total, citit/răsfoit de foarte puțini: Teodor Dună, Mircea Cărtărescu, Alex Ștefănescu, Andreea Răsuceanu, Ovidiu Șimonca), și apoi refăcut în Runa și demonul scrisului, finalizat în 2019 dar nepublicat (nu mai am putere să caut editură)

„ ... să cumperi cartea, sau să n-o cumperi? De fapt, știai clar că n-o s-o cumperi fiindcă era un roman clasic, scris după canoane, iar pe tine te scot din minți romanele scrise după plan, după schemă, te revolți mereu când citești astfel de romane (deși îți plac!) fiindcă știi că viața nu e așa, cu fir narativ clar, cu morală și final rotund, no, never, viața e ruptă în bucăți, e nebunie pe o mie de voci, dar poate tocmai de asta au succes destinele exemplare din cărți, fiindcă ne dau iluzia că și viețile noastre ar putea fi așa: cu înțeles, cu rost, cu sens. Sau măcar ordonate. Inclusiv ordonate de o mână, de ceva, de cineva, de un destin. Ca într-un roman... Ei, da, ca într-un roman din ăsta clasic, scris după canoane.

Dar dacă mersul ăsta prin viață al cuiva chiar nu are nici un sens? Dacă, la sfârșit, privind în urmă, nu se vede nici un desen al destinului? Dacă e numai absurd și atroce totul? Ce faci cu viețile astea care se duc neștiute, fără înțeles, direct în uitare? Viețile care țâșnesc, ca un glonte, chiar din clipa în care sunt trase, direct în moarte, fără ocol izbăvitor, fără suspans semnificativ, fără mărețe întâmplări, fără concluzii și morală, fără martori? Viețile astea despre care nimeni nu va afla vreodată?” (de pus pe Coperta 4; sau ar fi mai nimerit următorul fragment?:)

Încerc să-mi imaginez insula asta, să-mi amintesc cum o visam, cum mă gândeam la ea, cum o vedeam eu, cu ochii minții, până acum câteva luni. Casa albă din fotografia veche. Călătoria lor nesfârșită pe urmele unei icoane-himeră... O mare homerică, întunecată ca sângele; veșnicul vânt de nord – turbatul... O biserică ondulată, albă, în coasta unui deal cu platanii uriași din curtea ei pustie plină de scaune goale, căzute printre trunchiurile cafenii, netede, înalte până la cer... O mie de trepte de piatră până la mare. Un cercel de lut ars în care încă se mai vede amprenta degetelor celui care l-a modelat. Eu sunt acel cercel. Bătaia lină a inimii mamei mele, sângele ei pulsând cald și bun și protector în carnea mea. Nimic rău nu mă poate atinge. Pe sângele ăsta trebuie să mă construiesc. Nu pe pânza de păianjen a imaginației mele. Pe sângele ăsta trebuie să-mi pun temelia. Consistența lui mă ține, nu adn-ul zăpezii dizolvându-se-n mare. Căldura lui îmi dă viață, nu îmbrățișarea de gheață a himerelor inventate. Sânge, nu apă de mare.

„Vei călători în urmă, în spațiu și în timp, pe urmele strămoșilor tăi. Vei călători prin propriul tău sânge. Prin el curg lumi de calcar și de piatră albă, mări nemișcate și lucioase ca o pastă de lapis-lazuli tocmai stoarsă din tub de un pictor gata să înceapă să picteze. Prin el curg ținuturi îndepărtate, imperii pierdute, ruine, statui, destine, cărți, castele, pietre, cruci... Prin el curg amintirile strămoșilor tăi, viețile lor. Să nu le lași să piară în uitare.” (scriam la finalul Runei din 2016, detaliat aici:)

Povestea romanțată a sângelui meu

MOTTO

ar fi putut fi un vers din manuscrisele lui Eminescu - [Moarte...]

„Ea trăieşte, iar nu lumea. Părând altfel totdeauna
Şi fiind în veci aceeaşi, ea-i enigma, ea e runa”

sau ar fi putut fi Suspinul pustiului: „un european mergea prin pustiul Nubiei, călăuzit de un localnic, și undeva, în adâncul pustiului, aude un geamăt stins, ca un suspin. Și îl întreabă pe localnic: ce înseamnă acest sunet? I s-a răspuns: noi spunem că e suspinul pustiului care se visează grădină.”

Am ales, însă, altceva:

fragmente

Întors în cârciumă, nea Toma privește prin geamul albit de sare de la furtuna nopților trecute pe cei doi jurnaliști pierzându-se în forfoteala de pe plajă. Apoi se îndreaptă spre biroul din spatele barului. ‘Mitea!’ ‘Da, șefu'!’ Cu mâna pe mânerul ușii, în timp ce o deschide, zice, ‘Închide cârciuma și du-te acasă!’ După un moment de stupoare, necrezându-și urechilor, Mitea protestează, ‘Cum, nea Toma, într-o zi ca asta?! Am vinde cât în trei!’, dar e destul să-i vadă fața serioasă și privirea fixă ca să știe că nu glumește. Nea Toma mai privește o dată spre plajă, apoi trece pragul dincolo, spre cămăruța lui. Închide lent ușa în urmă. Se face liniște și întuneric ca de grotă.

Stă nemișcat câteva secunde să se obișnuiască cu semi-întunericul. În mijlocul camerei, o geantă de călătorie. La biroul de sub pătratul albicios al ferestrei, o siluetă cocârjată peste un teanc de foi împrăștiate – cioburi din același material albicios. ‘Ce faci acolo, vrăjitoare cu insomnii, scrii de-a binelea? sau doar te prefaci?’

Ofuscată, mă opresc din scris, mă îndrept de spate, întorc spre el capul și jumătate de corp. Mă uit la el și m-aș ciupi să mă asigur că scena e reală. Eu, Chimaera, și el, nea Toma. N-am să înțeleg niciodată pasiunile umane stranii!... Ce naiba a vrut de la textul ăsta? A furat manuscrisul dintre lucrurile Runei, a scotocit în tomberoane în urma ei. L-a vrut corectat, redactat, refăcut. M-a încuiat în cămăruța asta a lui să-l „aranjez”. Mi-am vârât ghearele în text, l-am rescris și l-am pervertit în așa fel încât să-i placă. Să nu rămână dezamăgit. Și uite-l acuma, holbându-se la mine și la foile astea, nerăbdător să le citească. Poftim! Îi fac semn să ia loc și îi întind teancul de foi. Le înșfacă, se scufundă cu voluptate în catifeaua fotoliului, ca un colecționar împătimit ajuns la obiectul după care tânjea, aprinde veioza de deasupra și începe să citească. După ce se aude prin ușă vocea lui Mitea, ‘Gata, șefu', am terminat, ne vedem mâine!’, mă ridic de pe scaunul incomod și restrictiv al biroului și mă așez în celălalt fotoliu, simetric cu al lui. Îl privesc citind, scufundat în lectură, dus, anesteziat – cred că poți să-l înțepi cu ace și n-ar simți nimic...

Ce repede uiți, i-aș spune, că eu sunt Chimaera, eu sunt manuscrisul. Eu sunt floarea de noapte carnivoră strângând în miezul ei întunecat o pradă, o Rună, închizând nervurile scrisului în jurul ei, lipindu-le de pielea-i până se fac rețea de vase de sânge sau de cuvinte prin ochiurile căreia prada încă pulsează viu, prea viu, eu sunt miezul carnivor al manuscrisului ăstuia care o înfășoară în petalele-pagini ca pe o mumie, ca pe un mort, în pergamente-giulgiu lipite de trupu-i și de nedesprins vreodată, o dizolvă în secrețiile lui, în cernelurile lui, o absoarbe, vortex, ca într-o iubire, sau moarte. Eu, demonul scrisului, nu tu, cel care citești.

... Îmi adun rochia în jurul meu cu un gest vechi de vrăjitoare ce-și poartă inima pe dinafară, ca o rochie pulsând în juru-i, de vrăjitoare cu rochia ei de carne și sânge împrăștiată pe scena de teatru a vrăjilor ei. Mă strâng ghem în mine însămi cu un gest vechi, știut, de final de noapte de dragoste sau de scris, de demon plecând, de demon al scrisului retrăgându-se. Apoi mă răsfir în cuibul de catifea comodă. Îmi întind oasele, ghearele, aripile – și aștept. Închid ochii și citesc, odată cu el, textul. Chiar în ultima secundă înainte ca ecranul negru al pleoapelor să închidă oblonul peste lumea asta, apuc să văd, în cuierul de pe peretele opus, haina lungă albastră și cingătoarea din piele de aceeași culoare. Chicotesc amuzată: ‘Atâta călătorie, atâta scenografie grandioasă, atâtea corpuri de locuit – pentru ce? Pentru un teanc de foi ...’

ᴥ

finalul

pentru un teanc de foi

alt fragment:

... Și dacă asta e ceea ce vedem când ne naștem, dar nu ne mai putem niciodată aminti? Tunelul de carne vie prin care alunecăm, cer strâmtat, întunecat și rupt de fulgere, pulsând în spasme, apa și sângele lui țâșnind din toate părțile, smulgându-ne și împingându-ne afară odată cu ele. Ochii noștri închiși care văd prin pielițe albastre potopul și pereții de carne... Apoi deschidem ochii. Uitând pentru totdeauna ce am văzut.

Mă ridic să plec, și îmi trece prin cap că e de mirare faptul că nu venise nimeni din cei din cârciumă până acum – toți cunoscuți – să se așeze la masa mea, cum se întâmplă de obicei când nici bine nu mă așez undeva și apar cunoscuți sau necunoscuți să lege conversație. Mergând spre ieșire, mă uit în treacăt la cei așezați la mese. Atunci i-am văzut. În lumina slabă a becului de deasupra barului. Erau ei toți acolo – Dinu, Iadran, Alexandru, Ovidiu, Harun, Tristan – așa cum mi-i caricaturizase Ștefan în telefon, „toți bărbați unul și unul!”, până și Ștefan era acolo, ba chiar, cu stupoare totală, îl zăresc și pe Șerban, puțin schimbat, cu față boemă, de poet, scriind epistole lungi pe suluri de romantică hârtie bleu, ceva mai late decât sulurile de hârtie igienică. Fiecare e așezat la câte o masă și fiecare are drept companion... pe mine. Fiecare are o Rună a lui... De asta nu s-a deranjat nici unul din ei să vină să-mi spună „bună seara”!

E o glumă, îmi spun și mă înfățișez în fața fiecărui cuplu, pe rând: ‘Bună seara! Pot să stau cu voi?’, dar nimeni din ei nu pare că mă observă sau că observă cuplul de la masa alăturată, fiecare se crede singur... Mă așez, pe rând, la masa fiecăruia și mă uit la ei de foarte aproape, îi studiez, le ascult conversația. Dar cel mai mult mă studiez pe mine, niciodată nu m-am mai văzut așa, din afară, și în atât de multe ipostaze. Sunt absolut fascinată. Și fascinantă. Recunosc că mă plac. Recunosc că aș vrea să fiu unul din bărbații ăștia, să mă las amețit de ființa asta frumoasă, tulburătoare, de o grație rară, ca a balerinelor, de vocea ei seducătoare, de tot ce spune.

E clar, sunt într-un vis, îmi spun. Dacă nu cumva sunt într-un vis dintr-un vis. Poate că eu de fapt dorm în patul meu acum și visez că visez. Și, din clipa asta, visul se va ramifica urmând destinul fiecărui cuplu în parte. Și de acolo se va ramifica iar în miriade de ipostaze urmând separat fiecare opțiune posibilă pe care fiecare cuplu o va face în fiecare moment. Am acest privilegiu nemaiauzit: de a vedea, de a ști „ce s-ar fi întâmplat dacă”...

Mă apucă un râs de nestăpânit, hohotesc cu poftă până mă satur. Carevasăzică, nu e nevoie să fiu în ea. Magia ei funcționează și de la distanță. De fapt, ar fi trebuit să știu asta, din Caravanserai... Mă îndrept spre ieșire, hotărâtă să o înec în mare. E simplu, o împing de acolo de unde e; și-așa marea urcă, poate că a și luat-o deja. Să ruginească pe fundul mării pentru totdeauna.

Din ușă, îi mai privesc o dată, pe ei toți, ca să-mi amintesc bine scena asta când mă voi fi trezit. Numai că ei toți au un aer straniu acum, încremenit, de statui, ca într-un revers al scenei din Caravanserai când toate statuile au prins viață pentru câteva clipe, și-au întors fețele spre mine și m-au privit. Ei toți acum, pentru câteva clipe, încremenesc întorși spre mine cu fețe albe, de var, de moarte... Apoi își revin la „normal”. Le urez „noapte bună!” și deschid ușa să ies. Dar pe ușă, înaintea mea, iese Tristan cu mine – Runa aferentă lui – de mână. Coboară scările și se pierd amândoi în întuneric spre mare. Cobor în urma lor. Îi văd clar cum intră în mare ca și cum marea n-ar fi acolo, ca și cum marea aia turbată și fierbând ar fi totuna cu aerul, cu țărmul, și ei nu fac decât să se plimbe. Mă întorc spre cârciumă cu gândul să alertez pescarii să vină să-i scoată din marea în clocot pe scrântiții ăia până nu se îneacă, dar îmi amintesc că pescarii dispăruseră. Atunci văd că pe verandă sunt toți ceilalți, „bărbații fatali”, privind ceea ce și eu privisem. Stau așa gravi și nemișcați ca într-o fotografie de grup privind în urma celor doi. Mai lipsește Hans cu camera!

Le întorc spatele și plec.

Atunci izbește furtuna. Venise cale lungă, toată seara și noaptea, din larg, și abia acum izbea țărmul. Agitase pe dedesubt marea, toată seara și noaptea, și acum o întorcea pe dos, lăsând-o să curgă din cer. Mi se pare că sunt gata!, nu mai știu pe unde să o apuc, unde e țărm și unde mare, nu mai văd nimic înainte și înapoi. Sunt convinsă că ăsta mi-e sfârșitul... Mă las să alunec în nisipul ud, amestecat cu ploaie și mare. Mă întind în el și știu că o să mă acopere. O să mă dizolv în furtună. Vântul îmi izbește fața cu mii de stropi reci.

Deschid ochii. Și uit.

Mă trezesc în cârciuma de pe plajă, la masa la care stăteam, cu cana de ceai în față, privind prin geamul-perete la întunericul de afară. Visasem cu ochii deschiși un vis schizofrenic, cu mine multiplicată.

La mese – cei obișnuiți, cunoscuții de pe plajă, din sat, pescarii.

Tocmai venit din ploaia de afară, cu părul ud, frumos ca un zeu și emanând lumină în jur – Matia. Întotdeauna mi s-a părut că seamănă cu Alexandru cel Mare – când o să ajung la Constantinopol, o să mă duc să-i văd celebra statuie din muzeul de arheologie. Ne pupăm și îmbrățișăm cu entuziasm, doar nu ne-am văzut de atâta vreme. Ne cercetăm atent, ca de obicei, zâmbind, apoi el se încruntă:

‘Runa, ce-i cu tine, unde pleci așa, în crucea nopții, singură și pe o vreme ca asta?’

Se trezise în toiul nopții în living, nu mai putuse să adoarmă, ieșise pe verandă, se întinsese pe un șezlong, învelit în pături, pe urmă auzise pași, se ridicase să vadă cine e, eram eu, foarte grăbită, traversasem deja veranda și trecusem de colțul casei, strigase după mine, dar părea că nu-l auzisem. Atunci se îmbrăcase și plecase pe urma mea, intrigat, dar și îngrijorat din pricina furtunii ce stătea să înceapă.

Cititul și scrisul

De fapt, eu am vrut să scriu historical romance fiction, însă a ieșit cărămida asta...

Ceea ce urmează e pentru cei puțini care mă cunosc. Nu știu dacă se face să scrii despre propria carte, însă nu-mi fac probleme: e puțin probabil că vreun „literat” profesionist va ajunge pe pagina asta. Am stat în cumpănă dacă să șterg ce urmează sau nu. Nu șterg. Las aici pentru cei care ar putea să învețe ceva din (sau să se amuze de) aventura mea literară - my writing delusion. Însă rămân un pasionat cititor de carte. Cărțile nu doar mi-au schimbat viața, ci mi-au salvat de foarte multe ori, la propriu, viața (un singur exemplu: din ceața morții mamei mele m-a readus la viață o carte - The Miniaturist, Jessie Burton, care începea, da, începea cu scena unei înmormântări). Din cărți (și câteva filme) am învățat să trăiesc și am învățat să fiu om - din cărțile altora. Salvator e scrisul altora, nu al meu. Cred că, dacă scrisul e „un act terapeutic de reparare de sine”, cum zice Mircea Cărtărescu într-un interviu, atunci cititul e un act terapeutic și atât. Salvator.

Cât de vitală poate fi părerea cuiva în timp ce scrii o carte

Am avut, prin 2014, această mare revelație: fără Cella Serghi, Camil Petrescu ar fi publicat un rateu de Patul lui Procust, un roman subțirel, misogin și care n-ar fi făcut, ever, istorie. Îi scriam despre asta unui prieten:

Am cumpărat, din Târgu-Mureș, dintr-un anticariat (pe lângă Infamiile alea Mărunte ale grecului Panos Carnezis de care ți-am zis) și Cella Serghi - Pe firul de păianjen al memoriei - memorialistică, cum spune și titlul. N-o citisem până acum. N-am prea știut că ea fusese foarte îndrăgostită de Camil Petrescu. Și uite-așa am aflat cu stupoare că (și mă întreb de ce nu mi-a spus nimeni lucrurile astea la ora de literatură?):

- inițial, romanul lui Camil Petrescu se numea Patul lui Procust, femeia ! Uaah! Disgusting! Probabil cea mai misogină definiție a femeii ever!

- Doamna T. nu exista! Și nici, how shocking!, Fred Vasilescu, și nici povestea lor. Exista numai povestea lui Ladima, ăsta era tot romanul. Mărețul personaj feminin al romanului era „vulgara” Emilia. Fără Doamna T. și fără Fred, romanul ăsta ar fi fost un mare flop (cum zic englezii). Pe mine mă scotea din sărite povestea lui Ladima, mi se părea nu doar secundară, dar chiar în plus; în mintea mea de liceeană, Camil nici n-ar fi trebuit să o includă în roman (cu atât mai puțin să facă un roman din ea). Cam asta credea și Cella despre roman, atunci când Camil îi dă manuscrisul să-l citească: „Emilia e prea vulgară” și în roman trebuie introdus „un personaj care să compenseze vulgaritatea Emiliei”. Camil se opune: „ar trebui să scriu un alt roman”, că nu, că lui îi place așa cum e, bla-bla. Cella insistă. Îi dă lui Camil ideea de a o aduce în roman pe Doamna T., și anume: scrisorile ei - își amintește de scrisorile astea pe care Camil le publicase ca texte de sine stătătoare într-o revistă, Cetatea Literară, niște scrisori scrise de Camil ca să umple un spațiu, adică o inventase pe Doamna T. accidental ca să umple un spațiu gol de revistă...! Scrisorile astea sunt vii, „numai prin cele trei scrisori și personajul deja există”, spunea ea, Cella (eh, ce înseamnă să-ți citească cineva manuscrisul și să-ți dea o idee bună!). Tot ea i-a făcut cunoștință și cu „Fred”, era un amic de-al ei, aviator. Nu mi-aș fi imaginat ever că Doamna T. și Fred Vasilescu n-au fost ideea lui Camil. Hmm. Cella - ce revelație să o descopăr!

- propria „taină” a lui Camil, „focul secret care-l devora”: suferința - produsă de surzenia lui - habar n-aveam. Dar și faptul că trăia la limita subzistenței, era exasperat de sărăcie. O să trăiască decent scriitorul român exclusiv din scris vreodată? (abia astăzi avem cel puțin o excepție - dar ce exemplu admirabil!)

Concluzia: fără Cella, Doamna T. ar fi rămas îngropată forever într-o revistă literară moartă demult, n-ar fi existat în literatura română, și nici Fred Vasilescu n-ar fi existat, și nici Patul lui Procust. Ei doi și cartea există numai din întâmplare, accidental, pentru că Cella a citit manuscrisul romanului în timp ce Camil îl scria, și pentru că și-a amintit de „scrisorile” alea. Camil n-avea nici o intenție să facă din Doamna T. un personaj forte vreodată. Nici nu se putea exemplu mai bun de feminism adevărat, genuin, neprogramat: fără Cella, femeia în literatura de până atunci, scrisă de bărbați (inclusiv Camil), ar fi rămas o caricatură (cu ceva excepții). Well done, Cella! Însă iubirea ei pentru Camil* mie mi se pare înnămolitoare, nu revelatoare - nu cred că e hârtia de turnesol care i-a scos la suprafață talentul de scriitoare, așa cum e convinsă ea: că, fără Camil, ea n-ar fi existat ca scriitoare. E mai degrabă invers: Patul lui Procust, și implicit Camil, n-ar fi existat, așa cum există azi, fără Cella. Mă bucur că, așa cum Cella nu a lăsat „scrisorile Doamnei T.” să se piardă, tot ea nu a lăsat să se piardă mărturia ei despre Camil, ci a scris memoriile astea. Ba chiar, ce idee trăznită: dacă „scrisorile” sunt scrise, în realitate, chiar de o femeie și nu de Camil?! Ah, ce roman ar ieși din ideea asta...

*Mă feresc de obicei să comentez pe tema marilor iubiri (sau micilor iubiri), însă nu mă pot abține să n-am nedumeriri. De exemplu, dacă l-aș putea întreba vreodată pe Gabriel Liiceanu ceva, l-aș întreba asta (legat de un text al dumnealui, Ca să nu mor bou): Alexandru Dragomir este cel pe care l-a iubit și pentru care a suferit fatal Jeni Acterian; în fond și în fapt - îmi ziceam eu, citind jurnalul ei prin anii '90, și fără să am habar, la vremea aceea, cine era misteriosul „S” -, un misogin feroce, enervant, arogant, îl uram pentru că o chinuia pe Jeni, un plin de sine, un inuman, îmi ziceam; pentru ca, recent, să aflu că era un mare filosof, gânditor etc. - cu atât mai șocant. Mă întreb acum, când se știe cine era el, dacă, în acele „seminarii private” despre care povestiți, când v-a vorbit despre „bărbat și femeie” (una dintre acele „crase banalități metafizice”), a spus ceva care ar fi putut fi legat de Jeni? Mă întreb dacă a vorbit vreodată cuiva de Jeni. Mereu m-am întrebat cum o vedea el pe ea, el – „S.” sau „Sănduc” din jurnalele ei? Cum se face că (și făcând abstracție de iubire), întâlnind o astfel de persoană extrem de inteligentă, umană și morală ca Jeni, acest „S.” (o instanță - morală, bănuiesc - atât de înaltă încât, vă citez: „Dragomir era singura instanță de care Noica se temea”) a avut față de Jeni „o lipsă elementară de umanitate” (cum spune Jeni în Jurnal)? Cum se face că această „instanță” atât de înaltă era văzută de Jeni astfel: „Am făcut-o ca să nu am pe urmă îndoială în mine că poate existenţa nu e această levitabilă şi fascinantă otravă, ci ar fi putut fi un simulacru de Paradis… Simţeam cum se stinge în mine tot ce ar fi putut fi mare în această legătură… Ratez şi asta în viaţă pentru că omul din faţa mea e un omuleţ. E un omuleţ tare lipsit de dimensiuni, plin de orgoliu mic, de demnităţi mici, de dorinţa de a fi interesant. Ce să faci, dacă e atât de greu ca un om să fie simplu şi autentic, cald şi adânc… Ce să faci dacă omul e atât de rar mare. Dacă n-a simţit că nu era momentul să aibă dreptate sau să sublinieze asta, ci să înţeleagă şi să iubească.” Sau: „Asta-i viaţa cu S.: [...] Mă iubeşte cu furie, cu gelozie, cu caracter urât.” Nu e de mirare că, în final (când în sfârșit îl numește cu numele întreg) „Alexandru stă în mine ca un mort de aseară. Mi-e scârbă că o scriu, dar asta e. A murit ieri după-amiază, dar hoitul e încă acolo. Privesc melancolic la el și mi se pare neverosimil că a murit, mi se pare ciudat că nu învie, așa cum faci în fața oricărui mort. Privesc ca la o experiență de laborator, dar m-am detașat. Sunt iar singură și liberă și indiferentă în absolut*. [...] E bine să simți că un om nu mai are putere asupra ta. Să simți că orice ar face nu vibrează în tine. Nu te mai poate face să suferi.” (sublinierile îmi aparțin; *ah, fraza asta a lui Jeni m-a definit în anii facultății; și nu numai fraza asta - eu sunt din generația Jeni, o întreagă generație care a descoperit-o atunci, a admirat-o, sau cel puțin așa am eu impresia: că eram multe cele care o adorau pe Jeni cea lucidă și extrem de inteligentă)

În Declarație de iubire (Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2015), Jeni e menționată de două ori, o dată ca apucându-se să-i citească pe Kierkegaard și pe Heidegger „ca să aibă acces” (!) la Alexandru Dragomir - total fals și năucitor, oricine a citit-o pe Jeni știe că ea n-a citit și studiat niciodată ca să impresioneze pe cineva sau, oribil spus, „ca să aibă acces” la cineva; Jeni era opusul absolut al oricărei superficialități, ipocrizii, fațade -, și, a doua oară, în fraza „ecouri ale unei secvențe amoroase chinuitoare se află în jurnalul lui Jeni Acterian, unde, către sfârșit, apare un misterios S. ale cărui irupții fulgurante urmate de prelungi absențe o umplu de angoase și perplexitate pe tânăra autoare”. Adică povestea asta de iubire (care nu apărea deloc „către sfârșitul” jurnalului ei, ci e o poveste care a însoțit-o bună parte din viață) aproape fatală pentru Jeni era, de partea cealaltă, numai „o secvență amoroasă”...?! Hmm. Și, în logica asta de filozofia (la masculin, adică filozoful) e întotdeauna deasupra (a orice - inclusiv a moralității), desigur că sintagma de mai sus intră în discursul lui Dragomir despre „bărbat și femeie”, și nu era decât una dintre acele „crase banalități metafizice”...? Hmmm. Jeni Acterian, această Doamna T.

Exemplele astea de iubiri/instanțe morale paradoxale ar putea continua, cu unele încă vii și de pe lumea asta, but they are not my story to tell, aștept să văd cum le așază istoria.

Epilog: subiectul a revenit în discuție zilele astea, în pandemie și psihoza antivaccin. O prietenă (posibil cea mai mare admiratoare pe care Jeni o va fi avut vreodată, îi căutase și mormântul, îl vizitase pe Arșavir Acterian cât mai era în viață etc.) găsind scuze antivacciniștilor „intelectuali”.

Eu: Numai fiindca unii sunt fara îndoiala minți strălucite, genii, nu inseamna ca TOT ce vine de la ei e dincolo de îndoiala si fara cusur. Mie mi se pare ca a cauta profunzimi in fenomenul nevaccinarii la romanii majoritar nevaccinați numai fiindca niște minți strălucite sunt împotriva vaccinului, e cam ce face Liiceanu in citatul din Declarație de Iubire faza Dragomir-Jeni.

Ea: Nu, in cultura nu se fac astfel de judecati. Cei care l-au cunoscut pe A. Dragomir nu i-au facut un asemenea proces, ci au fost impresionati de calitatea gandirii lui. Nu putem intra in problema asta (am avut-o si eu, ca mirare), poate omul s-a schimbat, s-a maturizat, s-a inteleptit, poate sunt lucruri pe care nu le stim. Si nu cred ca era obligat sa-si faca mea culpa in public pentru povestea cu Jeni. Ce facem, ii luam la rand pe Cioran, Eliade s.a.m.d. pentru cum s-au purtat cu femeile?

Nu credeam că asta se putea întâmpla vreodată: ea trecuse de pe partea Jeni (unde fusese întotdeauna, o admira necondiționat) pe partea Dragomir. Ceva e nelaloc. Ce semnifică pentru ea linia Dragomir-Cioran-Eliade- hmmm alții....?

Eu: Da. Exact. Cum s-au purtat cu femeile, sau cu cei din jur. Acolo e proba inaltelor instante morale care sunt: cum se poarta cu ceilalti. ...Si la ce-i va fi folosit lui Jeni, pe lumea ailalta, ca intre timp Dragomir s-a maturizat si inteleptit daca a fost neom cu ea in timpul vietii ei? Or fi lucruri pe care nu le stim, dar e cert ca, la clipa aia de atunci, el n-a fost decat un inuman cu ea. Faptul ca Dragomir a fost o minte stralucita sterge suferinta lui Jeni? Si n-avem dreptul sa-l judecam pentru ce i-a facut atunci, ca om, nu ca opera filozofica 😃? Zici ca "in cultura nu se fac astfel de judecati", dar eu nu vorbeam de cultura ci de o intamplare de viata. Acolo e adevaratul caracter al oricui. Nu "Alexandru Dragomir si Jeni Acterian", ci "un barbat si o femeie". Cum chiar Dragomir zice: "barbat si femeie" - "o crasa banalitate metafizica"... Intr-adevar.

Aici a urmat o tăcere. Iar eu am simțit că am atins, fără să vreau, un punct nevralgic. A mai zis numai atât:

Ea: Nu-i cere lui Liiceanu sa faca asta

?! M-a și amuzat. Nu știu de ce avea ea senzația că eu aș putea să-i cer vreodată ceva lui Liiceanu sau altora de calibrul lui.

Eu: 😃😃 pai n-am cum

Schizoidia debutantului de cursă lungă

De la „un camion cu diamante” la „o carte obeză, cu prea multe burți, sufocantă”. De la „pagini de mare literatură” la „impresia hilară a unui text hibrid”. De la „tot ce scrii are sunetul de argint al literaturii bune” la „ai nevoie de un curs de creative writing să înveți să scrii”. De la „mi-a plăcut mult, sper ca a doua jumătate să fie la fel de bună ca prima parte” și „romanul poate fi publicat fără probleme” la „să re-publici Runa? nu cred, las-o, nu se mai poate face nimic cu ea”. De la „nu trebuie să tai nimic” la „trei sferturi poate fi tăiat”. De la „o mare scriitoare”, „tot ce atingi devine literatură”, „aveți talent autentic” și „Ai mare talent! Stii sa construiesti stari, atmosfera, personaje. Stapinesti impecabil limba romana, scrii intr-o limba romana parfumata!” la „lipsă de autenticitate”, „clișeic”, „artificios”, „învechit”. Șamd. De la unele la altele e, pentru un amărât de debutant, cale de-o schizoidie.

Însă despre suferințele debutantului de cursă lungă povestesc în altă parte (travaliul publicării ei a început prin 2010; cartea a fost publicată în 2016, iar acum vreau sa o re-public fiindcă abia acum e terminată). Dintre părerile de mai sus, cele demolatoare aparțin unei singure persoane; le-am intercalat pentru contrast. Citatele integrale și cui aparțin aici.

Din toate astea, eu ce să mai cred?!

Recomand o listă întreagă de cărți și filme despre cum se întâmplă lucrurile, editorial, în Occident sau aiurea. Asta pentru că aflu cu stupoare că nici măcar într-o mare editură românească (pe care n-o numesc, de frică) nu e astfel, ci autorul trebuie să predea manuscrisul în formă perfectă, editorul nu are nici o intervenție/părere/sugestie/observație, doar paginează și publică manuscrisele geniale livrate de-a gata. De asta închid televizorul când dau de un film precum Not Another Happy Ending, unde primele secvențe arată un editor discutând pe viu pe text cu un autor ! uaaa ! : romanul trebuie modificat, mult, foarte mult; te public totuși fiindcă ai stofă de scriitor și mi-a plăcut scrisul tău. Și pe urmă îi vedem lucrând pe manuscris, făcând împreună modificările. Și editorul începe cu prima frază a romanului: mi-a plăcut mult, rămâne neschimbată, dar restul...... Mi se face rău când văd în filme sau citesc în cărți (memorialistică, mai ales, nu ficțiune unde mi s-ar putea reproșa că, domne, e invenție, pe viu nu există) despre o astfel de colaborare vie autor/editor.

Înainte de toate, pentru toată piața literară românescă: citiți acest eseu - "What Writers and Editors Do", de Karl Ove Knausgaard (The Paris Review, 5 ianuarie 2021). E foarte necesar. E vital. Poate cineva îl traduce și publică și în România. Fără editorul lui, T. S. Eliot n-ar fi existat ca scriitor. Nici Hemingway, nici Fitzgerald. Nici Raymond Carver. Nici Karl Ove Knausgaard, autorul eseului, care spune clar: "What would the books have been like without their editors? In my own case, the answer is simple: there would have been no books. I would not have been a writer." Ducând ideea mai departe, nu pot să nu mă întreb: ce s-ar fi întâmplat cu ei dacă s-ar fi născut în România? câți dintre posibilii scriitori români chiar n-au existat fiindcă n-au avut un editor?...

Și, de reținut, această definiție a Editorului (din eseul menționat mai sus):

"This is not to say that my editor writes my books for me, but that his thoughts, input, and insights are imperative to their being written. These thoughts, this input, and these insights are particular to me and my writing process; when he is editing the work of other authors, what he gives them is something particular to their work. The job of editor is therefore ideally undefined and open, dependent on each individual writer’s needs, expectations, talent, and integrity, and it is first and foremost based on trust, hinging much more on personal qualities and human understanding than on formal literary competence."

... Râdeau de mine cu ani în urmă (pe un blog literar, fata unui mare poet și prietenele ei) cei cărora încercam să le explic ce înseamnă Acknowledgements-urile pe care aproape toți scriitorii le pun la finalul cărților, și de ce la scriitorul român nu prea există. În mintea lor, alea nu erau decât „lingușiri”. Fiindcă habar nu aveau cum sunt lucrurile într-o piață literară normală și de ce scriitorii mulțumesc atât de multor oameni care i-au ajutat în procesul scrierii și publicării cărții lor. Adică habar n-aveau ce înseamnă o piață literară normală. O editoare foarte cunoscută de la una dintre cele mai mari edituri românești mi-a spus verde-n față, mirată de „ignoranța” mea, că toți autorii ei îi predau manuscrisul în forma perfectă, cum adică să intervii peste creația lor, vai!, așa ceva nu se face. Adică editorul român este de fapt numai proofreader, nu editor în sensul universal al cuvântului și al jobului. Well, dacă ei i-ar fi picat pe mână „The Waste Land” a lui T. S. Eliot, poemul ăsta clar ar fi sfârșit la gunoi, în nici un caz nu s-ar fi apucat să-l editeze... Aș vrea să-i știu părerea despre eseul de mai sus, dar n-am cum să i-l semnalez. Aș vrea să știu părerea tuturor editorilor români despre eseul de mai sus.

A se citi neapărat și acest text: Editing Deborah Orr de pe blogul Waterstones.com din care citez (de obicei nu scriu cu multe „?!?” și evit sublinieri colorate, dar de data asta nu m-am putut abține):

„It is not unusual – particularly in the realm of non-fiction publishing – for a book to go through various iterations from pitch to publication. That was certainly the case with Deborah Orr’s remarkable debut.

Motherwell wasn’t the book she initially set out to write. When we first met to discuss the possibility of working together, she was deep in the research for a non-fiction book of a quite different kind. [...] A gentle push was all it took to convince Deborah that this story was the one she should write. She later described the moment she confronted this truth as having ‘the top of her head lifted off’. We had a title for her memoir by the end of our first meeting...”

Adică un editor poate schimba total chiar genul literar al unei cărți în curs de scriere?! Și se face mai întâi un pitch pentru publicare?!? Și chiar se stă de vorbă?!? Editorul chiar „vede” viitoarea carte și o înțelege, și pe ea și pe scriitor, mai bine decât însuși scriitorul?! Scriitorul abordează editurile înainte să fi terminat de scris cartea, ba chiar înainte să se apuce de scris, când încă e în faza de research?!? Și există mai multe faze în tot procesul ăsta: pitch, shared pages, first draft, ba chiar titlul e stabilit împreună de scriitor și de editor, apoi „together we worked to turn nine chapters into twenty” - eu am făcut asta singură, după publicare etc.; ah, dar ce să mai zic că scriitorul occidental nu are doar editor, ci și agent literar! Și ce testimonial extraordinar e textul acestui editor despre scriitorul pe care l-a editat . . .

Ca să nu mai menționez că editurile au pe pagina lor de internet, invariabil, un ghid de publicare, „A Guide to the Publishing Process”, au o secțiune întreagă, cu subsecțiuni detalia(n)te, despre întreg procesul editorial pe stadii, și, separat, chiar o secțiune despre cum să propui un manuscris spre publicare, condiții, sfaturi, pași de urmat, ce să faci, ce să nu faci. Compară asta cu telegraficul „trimiteți manuscrisul la adresa de email” cu care te întâmpină editurile românești (cu puține excepții)... Recomand „ghidul” următor - așa, de amorul artei și de ros unghiile: https://www.bloomsbury.com/uk/academic/for-authors/a-guide-to-the-publishing-process/.

Revenind: singurele feedback-uri la Runa sunt personale (adică neoficiale și nepublicate), primite de la două scriitoare, trei scriitori și un jurnalist. Am aflat, astfel, ce am (talent) și ce nu am (tehnică). Mai ales la unul dintre feedback-uri, primit prin niște ateliere de creație de evaluare de texte (evaluator ales: Andreea Răsuceanu), în mai 2019, a avut un impact extraordinar asupra mea: m-am lăsat de scris, de data asta de tot. Mi s-a sugerat să las baltă Runa fiindcă nu se mai poate face nimic cu ea etc. Drept urmare, m-am apucat să o las baltă, dar pusă în ordine. Am restructurat, în iunie 2019, romanul, l-am împărțit în 42 de mici capitole (păstrând curgerea titlului de capitol din ultima frază a capitolului anterior în prima frază a capitolului următor - care nici asta nu mai e noutate, am văzut-o mai târziu, în 2019, în Christy Lefteri The Beekeper of Aleppo), am tăiat ceea ce se putea tăia, am limpezit și am făcut mai clare finalul și începutul; de fapt, am înlocuit sfârșitul cu începutul și invers (ca să, vorba unuia dintre scriitorii care mi-au citit cartea, nu-și bată capul cititorul prea mult cu: ce se întâmplă de fapt în cartea asta?, are deznodământul de-a gata la începutul cărții; iar mie mi-a făcut enormă plăcere să maimuțăresc canoanele, nu va observa nimeni fiindcă nimeni nu a citit cartea până la final, inclusiv criticii de mai sus). Titlul a devenit Runa și demonul scrisului. Culmea e că abia acum s-au închis toate cercurile și privirile din ea, abia acum e încheiată, abia acum s-au legat toate și nu are loose ends. O să fie, deloc ca în Runa și multele ei variante, mai mult ca în Cella Serghi: „o singură carte ca o singură viață” (însă ce carte! - a ei, și ce mizerie de carte! - a mea).

Și cu asta gata, „good night, and good luck.” (vorba jurnalistului american Edward R Murrow; the phrase came from a saying popular in London during WWII, when friends parted unsure if they'd live to see the morning).

Mulțumiri

Celor două familii ale mele - dintotdeauna și pentru totdeauna. Profesorilor mei. Editurii Tracus Arte care a publicat Runa cu multă grație, în 2016, suportând toate răsucirile și răzgândirile mele. Editurii Eikon pentru încurajare, amabilitate și promptitudine.

Î N A P O I Î N T I M P

Întâlnire cu ea

Am avut un moment „totally surreal” în vara lui 2016. Intrasem în Humanitas-ul din Sibiu să cumpăr cărți și, spre totala mea surpriză, am dat de Runa pe un raft (coperta ei albastră agăța privirea). M-a înduioșat timing-ul: a stat ea pe raftul ăla tocmai atunci, să se întâlnească cu mine, care tocmai venisem în țară; probabil că mai devreme ea n-ar fi fost acolo, iar mai târziu nici atât, înlocuită fiind de alte cărți nou-apărute. E prima și ultima oară când eu și ea ne intersectăm astfel.

Motto

„...cel care își închipuie că în urma sa rămâne, turnată în cuvinte scrise, o artă, cât și cel care, la rându-i, o primește pe aceasta încredințat că scrisul îi va oferi ceva deslușit și sigur sunt, amândoi, naivi nevoie mare...”

Platon - „Phaidros”

“I shone but I gave no light.”

Chekhov - „Uncle Vanya”

„Scrierea, dragul meu Phaidros, seamănă într-adevăr cu pictura, și tocmai aici stă toată grozăvia. Aceste figuri cărora le dă naștere pictura se ridică în fața noastră asemeni unor ființe însuflețite. Dar dacă le încerci cu o întrebare, ele se învăluie într-o foarte solemnă tăcere. La fel se petrece și cu gândurile scrise; ai putea crede că ele vorbesc, însuflețite de spirit. Dar dacă le pui o întrebare, vrând să te lămurești asupra unei afirmații, ele nu îți răspund decât un singur lucru, mereu același. Și de îndată ce a fost scrisă, odată pentru totdeauna, fiece cuvântare colindă pretutindeni păstrând aceeași înfățișare și pentru cei ce o pricep, și pentru cei cărora nu le spune nimic.”

Platon - „Phaidros”

Numele ei

în primele pagini scrise demult, acum împrăștiate prin carte la sute de alte pagini distanță, era Rina (de la o insulă pustie de lângă Delos, Rinia), apoi Arina (de la nisip, arena în latină; nu doar nisipul cu toate semnificațiile lui, ci și fâșia deșertică, plată și întinsă, cu nisip alb, dintr-un loc din satul meu, care se numea „la arenă” și unde se țineau serbările culturale dar și meciurile de fotbal). Pe urmă, o greșeală de scriere l-a făcut Aruna și atunci am avut revelația: să tai „a”-ul. Și astfel, numele ei (numele...) se făcuse singur.

M-am gândit la runele scrierilor scandinave, da, însă retrospectiv, după. Runa din carte zice la un moment dat că numele ei „nu vine de la runele germanice, cum s-ar crede, ci vine de la orașul în care au locuit o vreme acești străbunici înainte să ajungă în România: Salonic, Săruna în limba din amintirile lor.”

Scriam deja de mult timp la ea, în vacanțe de Crăciun și de Paște, când mă încuiam în casă, cu provizii de mâncare, și mințeam pe toată lumea că sunt plecată la munte sau la mare cu prieteni. Scriam la ea, fără ca nimeni din jur să știe (în afară de puțini, torturați, prieteni) și nu mic mi-a fost șocul într-o bună zi la birou când un coleg a anunțat că fetița care urma să i se nască va fi botezată „Runa”. Extraordinar, mi-am zis, de unde le-a venit? Ce e asta, telepatie, plutește numele ăsta în aer peste tot și se aude așa, cu voce tare? Lor le venise de la Miruna, scurtat în Runa.

Numele meu

„Lia” era numele celei mai frumoase fete pe care am văzut-o când aveam vreo trei ani și prin ea am devenit, pentru prima dată în viață, conștientă de „frumusețe”, am avut revelația frumuseții umane. Cred că era prima persoană străină pe care o întâlneam (și de care mă îndrăgostisem cumva). Venise în vizită la bunica mea într-o seară și am crezut că era „regina nopții”. Asta fiindcă seara, când refuzam să adorm, bunica mă ducea la fereastra dinspre grădina din fața casei și zicea „hai să vedem regina nopții, că numai noaptea o putem vedea”... Și stăteam amândouă la geam și așteptam pe regina nopții (eu nu știam că e o floare), mereu îmi imaginam cum vine ea, misterioasă și frumoasă, și mă gândeam ce o să-i spun, ce o să zică, ce o să se întâmple... Eu chiar credeam că e o regină și o tot așteptam să apară dintre plante și pomi și din întunericul nopții, dar ea nu mai venea și, într-un final, adormeam așa pe pervaz sprijinită de brațele bunicii. Când am văzut-o pe Lia, am crezut că ea e regina nopții care în sfârșit venise (nu știam că urma să vină cineva în vizită, așa că am văzut-o deodată apărând, seara, dintre plante și din înserare)...

Iar „Vernescu” - nu e infatuare sau snobism cum s-ar crede, ci tot o copilărie, vine de la numele unui personaj din cărțile copilăriei, primul personaj arheolog de care-mi amintesc, plus că îmi trebuia un nume care să înceapă cu „v” și altceva nu mi-a venit în minte. Silly, nu?

Well, și mai silly este motivul pentru care mi-a trebuit un pen name (îmi place sintagma asta, iar nu pseudonim etc, pentru că se referă strict la scris și scriitor și face separația între persoana care scrie și scrisul în sine, ca act performat printr-un instrument; cea care e în calculator și-n taste e Lia, iar cea care stă cu fundul pe scaun, cu corpul în camera asta sunt eu). De ce mi-a trebuit? Dintr-un fel de încercare foarte naivă de a păcăli o previziune: un călugăr mi-a spus cândva că „Scrii. Scrii, scrii și-o să mai scrii. Mult. Dar așa, mai la bătrânețe. Scrie tot. Scrie tot ce simți. Dar n-o să publici în timpul vieții...” Fiindcă nu înțelegeam clar că el îmi spune despre viitor (avuseserăm o convorbire normală până atunci), am întrebat, totuși, în virtutea inerției: „Nu? De ce?” M-a privit lung, a zâmbit stânjenit (stânjenit?!, de ce?), sau doar înduioșat, și mi-a zis numai atât: „Mândria!”. N-am înțeles nimic atunci, nici mai târziu (public după ce mor?!, sau mor imediat după ce public?!), dar mi-a rămas în cap această „previziune” a lui, pentru că multe dintre cele spuse de el atunci (spuse într-un fel foarte voalat, care nu suna deloc a „ghicit în palmă”, atât de voalat încât pe loc nici nu mi-am dat seama că el îmi spunea despre viitor), chiar s-au întâmplat, dar numai după ce mi s-au întâmplat mi-am amintit că îmi spusese despre ele, și le recunoșteam și înțelegeam numai așa, în retrospect. Și, deși nu cred în ea, în previziunea asta (ca să nu mă sperii), mi-am luat această naivă măsură de precauție: să folosesc un pen name. Poate că, astfel, ochiul Destinului n-o să știe că numele autorului de pe coperta Runei e de fapt numele meu...

Eu - sunt o diletantă. Uneori mi se pare că tot textul meu nu e decât reminiscență a lecturilor mele reale sau neîntâmplate încă. Alteori mi se pare că textul meu a creat realități înainte ca ele fie (făcute) manifeste. Sunt o stranie și curioasă creatură așa-zis „literară”, un gândac kafkian în permanentă transformare. Gândac, nu larvă. Oare larvele, în întunericul lor, știu că vor deveni fluturi? Sau că din ele va ieși firul de mătase? Până acum câțiva ani credeam că da și credeam că sunt o larvă literară din care va ieși o superbă țesătură. Acum cred că nu și că nu sunt decât un gândac. Știu că stau ca sub un capac de fântână secată și otrăvită, dar culmea e că tot mai aștept să-l ridice cineva să se uite înăuntru.

Nici nu mai știu cine sunt, oamenii toți „s-au micșorat și-s departe”, cum zice un poet. În fapt, e exact invers. Eu m-am micșorat și-s departe. Probabil sunt prin Arctica. „Un os înghețat plutind pe o banchiză polară” (ăsta e un vers pe care l-am făcut cadou unui poet demult, așadar nu-mi mai aparține). De pe banchiza mea, lucrurile se văd astfel: întocmai ca mine, și Runa s-a făcut „mică și departe” și nici nu-mi mai amintesc bine de ea. Ea e pe banchiza ei și plutim așa în oceanul înghețat, unde nu se face niciodată întuneric total, e un crepuscul care durează forever. Ne vedem cumva, dar nu suntem pe aceeași banchiză și șansele de a ne întâlni sunt aproape inexistente. Și chiar dacă banchizele vin aproape, nu se opresc niciodată. Iar mie mi-e frică de salturi. Ce șanse sunt să se alinieze astfel încât vântul să scoată același sunet din ele?...

... și astfel, „neexistând”, vorba lui Mircea Ivănescu din „arachneisme”:

„stai și te legeni

în gol - ca un păianjen - și nici nu e soare,

să-i lucească firul - iar privirea

lui, păianjenului, nu are adevăr ....”

... sau poate e ca în poemul ăsta: „After Callimachus” - Stephanie Burt

When I began writing I felt like a constellation,
some new fixture in the sky,
a lamp with twenty wicks, or at least
an eternal flame. It was mostly a lie
I told myself, though a few
of my friends bought in. Now
look at me. I am, at best,
a little candle under glass,
a strip of magnesium you might
ignite for a demonstration in chemistry class,
or else a meteorite, fast
becoming invisible, something you’d point out
to a child, a faint
thing everyone knows can’t last.

Cuvânt lipsă

La pagina 397 a cărții tipărite, rândul 3, lipsește, din păcate, cuvântul „aripa”. Paragraful e astfel:

„Dar dacă, totuși, acesta este un vortex închis? Dacă nu e țâșnire, ci întoarcere în sine însăși? Dacă nu e apă săltătoare, ci doar apă stătută, netulburată de aripa nici unui înger? Dacă viața nu curge prin acest vârtej, ci e prinsă în fatalitatea tragică a unui vortex închis? Dacă eu, aici, în nisip, sunt de fapt în această capcană? Dacă sunt un fel de izvor întors steril în sine însuși? La nesfârșit, ca în fântânile alea false? Dacă o să rămân să putrezesc în nisipul ăsta pentru totdeauna? Dacă nu visez, ci asta e realitatea? Dacă n-o să mă pot face niciodată la loc ceea ce am fost înainte? Dar cine sau ce m-ar mai putea face la loc ceea ce am fost înainte? Dumnezeu?”

Pagină lipsă

Am hotărât, din diverse motive, să public aici o pagină de manuscris, scrisă mult înainte de 2016, care a fost scoasă din carte înainte de tipărire, sau - mai exact - n-a fost niciodată inclusă în variantele trimise editurii (iarăși, din diverse și multe motive). Ar fi trebuit să fie la pagina 248 a cărții tipărite:

ᴥ

În aceeaşi clipă, întoarce capul spre mine şi îşi retrage încet mâna din flăcări. Am senzaţia că mi-a spus cineva, că cineva deja mi-a povestit: vezi că o să te privească lung cum te apropii, şi n-o să vadă nimeni cum, privindu-te, pupila din centrul ochilor lui se face albă argintie şi scânteiază, iar tu o să crezi că din cauza focului, nu mă întreba dacă şi pupila ochiului tău se face albă, asta nu-ţi poate spune nimeni, decât numai el, fiindcă numai el te priveşte în clipa aceea... O să înaintezi aşa, ca prin apă, o vreme, deşi ţie o să ţi se pară că stai pe loc şi că ei sunt cei care se apropie, plutesc spre tine, el şi focul acela şi întreg grupul cu bucata de plajă pe care stau cu tot, nu e timp încremenit, nu e secundă dilatată, nu e scenă redată cu încetinitorul, întrucât focul îşi mişcă flăcările mereu, ceva arde şi se consumă, adică nu visezi, şi o să ţi se facă teamă de clipa în care o să fii foarte aproape de ochii aceia şi de toată fiinţa aceea stranie, şi o să te aşezi în nisip cu mare precauţie, o să te insinuezi ca o umbră într-un contur prestabilit şi dinainte pregătit, o să te adaugi, ca un fir într-o ţesătură potrivită, grupului. Care nici n-o să observe, într-atât de firească va fi prezenţa ta acolo. Ci ei vor continua să discute, plaja asta nu e de fapt decât o imensă trăncăneală, o să-ţi spui mai târziu, dar deocamdată asculţi curioasă, căci tocmai vocea aceluia susură lângă tine. ‘Clocesc de multă vreme acest gând...’ spune el, dar se pare că ceilalți nu-l ascultă.

Ți se pare, aud hodoronc-tronc vocea răutăcioasă și otrăvită a Chimerei înfipte în cârca mea (bestia! chiar mă întrebam când o să-și vâre iar coada). Ți se pare că s-a uitat la tine așa. Sunt năzăriri de-ale tale. Ce să spun, vai!, toți se uită la tine, ești irezistibilă! Mai ții minte când ți s-a părut la un târg de carte că se uită Cărtărescu la tine?, că tot l-ai pomenit mai devreme. Cum să se uite la tine? Ce să vadă?! Era la Dalles, îngrozitor de multă lume, te uitai la coperta unei cărți, o priveai de deasupra, aplecată peste, cu mâinile la spate, ca pe un obiect, nu ca pe o carte pe care s-o iei în mâini și s-o citești, ai privit-o așa, foarte atent, o vreme, ai privit coperta aia de parcă ai fi vrut să vezi în ea, prin ea, cartea direct în măruntaiele ei de carte. Nu știu ce vei fi văzut; însă oricine te-ar fi văzut ar fi crezut că stai în cumpănă: să cumperi cartea, sau să n-o cumperi? De fapt, știai clar că n-o s-o cumperi fiindcă era un roman clasic, scris după canoane, iar pe tine te scot din minți romanele scrise după plan, după schemă, te revolți mereu când citești astfel de romane (deși îți plac!) fiindcă știi că viața nu e așa, cu fir narativ clar, cu morală și final rotund, no, never, viața e ruptă în bucăți, e nebunie pe o mie de voci, dar poate tocmai de asta au succes destinele exemplare din cărți, fiindcă ne dau iluzia că și viețile noastre ar putea fi așa: cu înțeles, cu rost, cu sens. Sau măcar ordonate. Inclusiv ordonate de o mână, de ceva, de cineva, de un destin. Ca într-un roman... Ei, da, ca într-un roman din ăsta clasic, scris după canoane. Dar dacă mersul ăsta prin viață al cuiva chiar nu are nici un sens? Dacă, la sfârșit, privind în urmă, nu se vede nici un desen al destinului? Dacă e numai absurd și atroce totul? Ce faci cu viețile astea care se duc neștiute, fără înțeles, direct în uitare? Viețile care țâșnesc, ca un glonte, chiar din clipa în care sunt trase, direct în moarte, fără ocol izbăvitor, fără suspans semnificativ, fără mărețe întâmplări, fără concluzii și morală, fără martori? Viețile astea despre care nimeni nu va afla vreodată? Cam asta-ți trecea prin cap privind coperta aia. După o vreme în care cred că erai singura ființă din pavilionul de cărți care nu se mișca, te-ai ridicat lent de deasupra ei, te-ai retras încă privind-o, te-ai îndreptat, te-ai îndepărtat și te-ai întors să pleci. Atunci l-ai văzut. Undeva în stânga ta, la câțiva pași distanță. Privea în direcția în care te aflai. Nu te așteptai să-l vezi acolo, nu l-ai văzut niciodată de aproape, pe viu. Erai curioasă să-l vezi. Da, e din carne și oase. Dar orice spirit împielițat pare că are carne și oase, de aia e „împielițat”, pus într-o piele în care se află carne, oase și toate celelalte. Aparent. Zeus se putea împielița într-o lebădă, printre altele – împenița ar fi mai adecvat –, în vultur, taur, furnică, satir și în orice, amorezat fiind, poftea. Asta în afară de nori, ploi de aur și alte i-materializări nevinovat-seducătoare. Ba chiar putea lua înfățișarea soțului victimei sau înfățișarea altui zeu, la nevoie. Dacă ar fi „trăit” în zilele noastre, probabil că cel mai adesea s-ar fi împielițat în Brad Pitt (varianta îmbunătățită, adică chiar talentat), cățel de companie (pisică, papagal, canar), cabină de duș, pietroi pe plajă sau, da, limuzină de lux... Isus s-a încarnat (cum o fi fost pentru Isus, cât de dureros o fi fost pentru Isus să se reducă, să se comprime, să coboare în tridimensionalitatea noastră? Asta dovadă de iubire... iubire nu doar de o singură ființă), pentru că „încarnat” are substanță, coboară adânc, ireversibil și definitiv în carne, în timp ce „împielițat” e numai o aparență, nu trece de piele, de aceea e reversibil și repetabil. El o fi împielițat sau încarnat? Încarnat, clar. În asta s-o fi împărțind omenirea: încarnați și împielițați... Trăncăneai astfel în sinea ta în timp ce-l priveai. Brusc, te-au trecut căldurile: și dacă te aude?! Nici nu te-ar mira. Pe nimeni n-ar mira. Părea, oricum, că ascultă ceva, chiar dacă nu pe tine, fiindcă în clipa aia chiar i se vorbea. Avea o mână ridicată spre obraz susținută de celălalt braț, orizontal, își sprijinea capul de mâna ridicată, încadrând fața între degetul mare și cel arătător, și privea așa, absorbit, nemișcat. Un tânăr, întors și aplecat spre el părea că-i vorbește în ureche și așteaptă un răspuns. Ai crezut că de aceea e pe gânduri, că se gândea la ce îl întrebase tânărul. Te uitai drept la el fără să vezi prea clar mare lucru (doar ești mioapă, nu?). Te-au străpuns un milion de gânduri, nu în consecutivitate, ci simultan, erai un arici cu țepii înfipți invers, din afară înăuntru. Ți-a fost groază să nu se vadă. Ai încremenit așa. Nici el nu s-a mișcat. Tânărul a așteptat și pe urmă s-a îndreptat de spinare uitându-se în jur, în altă parte. Nu te-ai mișcat nici tu, țepii ăia ți-ar fi provocat, probabil, dureri insuportabile. Nu se uită la tine, ți-ai spus. Nici nu te vede fiindcă n-are cum. Lingura în supă a lui Hinton despre care vorbește Culianu, tu fiind creatura bidimensională din supă, firește, iar el lingura, venind din trei dimensiuni, la care tu te uiți. Ceea ce ochii tăi pot vedea este numai aparența lui în dimensiunile tale. Tu nu vezi lingura, ci numai o linie simplă care traversează spațiul tău. „Platlanda” lui Edwin Abbott – „a romance of many dimensions”. El este numai aparent în corpul ăsta la care te uiți. Dac-ai putea să-ți lipești negrul cosmic al pupilei tale de negrul cosmic al pupilei lui, nu ai vedea, ci ai simți numai. Asta s-o fi întâmplând cu ființele umane în dragoste, negrul cosmic al unor altfel de pupile privindu-se direct; atingerea e o privire lipită de ceea ce vede. Ca în transă, ai venit mai aproape, să-l vezi mai bine, să te convingi că la tine se uită și nu, așa cum credeai – și cum era de fapt adevărat: ochiul lui se concentra pe ceva din fundal –, la altceva sau altcineva aflat pe aceeași direcție cu tine. Însă ți-ai dat seama brusc de ridicolul situației. Țepii milioanelor de gânduri au ieșit din tine, s-au desprins și au căzut. O să te oprești lângă el și ce o să-i spui? Vreau să văd lingura?! Eu, creatura bidimensională din supă vreau să văd lingura tridimensională, nu doar o linie traversându-mi spațiul?! Vreau să te văd așa cum ești, nu așa cum te percep simțurile mele limitate? Dezbracă-te imediat de piele și de trup? Și doar n-o să stea de vorbă tocmai cu tine, din toată mulțimea aia de oameni. Te-ai apropiat de el, te-ai uitat în negrul cosmic al pupilei care se uita și la tine, dar nu de aproape, și pe urmă ai trecut pe lângă fără să te oprești. Ți-ai spus cu năduf că iar ai ratat momentul de a-i cere un autograf pe „Visul” hărtănit pe care-l cari în geantă. Well, măcar l-ai văzut de aproape.
Așadar, cred că numai ți s-a părut că ființa aceea stranie de lângă foc se uită la tine. El se uita, de fapt, la marea din spatele tău.
Ochiul lui se concentra, ca o lentilă foto, pe ceva din fundal...

ᴥ

După propria-mi rețetă de mai sus, mă întreb acum, eu pe mine: Well, și ce vrei cu pagina asta, ce-i cu ea? De ce ai pus pagina asta lipsă aici, dacă nu ai inclus-o în carte? Așa, ca să te faci de râs de tot? Ce-are a face scriitorul fantazat aici cu restul cărții?

Păi, nu scriitorul „are a face” deloc, ci Zeus. Zeus e crucial pentru carte fiindcă este exact ceea ce i se întâmplă Runei. Citatul de pe coperta cărții e din „mașină” și din „vântul” din Vortex, care nu-s decât un fel de Zeus împielițat, o împielițare care s-ar fi vrut încarnare, un Zeus grav, tragic aproape, opus celui știut din mitologia greacă: superficial, afemeiat, caricatural.

Am avut tot timpul undeva într-un colț al minții una dintre aventurile lui Zeus, poate cea mai intens ilustrată în pictură de-a lungul timpului: Danaë și ploaia de aur. De la anonimi artiști greci antici care au pictat-o pe vase de ceramică (începând din secolul 5 BC), la Tițian, Correggio, Artemisia Gentileschi, Rembrandt și Gustav Klimt - Danaë a fost subiectul unor tablouri celebre fascinante.

Însă tabloul care m-a fascinat pe mine cel mai tare este al unui contemporan al lui Dürer (pe care Dürer îl admiră), Jan Gossaert (cunoscut și sub numele Jan Mabuse, sau Mabüs).

Această Danaë a lui Gossaert m-a făcut să mă întreb, printre altele, dacă nu cumva Zeus n-a fost deformat și interpretat aiurea din start, dacă nu cumva el, fiind din altă lume, din alt spațiu, fiind altceva și ne-uman adică, n-are altă posibilitate de a coborî în uman decât luând astfel de înfățișări, împielițându-se astfel (fiindcă nu se poate încarna); dacă nu cumva acest Zeus e un personaj mai tragic și mai abisal decât ne-am imaginat noi tot timpul.

Fiindcă, neputând lua corp uman, e condamnat să nu poată iubi „ca tot omul”, să nu poată fi iubit ci numai să iubească „ne-uman” o ființă umană (precum „vântul” și „mașina” din Runa, care funcționează după acest principiu zeusian). De asta Cătălina lui Eminescu alege ce alege... 😊.

Romantizezi, exagerezi - mi s-a replicat. Zeus nu era abisal „luciferian” deloc, el nu era decât un afemeiat incurabil, un prădător, un obsedat. Altfel, ar fi trăit o singură mare poveste de amor neîmpărtășit pentru care ar fi rămas în memoria colectivă literară forever, în galeria marilor amorezați damnați.

Păi, bine - am zis la rându-mi - atunci să ne imaginăm că, pentru o singură (această) poveste, a fost chiar așa. În fond, Zeus însuși are dreptul la mult-trâmbițatele „variante” de care se face paradă în Runa, nu?

Nu prea, mi s-a răspuns. Vezi că frizezi patologicul, orice afemeiat sau orice violator îți poate veni cu scuza asta „metafizică” penibilă: să vedeți, nu eram eu, era o variantă de eu. Și, în ziua de azi, Zeus al tău ar fi fost dat în judecată pentru hărțuire sexuală.

Aici m-am oprit din conversație. Auzeam distinct un clămpănit. Foarfecele corectitudinii politice exagerate ciopârțind de zor prin mitologia greacă, și un cor (antic) indignat în surdină: „cum naiba de zeii ăștia din Olimp nu auziseră de political correctness?!”. Ah, acest „pat al lui Procust” contemporan...

(nu știu de ce în română e „Procust”; în greacă e „Prokroustes” iar în engleză „Procrustes”; româna a pierdut „r”-ul pe drum)

Nevândutele, neiubitele

Unde se duc ele, nevândutele? Citeam recent „The Reader on the 6.27”, Jean-Paul Didierlaurent. Personajul principal, Guylain Vignolles, muncește într-o fabrică de tocat și topit cărțile care au rămas nevândute în librării. Zilnic, camioane de cărți nevândute vin la poarta fabricii. Din ele apoi se face hârtie pentru alte cărți, dintre care multe vor sfârși la fel. Guylain salvează zilnic câteva pagini la întâmplare din astfel de cărți destinate hăcuirii și le citește cu voce tare în metrou în dimineața următoare în drum spre lucru. Navetiștii s-au obișnuit cu lectura zilnică, ba chiar sunt un auditoriu nerăbdător și fidel. Nu se plictisesc niciodată pentru că paginile sunt mereu din altă carte, sunt misterioase și niciodată nu află restul poveștii - dar își pot oricând imagina, brodând la nesfârșit variante de destin pentru personaje. La finalul călătoriei, Guylain lasă paginile pe scaunul din metrou, pentru cine o vrea să le citească mai departe pe traseu, după ce el a coborât. Într-o zi, la fabrică, un accident teribil face ca Giuseppe, colegul lui, să-și prindă picioarele în mașinăria infernală (numită Zerstor). Smulse din trup, piciorele lui Giuseppe sunt hăcuite, mărunțite, tocate, topite (împreună cu cărțile nevândute), amestecate cu chimicale, prefăcute în pastă, albite cu bleach și făcute hârtie nouă pentru alte cărți. Guylain, care salva oricum fragmente din cărțile condamnate, face același lucru pentru prietenul Giuseppe. Caută cartea tipărită pe hârtia produsă în ziua accidentului și recuperează treptat (calculat cu acuratețe) toate cele 1300 de exemplare. Îi recuperează picioarele (fragmentele din Giuseppe), carte cu carte, dacă pot spune așa. Dar să nu povestesc chiar tot romanul...

... Și, citind eu așa cartea, am avut certitudinea că Runa sfârșește la fel, hăcuită de o mașinărie infernală, amestecată cu chimicale și prefăcută în pastă. În cel mai bun caz, e albită cu bleach și refăcută hârtie pentru alte cărți, dar cel mai probabil e să rămână în pasta aia din care se fac apoi cutii de carton, pungi, hârtie igienică etc. Asta n-ar fi chiar rău și nici n-ar trebui, probabil, să mă intereseze. Precum oamenii, și cărțile mor, se descompun, se prefac în altceva; unele mor înainte să se nască, sau se nasc moarte, sau trăiesc două zile, o lună, trei, precum Runa, și mor de mici. C'est la vie... Dar sufletele lor? Unde se duc? Într-un rai al cărților? Într-un paradis unde ating starea perfectă pe care n-au avut-o în viața lor pe pământ, unde sunt refăcute la modul ideal, în absolut? Celor ratate li se mai dă o șansă, celor urâte li se dă frumusețea, celor șchioape li se dau picioare, celor mute li se dă glas, cărțile proaste devin capodopere, iar cele plictisitoare devin interesante de nu le mai poți lăsa din mână? ¡Ojalá!, cum spun spaniolii. If only...

Mă văicăream așa scriitorului pomenit mai devreme, care m-a pus la punct prompt:

„Nu înțeleg atitudinea ta defetistă în privința cărții tale. Ești ca o mamă care crede că a făcut un copil urât, drept care îl lasă la maternitate. Un scriitor trebuie să-și apere cartea până la capăt. Și editorul tău, și tu trebuie să împingeți cartea în lume, că doar nu are picioare să meargă singură unde trebuie să ajungă. Trimiteți la presă, faceți lansări, ocupați-vă de carte. Altfel și ”Veacul de singurătate” moare într-un colț cu păianjeni.”

Cuvintele astea au avut un impact extraordinar asupra mea. M-au scuturat, m-au electrocutat. (o să scriu cândva despre efectul Cărtărescu asupra vieții mele.) Pe moment, m-am ofuscat și am răspuns cam așa: dacă cei din jur, din „familie”, nu se bucură de „copilul” tău abstract, nici nu te mai interesează părerea altora (ce minciună! muream să aflu părerea altora); apoi, unele mame fac depresie postnatală, spre oroarea celorlalți. Nu știu dacă Runa e de promovat și lansat (există și cărți nereușite, pentru ele la ce bun lansări și etc? în plus, anul 2016 a fost un an extraordinar pentru piața de carte din România, s-au publicat cărți cu adevărat bune); și nici nu mă consider scriitor, sunt o diletantă totală. Tot ce vreau este un feedback serios. Editurile care au refuzat-o până să fie publicată nu au trimis nici un feedback, nu au trimis nimic. Cartea a apărut din pură întâmplare, absolut din pură întâmplare. Din raportul de vânzări, doar 16 oameni au cumpărat cartea - și e extraordinar că 16 oameni chiar au cumpărat cartea unui autor necunoscut -, însă n-o să știu niciodată părerea lor. Deocamdată mă bucur că nimeni n-a venit în librării să ceară înapoi banii dați pe ea.

Pe urmă, fraza bolduită de mai sus a început să sape lent în creierul meu și, în a treia zi, ca o mamă denaturată cuprinsă de remușcări, m-am aruncat la 5 dimineața în garaj căutând, printre păianjeni matusalemici (nu s-a mai făcut curat în garajul ăla din vremuri preistorice), cutia de carton cu exemplarele din Runa primite de la editură. Am început să le trimit cui m-a dus capul, riscând să cad în ridicol. Și nu doar atât, m-am hotărât să o arăt lumii întregi: i-am făcut, ca tot omul contemporan, pagină de internet. Eu, cu oroare de a mă expune ca un exponat în expoziție, m-am trezit scriind un „blog”. I-am făcut poze. I-am pus danteluțe la fotografii. Am început s-o iubesc. E drept că o iubisem în timp ce o scriam, pe urmă nu știu ce s-a întâmplat (știu, dar e prea complicat și tulbure...). Am întrebat editura și da - fusese trimisă cartea peste tot pe unde trimit ei de obicei cărțile pe care le publică; ajunsese la „presă” - la presa literară, fusese „dată” în stânga și în dreapta la târgul de carte din acel an, fusese trimisă câtorva critici literari, prieteni literați etc. Și?

Și mi-am amintit un pasaj dintr-un interviu tot cu Mircea Cărtărescu:

„niciodată doi oameni nu au citit aceeași carte. Fiecare citește altă carte. Noi inventăm cu propria noastră substanță orice scriere. De aceea noi participăm jumătate - jumătate la actul literar cu scriitorul. ...o carte este un copil născut prin dragostea erotică, voluptuoasă, între creierul scriitorului și creierul fiecărui cititor. Nu poate exista o carte scrisă doar de un scriitor și necitită de nimeni. Dacă o carte nu este citită de nimeni, nu există.”

Voilà ! Asta voiam de fapt să spun: cartea mea nu există.

Însă, dacă actul lecturii e aici superb lămurit (nașterea, ieșirea în lume, lecturi-variante de Rune - de altfel, în carte fiecare personaj are varianta lui de Runa, fiecare are o Rună a lui; înseamnă că, până la urmă, în mod paradoxal, Runa chiar este o carte. care nu există; acum înțeleg de ce zice ea la un moment dat: „mi se năzare că și eu sunt o carte închisă între coperțile de piele ale trupului meu”, sau „ah, delirul și dezmățul și facerea de cap, și nerușinata împreunare a cuvintelor pe patul de oase al trupului meu, pe mătasea grea a sângelui, în casa și corpul gândurilor mele!...”), atunci cum rămâne cu actul creației? lunile din burtă și, mai devreme, actul conceperii; e o dragoste între creierul scriitorului și creierul cui?

Dar ce te faci dacă asta este o unrequited love? (nu știu să traduc „unrequited” pentru că este un cuvânt care, în engleză, este legat numai de „love”; nu pot să-i zic „nedorită” fiindcă nu e un obiect, nici „respinsă” fiindcă n-a picat nici un examen, nici „neîmpărtășită” fiindcă nu e un gând sau un simplu sentiment.) Aș zice: o iubire neiubită.

Well, tot cărțile mi-au dat un răspuns, așa, colateral, și legându-se cum numai cărțile știu să se lege, într-o logică numai a lor. După „The Reader on the 6.27” a lui Jean-Paul Didierlaurent (nevândutele), următoarea carte care mi-a căzut în mână este „The Library of Unrequited Love”, Sophie Divry (neiubitele). Citind cuvintele autoarei despre carte, aflu că, pe scurt, love is a disorder, as opposed to order. Că ar fi grozav dacă, în viețile noastre, am putea avea un librar (sau o librăreasă, unicul personaj al acestei cărți care nu este altceva decât interesantul ei monolog) care să facă ceea ce face - neobservat și deseori ignorat - librarul într-o bibliotecă: ordine. Să pună și să mențină totul în ordine. Încă nu știu dacă această ordine exclude iubirea (care este o dezordine), sau dacă nu cumva tocmai iubirea este cea care ordonează. Abia aștept să o citesc.

Să mă arunc, dar, din nou: de data asta nu într-un garaj împăienjenit, ci într-o carte vie. Voi avea mult mai mult folos.

PS În logica de mai sus, referindu-mă la actul scrierii, nu la actul lecturii, și reunind personajul cu cartea, pot spune că numele Runei este „Runa - o iubire neiubită”...

"Oso Varun Ta Sidera"

"Heavier than the iron are the black clothes

because I wore them for a lost love"

Scriam deja cartea când am auzit acest cântec cretan. Varunian-ul era deja inventat și nu știam de unde venise numele ăsta în carte. Nu era născut prin cezariană livrescă, așa cum crezuse un cunoscut: că-l inventasem fiindcă din el extrăsesem forțat („forcepsasem”) numele Runei. Nu. Sau că-l aglutinasem încât să includă în miezul lui numele Runei. Nu.

Și mama mea încă mai era în viață atunci.

Curioasă să știu ce înseamnă „varun”, mi-am întrebat cel mai bun prieten grec (un alt colos marusian - numit așa după „The Colossus of Maroussi” al lui Henry Miller) ce sunt și cum se traduc versurile din cântec. Mi-a răspuns astfel:

„My answer to your question is like trying to open a window to the sun, this sun of the Aegean that comes into your room. This sun that you miss so much and you try to feel it on your eyelids, the eyelids of your soul. Your question is also a journey, for me, deep into the soul, and an opportunity to remember the pain caused by a lost love. Thank you.

This was initially a song from Konstantinopol (around 1910) called Bournovalia = Jeune fille de Bournova, ancienne banlieue aristocratique de Smyrne. So, she was a young woman from near Smyrni where the Greek people of Smyrni used to have their summer countryside houses. ...Summer loves are especially strong! It was first released in 1927 in America by Greeks of Asia Minor. During the Asia Minor Catastrophe in 1922, the Greek people brought this song, along with the icons and other belongings, to the port of Pireus. There, the Foustalieris from Rethymno city of Crete heard it while playing "boulgari", a type of bouzouki. They "borrowed" the lyrics, changed them a little, put a Cretan melody and they made this very beautiful Cretan song...

The man in the song wore black clothes when his love left him - as we do when a relative of ours has died. The pain of lost love is not necessarily compared to the heavy weight of an iron lid upon the heart, but rather with the heavy sound we hear when iron bars hit=varoun against each other. This sound can be described as the sound of the church bells on the morning of Friday before Easter...”

Așadar, it is a mourning song. Pentru o iubire dusă. Acest spațiu acum este pentru mama mea. Voi scrie pentru ea. She is my lost love. O scriere pe eter, să se ducă oriunde e ea.

Adevărul meu

M-am gândit mult la ce spusese scriitorul menționat mai sus atunci când ziceam că mă las de scris (2015):

„Rău faci că abandonezi scrisul. Robert Lanza și ce spune el e un argument ridicol. Orice vrea un autor să spună, a fost cineva care a spus-o mai bine. Și înaintea lui a fost altul care-a spus-o și mai bine. Nimeni n-o să spună adevărul tău pentru tine. Or fi spus-o alții mai bine, dar tu o spui altfel, și în cuvântul ăsta e toată diferența.”

Așadar, adevărul meu...

Adevărul meu e în oasele mamei mele care-s acum în pământul Antisei. Generația mutilată de comunismul târziu și agonizant - de aceea feroce -, generația celor care și-au trăit anii tineri din viață închiși în imensul cavou comunist, deformați și striviți în carcasa demenței altora. Adevărul meu e în oasele bunicii mele - generația mutilată de război, de perioada post-război și de comunismul incipient care i-a urmat, simetric feroce cu sfârșitul (la început au torturat, închis și ucis elitele și pe cei care li s-au opus activ; la sfârșit, fiindcă n-au mai putut face asta individual - imposibilitate logistică să decimezi milioane -, au torturat și omorât mai lent, mai diluat, un popor întreg). Adevărul meu e în oasele mele și ale sorei mele, marcate de copilărie în agonia feroce a comunismului și tinerețe în post-comunismul scârbos care nu se mai termină. Adevărul meu e că m-am născut prea devreme și prea târziu pentru a trăi în normalitate. Adevărul meu e în oasele lui Iosif care s-a întors de pe front bolnav de tuberculoză și a murit în anul în care se inventa penicilina. Adevărul meu e în oasele lui Constantin din Vânători de Munte, prizonier de război în Rusia la Soci lângă Kerci, întors de pe frontul ăsta de Est cu traume fizice și psihice care i-au măcinat lent restul de viață. Adevărul meu e în Ileana rămasă singură cu doi copii mici, după ce vânduse casa și tot ce avea ca să încerce să vindece tuberculoza adusă de pe front de Iosif al ei - a trebuit să o ia de la zero și de la capăt: avea de crescut acești copii. Dar adevărul meu e și în seninătatea ei constantă, în dragul ei de viață, în voia ei bună. Văicăreața sunt eu. Ea nu s-a văitat niciodată. Adevărul meu e în ghearele și gâturile de pasăre, în cele două ore de apă caldă pe săptămână, sâmbăta, când apa nu mai avea presiune și nu umplea decât cel mult o cadă, în întunericul de stare de asediu al anilor '80 când un stat era în război pe față dar nedeclarat cu propriii cetățeni. Umilința de a trăi în comunism. Umilința, mai ales, de a fi femeie care a trăit în comunism (fiindcă n-a avut încotro) - ca mama mea. Însă astea-s adevărurile mele generale în adevărul și mai mare, general. Adevărul meu amănunțit nu poate fi înșirat și deșirat aici în câteva cuvinte. Dar ar trebui scris cândva. Ar ieși un fel de Black Swan a Runei, Runa în oglinda neagră. Sau, vorba englezilor când cineva se comportă subit anormal și de nerecunoscut: have you been replaced by your evil twin?!

Am ocultat adevărurile astea generale cu metodă sau fiindcă n-am știut altfel, ca mulți din cei contemporani mie, atunci. We didn't know better. Runa ocultează și acoperă urâțenia cu o cuvertură estetizantă, mistifiantă, țesută cu migală de miniaturist. S-a născut ca reacție la mizerabilismul anilor '90. Trăisem urâtul din plin, mă săturasem și îngrețoșasem destul, la ce să-l mai pun și în ficțiune? Și la ce să-l mai diger din ficțiunea altora? Și destul trăisem în copilărie încercând să ocultez și estetizez realul ăsta (fiindcă numai așa am știut supraviețui)... Abia acum aș sta și aș scrie adevărul meu (și ar ieși un fel de Elena Ferrante de cartier românesc, m-am regăsit mult în ea, și în Lila și în Lenuccia, am recunoscut lumea ei). Printre altele, în acest adevăr al meu i-aș da mamei mele viața pe care ar fi putut s-o trăiască și n-a trăit-o, le-aș da mamei și bunicii toată iubirea pe care n-au avut-o și toate iubirile pe care nu le-au trăit (una fiindcă s-a măritat și a trăit toată viața cu un om incapabil de a simți iubire - cauza e tot în comunismul mutilant; cealaltă fiindcă iubirile i-au fost întotdeauna luate repede și prea devreme), le-aș inventa acum destine reparatorii. Le-aș restaura viețile, paradisiac.

Sau nu. Le-aș păstra așa cum au fost, fără retușări paradisiace, le-aș fi cronicar, nu ficționar („ficționăreasă”). Aș cumpăra franciza serialului spaniol „Cuéntame cómo pasó” și aș adapta-o realității românești de atunci, anii '60-'70 și până azi. Aș scrie cronica anilor ăstora, precum spaniolii, fără patimă rea*. Cu patimă iubitoare. Pentru că astăzi mi-a dispărut patima rea. „Cuéntame cómo pasó” - este un serial aproape documentar urmărind destinul unei familii din Madrid, începând din anii '60 până în anii '90, trecând prin toate evenimentele care au marcat istoria recentă a Spaniei, documentând meticulos, refăcând fidel și inserând momente de arhivă, fragmente de documentare, marcând tot ce, istoric, a fost important. Familia Alcántara este esența a ceea ce este spaniolul de azi. Și este un act de iubire, acest serial. Un act de iubire pentru țara lor, pentru orașul lor, pentru cartierul lor, pentru părinții, bunicii, străbunicii, pentru vecini, prieteni, iubite, iubiți, pentru lumea lor, pentru tot ceea ce au trăit ei în macro- și microcosm. Un fel de act patriotic, adică. Intrinsec, subtil, autentic. În loc să difuzeze telenovele turcești, televiziunea română ar furniza o adevărată sesiune de terapie națională telespectatorului român dacă ar difuza acest serial spaniol (popor cu care suntem, evident, înrudiți, un fel de veri; spre deosebire de turci). Da, aș vrea să am puterea și știința - talent, skill și iubire, dar și banii - să fac un serial românesc similar (Cuéntame vinde în franciză, portughezii, de exemplu, au propria lor versiune): destinul unei familii românești reflectând fidel și în detaliu tot ce s-a întâmplat în România din anii '60 încoace. Ar include un fel de restauratio a familiei mele. A familiei românești, în general.

(*despre patima rea. Mă uimește patima din textele mele îndepărtate și mă întreb cum de am putut consuma atâta viață aiurea, în politic (pentru că a fost, da, în zadar). Mă uimește faptul că am lăsat politicul să-mi guverneze viața. Prietenii pierdute, familii dezbinate - pe câți nu ne-a otrăvit, la un moment sau altul, politicul? Nu doar la noi - unde facem politică așa cum facem mâncare, ne spălăm pe dinți cu politica, o cărăm cu noi în geantă peste tot, o maimuțărim în oglindă când ne uităm la noi înșine, o turnăm în ceașcă sau o bem la un pahar cu prietenii, stăm cu ea pe toaletă sau în fotoliul de la operă - nu doar la noi ci, recent, și aiurea pe mapamond, în locuri care altfel păreau politic calme. Brexitul a divizat adânc UK în leavers și remainers, Trump a generat divorțuri, depresii și a resuscitat în mentalul colectiv un cuvânt aproape uitat, „hate”. Psihologii avertizează asupra impactului devastator pe care politicul îl are în lumea de azi, pentru că, în țările astea, e un fenomen relativ recent. E cumplit să mă gândesc că noi, românii, trăim așa de decenii întregi. Cu alte cuvinte, ale unuia din scriitorii pe care-i iubesc: „We should care for each other more than we care for ideas, or else we will end up killing each other.” ―from Corelli's Mandolin by Louis de Bernières. Îmi vine în minte finalul unui episod din Cuéntame, se află în ultimele 8 minute din acest episod, e atât de sugestiv încât înțelegi, chiar fără să fi urmărit serialul în prealabil și chiar fără să știi spaniolă: efectul devastator al politicului asupra relației copil-părinte. Și trezirea din această orbire. Adică, dezpătimirea. Dezpătimirea de politic - patima distrugătoare - și rămânerea la miezul indestructibil: patima iubitoare, ziditoare.)

My Acknowledgements

În vise, s-ar fi întâmplat așa cum se întâmplă în alte părți de lume: m-ar fi luat o editură în portofoliu și ar fi ieșit ceva din mine. Aș fi scris non-stop (sufăr de insomnie continuă însă, în loc să scriu, iau pastile de adormit), aș fi scris romane de dragoste, historical fiction, biografii, eseuri, articole, jurnal etc., și - visul etern al oricărui scriitor - m-ar fi alergat editorul să predau manuscrise la deadline. Tot editorul m-ar fi corectat și adunat de pe câmpi atunci când scrisul mi-ar fi luat-o razna. Aș fi avut acces la research serios pentru cărți. Și aș fi scris pagini întregi de Acknowledgements la finalul cărții mulțumind tuturor celor care m-au ajutat de-a lungul procesului scrierii...

... Poate și de asta nu găsim decât foarte rar asemenea pagini de aknowledgements în cărțile românești, pentru că scriitorul român, până acum câțiva ani, își era și editor, și agent, și tot, nu prea avea cui să mulțumească pentru vreun ajutor; dar e adevărat și că mulțumitul (adică acțiunea de a mulțumi) nici nu prea era în mentalitate, o literată m-a pus la punct că „mulțumirile” astea n-ar fi decât lingușiri (! - ce viziune patetic românească, din păcate), nu vedea nici măcar politețea din ele...

Mă bucur mult că, de câțiva ani încoace, câteva dintre editurile noastre funcționează la standard occidental, iau scriitori (potențiali sau deja consacrați) în portofoliu și au grijă de ei cum e și firesc (dar tot n-au pe website secțiune dedicată trimiterii de manuscrise, unele sunt chiar închise ermetic oricărei comunicări). Mă bucur că se termină era protectoratului și se merge pe meritocrație. Mă bucur că aud din ce în ce mai des sintagma „în curs de apariție” - deși încă în revistele literare nu se publică destul pagini de ficțiune, proză scurtă, foileton (ce se întâmplă cu foiletonul? de ce nu mai există?, în interbelic avea mare succes), fragmente de roman etc.; mi-a căzut sub ochi un almanah literar al anului 1985 - ce minunăție, se putea citi literatură multă și bună, nu doar critică, eseu și poezie (cum publică predilect azi revistele literare; Observator Cultural publică azi, rar, fragmente din romane în curs de apariție), ci mai ales multă proză (numai Litero-mania publică azi proză constant). Mă bucur că au început să existe și la noi agenții literare, ateliere de scriere creativă, feedback și critică pe manuscris etc. - regret enorm că nu prea existau în 2016 și mai devreme, atunci când căutam înnebunită pe net agenții literare românești care să ofere „feedback pe manuscris” și nu găseam; aș fi evitat umilințe care, într-o piață normală de carte, n-ar trebui să existe și m-aș fi prezentat decent în fața editurilor - sau m-aș fi lăsat de scris la timp. Mă bucur că, măcar în literatură, normalul în România nu este numai o stare de vis care se visează fiindcă nu se poate trăi pe viu... Adică, a sosit momentul în care văicăreala mea se poate opri. Ba chiar, în mod destul de neașteptat, văicăreala mea se oprește de la sine. Acest moment, însă -- vorba lui Louis de Bernières: „sper să aibe dreptate ăștia cu reîncarnarea, it's too late for me now.”

septembrie 2019: Am scris la ea câte foarte puțin în zeci de ani buni - ce hobby constant! (bruionul inițial e Vortex - Vântul, Cuvântul, în clasa a zecea luam premiul Uniunii Scriitorilor la un oarecare concurs de creație pentru elevi) și a apărut abia în 2016, firește că e „datată, învechită”. E răsuflată. E atât de datată și învechită încât toți cei menționați în carte au murit demult (mă refer la numele de persoane publice). În acești ani s-a scris mult și bine în literatura română, idei care apar în ea au fost mult mai bine dezvoltate de alții, în alte romane - ultima coincidență plăcută, chiar azi cineva scrie un roman al cărui titlu include Vântul, nu sunt singura care-l are personaj într-o carte - tocmai am citit în luna iunie într-o publicație literară un fragment din acest roman în curs de apariție. Și, ce palpitant!, Ioan de Hunedoara, despre care am tot scris plănuind cărți, chiar a devenit personaj într-un roman al altcuiva tocmai apărut recent, în septembrie 2019; bănuiesc că chiar acum cineva scrie romane despre Vlad și Radu (ca în eseul meu de pe blog), despre clanul Cândeștilor, despre lumea medievală a Țării Hațegului și, în general, que inmensa alegría să îmi văd ideile luând corp în cărțile altora. Nu numai că am postat proiecte pe blog, dar n-am scăpat nici o ocazie să scriu despre ele peste tot pe unde m-am prezentat literar: Runa trebuia să aibă urmări (așa plănuiam încă de prin 2004): volumul doi pe urmele strămoșilor materni, volumul trei pe urmele strămoșilor paterni și apoi o Runa la bătrânețe. Am o obsesie cu Țara Hațegului (fiindcă sunt din măruntaiele ei, e zona mea, o zonă cu uriaș potențial ficțional neexploatat literar), visam să scriu historical fiction (strămoșii paterni ai Runei) pe Matia Corvin, Ioan de Hunedoara și lumea medievală, dar și Cândeștii, Nopcsa și toate familiile nobiliare transilvane - nu mai detaliez aici, research-ul meu pe zonă durează de o viață, de la cinci ani visam să fiu arheolog. Și tot historical fiction pe două insule grecești (strămoșii materni ai Runei), cum deja schițez în cartea publicată, povestea unei anume icoane - cu adevărat icon al culturii grecești -, călătoria de o sută de ani a acestei icoane, pe care făcusem, cu câțiva ani în urmă, research intens.

Abia aștept să văd romane scrise de alții pe subiectele astea. Que maravilla! Probabil că într-o zi o să citesc un roman despre viețile celor din familia mea (sumar schițate în Povestea romanțată a sângelui meu), despre fabuloasa călătorie a istro-românilor înapoi în Țara Hațegului de unde au plecat inițial cu sute de ani înainte (pun pariu că cineva chiar acum scrie un roman pe ideea asta), despre mama și bunica mea, sau chiar un roman despre Ingrid. Nu, despre Ingrid nu, nu va putea nimeni scrie... Anunț dinainte (poate le scrie cineva și pe astea) că viitoarele proiecte sunt: o „expoziție cu bărbați refuzați” (proză scurtă), apoi romane de dragostea altora, apoi „Matia al bibliotecilor pierdute” (Matia Corvin și nobilimea românească medievală din Țara Hațegului – parte din saga Cândeștilor), un roman cu dinozaurii Țării Hațegului (nimic nou, deja am trei astfel de personaje în Runa: Tamba&comp, datează din copilărie, cu mult înainte să devină modă mondială), apoi povești de dragoste și groază (adică viața mea până la 36 de ani; aș putea foarte ușor scrie cărți cumplite, smulse direct din rărunchi, dar am refuzat cu metodă până acum, și n-o s-o pot face decât după ce /// dar să nu divulg chiar totul). Visez de multă vreme să fac ghostwriting sau să deschid o agenție de vândut idei literare celor aflați în criză de inspirație, înțepeniți în writer's block, sau celor care ar vrea să scrie și n-au despre ce - mă pot contacta direct prin formularul de pe website...

Nu mă interesează să inaugurez amazonii literare virgine, să inventez planete noi, să calc prima unde nimeni nu a mai călcat, precum Armstrong pe Lună; tot ce mă interesează este, vorba lui Mircea Cărtărescu, să spun adevărul meu („Nimeni n-o să spună adevărul tău pentru tine.”). Iar deja-vu-uri am deseori citind orice (în afară de știri) pentru că, vorba citatului de mai sus, întotdeauna a fost cineva care a (mai) spus-o înaintea mea sau o va spune după mine (mai bine sau mai puțin bine). Cel mai recent deja-vu literar a fost citind un fragment dintr-un nou roman în curs de apariție publicat într-o revistă literară (5 septembrie 2019), Bărbatul din spatele ceții al lui Florin Irimia; încă de la titlu am avut un deja-vu: m-am gândit instantaneu la Daniel Sempere/Julian Carax=Lain Coubert din La Sombra del Viento a lui Carlos Ruiz Zafón - tot o umbră, un balcon, un privitor și un privit, o noapte, o țigară fumându-se, și - peste toate - obsesia unei cărți etc.; numai ceața lipsește din Zafón, însă nu știu de ce, eu întotdeauna mi-am imaginat-o acolo, în acest paragraf aflat la începutul cărții (pe la pagina 30, versiunea în engleză), imagine-efigie, pentru mine, pentru toată cartea asta: „I was not sleepy, nor did I feel like trying to sleep. I went over to the balcony and looked out far enough to see the hazy glow shed by the streetlamps in Puerta del Angel. A motionless figure stood in a patch of shadow on the cobbled street. The flickering amber glow of a cigarette was reflected in his eyes. He wore dark clothes, with one hand buried in the pocket of his jacket, the other holding the cigarette that wove a web of blue smoke around his profile. He observed me silently, his face obscured by the street lighting behind him. He remained there for almost a minute smoking nonchalantly, his eyes fixed on mine. Then, when the cathedral bells struck midnight, the figure gave a faint nod of the head, followed, I sensed, by a smile that I could not see. [...] I had read an identical description of that scene in The Shadow of the Wind. In the story the protagonist would go out onto the balcony every night at midnight and discover that a stranger was watching him from the shadows, smoking nonchalantly. The stranger's face was always covered by darkness, and only his eyes could be guessed at in the night, burning hot like coals. The stranger would remain there, his right hand buried in the pocket of his black jacket, and then he would go away, limping. In the scene I had just witnessed, that stranger could have been any person of the night, a figure with no face and no name. In Carax's novel, that figure was the devil.” Să vedem, când om citi-o, în întregime, cine e și ce face umbra din cartea lui Florin Irimia. La întrebarea personajului „Unde am mai văzut scena asta cînd personajul se vede pe sine cum se uită la el însuși? Într-un film oare? Sau poate într-o carte? Dar în care anume?” i se poate răspunde cu o lungă listă de cărți și filme. Dar faptul că am un deja-vu citind fragmentul din Observator Cultural nu mă oprește deloc de la a vrea să citesc în întregime Bărbatul din spatele ceții, fie și numai pentru că în Zafón e Barcelona, aici e, probabil, Bucureștiul, dar și pentru că pare a fi o carte foarte bine scrisă și deja îmi place...

my writing delusion

Runatice

când moartea / nu scrisul

GESTURI LIANICE

RUNA

și demonul scrisului

fragmente

Cititul și scrisul