În viața reală nu există buton edit; nici măcar rewind, sau (cât l-aș fi vrut!): fastforward. A fost un accident cumplit și straniu în octombrie anul trecut ale cărui urmări nu pot fi anulate de nimic. Nu mi-a părut rău, atunci, pentru cele nescrise, ci pentru cele netrăite și nefăcute. Asta regretă toți cei care supraviețuiesc: netrăitul și nefăcutul, nu nescrisul – ca să mă conving, dacă mai era nevoie, că scrisul meu (nu scrisul în general și nu scrisul altora, ci strict scrisul meu) a fost o pierdere de timp și mai ales de viață.
Dacă scrisul ar fi o ființă vie, i-aș spune acum în față “vaffanculo!” (nu știu de ce în italiană; ba știu: e ceea ce-i spune Pelaghia lui Antonio Corelli la finalul cărții lui Louis de Bernieres, când Antonio se întoarce la ea după 50 de ani de așteptare: „sporcaccione! figlio d'un culo! pezzo di merda! bestia!” - by the way, filmul e o farsă, cartea is the real thing).
E un mit literar și o fantezie cinematografică muritul artistic: când roțile mașinii treceau pe lângă capul meu și ușa îmi zdrobea corpul, nu s-a dilatat, plină de miez literar sau filozofic sau artistic sau teologic, nici o secundă, ci timpul a fost același; moartea nu e ca în filmele de artă, nu se călătorește nicăieri în timp, nu-ți trec imagini din copilărie prin cap, nici amintiri prețioase și semnificative, nici fraze din cărți sau spusele mamei și tatălui, nu te gândești la iubiri, la iubire și lucruri mărețe, nu. E numai realitate atroce pe care n-o poți opri. O realitate mecanică, de mașinărie infernală pe care n-o poți opri din mersul ei implacabil. Iar pe urmă, după, nu regreți nescrisul, ci netrăitul, nefăcutul. Nu e nimic „literar” în a muri. Însă a fost, da, ca în Runa – o mașină, mașina... Și, oricât de nesuperstițioasă aș fi (n-am nimic cu cifra 13 și cu nici o cifră în general), s-a întâmplat într-o zi de 13, iar ultima cifră pe care am văzut-o în ecranul de pe bordul mașinii a fost 13:13.
Am învățat, ca mulți alții probabil, că totul se poate sfârși în câteva secunde. Viața, sau viața așa cum era. Pleci de acasă să iei prânzul cu prietenii dar poți să ajungi la spital (în varianta bună în care nu ajungi la morgă), departe de casă, pentru foarte mult timp, cu viața dată complet peste cap. De aceea nu mai plec niciodată de acasă fără o pereche de schimburi curate în geantă, fără să spăl vasele și fără să las totul în ordine în casă de parcă aș pleca din ea (și din viață) definitiv.
Iar pe urmă, după, la săptămâni după, când am reînceput să gândesc, cel mai puternic gând era regretul pentru ce n-am apucat să fac. Nu pentru ce am făcut, ci pentru ce n-am făcut. Regretul că n-am făcut nimic pentru satul meu, pentru țara mea, pentru neamul meu, pentru ai mei toți, familie, cei vii, cei morți, prieteni, cunoscuți, oameni care au fost oameni cu mine, pentru Ingrid...
Cineva îmi sugera să scriu un jurnal al acelor zile. Nici gând, nu mai scriu nimic de mult, cu atât mai puțin jurnal (totul va ajunge oricum la gunoi când o să mor). Cât privește scrisul, singurul lucru care mai poate fi făcut este să am un feedback pe Runa, să o las în ordine; am dat, pe net, de niște ateliere de creație unde munca cititului e plătită, așa cum se și cuvine, ca orice muncă onestă, o să apelez la ei. Asta e enervant: că din mine tot numai Runa de hârtie rămâne în urmă. Măcar să rămână ok, pusă la punct, corectată și în forma ei perfectă. Și gata. Fac asta așa cum aș face curat în dulap, să fie simplu și ordonat. Însă o urăsc. Am o relație de love/hate cu scrisul, o relație toxică. Trebuia accidentul ăsta pentru ca cercul să se închidă și eu să pot încheia Runa - precum Runa?! Textul ăsta mi-a forțat viața, m-a forțat în mod subversiv și lent și plural, borgesian, să urmez destinul trasat de el? Eu și nenorocitul ăsta de text suntem entanglați cuantic, legați ca doi gemeni care-și știu viața și fiecare anticipează dar și influențează ce va face celălalt? Nu. Nebunia asta trebuie să înceteze. Acum.
... Și aici sunt spitale neîncălzite în toamnă și iarnă, cu geamuri de fier care nu se închid și prin care șuieră vântul la propriu, cu sticla spartă lipită cu bandă adezivă, pacienți (inclusiv cei în stare gravă) care îngheață în paturile de fier, porters care-s încarnarea gardienilor din Auschwitz, saltele cu miros de vomă, nurses care te aruncă precum sacii de cartofi, pacienți nesimțiți, lipsă de igienă înfiorătoare... Iar astea sunt spitale de faimă mondială, din Oxford (John Radcliffe și Nuffield)... Am enumerat acum cele câteva excepții. Regula, însă, nu suportă comparație. Excepțiile au fost cu atât mai șocante cu cât regula era mai „normală”: toți se poartă extraordinar cu pacientul, nimeni nu te umilește și nu e nevoie să te umilești în fața nimănui, te ascultă, te îngrijesc și ajută, te spală și hrănesc firesc, te scutesc de umilințe; nurses apar imediat ce apeși butonul de deasupra patului, pentru orice nevoie, fie aceea și numai de a cere un pahar cu apă sau o pătură în plus. Nu trebuie să dai șpagă nicăieri, nu trebuie să-ți cumperi singur medicamentele, nu te stresezi căutând, alegând și implorând doctori, nimeni nu se poartă de sus cu tine, nimeni nu te umilește. Dignity e legea. Ne-au mutat de vreo 6 ori între 4 spitale. Prima mâncare caldă, gătită, am mâncat-o după 3 săptămâni, eram ca două schelete amândoi... Ah, da, și nu sunt gândaci în spitale (cum de altfel nu sunt gândaci deloc în general, nici în case, blocuri, birouri, restaurante etc.).
De ce milionarii și bogații lumii ăsteia sponsorizează stupide echipe de fotbal și nu spitale? Un milionar mai modest, nu cel mai „tare”, ar putea pune geamuri termopan în tot trustul Oxford NHS (Radcliffe, Nuffield, Churchill). Și un altul ar putea plăti factura de căldură. Altul ar putea pune aer condiționat. Iar altul ar putea instala bidet-uri și mai multe dușuri. Altul ar putea suplimenta bugetul pentru mâncare. Altul ar putea pune panouri solare. Altul ar putea construi locuințe pentru personalul medical. Altul ar putea suplini bugetul lipsă pentru salarii decente. Și tot așa.
Însă nu. Ei preferă să sponsorizeze, cu sume halucinante, stupide echipe de fotbal și o întreagă, inutilă, penibilă, găunoasă industrie. În timp ce nurses (care salvează vieți, muncesc ture, spală, îngrijesc și hrănesc ființe umane) și mai ales trauma nurses (cele la care ajung toți cei striviți în accidente, pacienți care-s carne vie) sunt plătite cu 8 lire pe oră (sub minimul legal), locuiesc în condiții teribile, iar un medic tânăr, rezident, abia e plătit cu 19 mii pe an, mai puțin decât câștigă un șofer de autobuz (taximetriștii, plumbers, builders nu se pun, ei lucrează 3 zile pe săptămână și restul le petrec pe terenul de golf). Iar când citești pe BBC o știre ca asta: „Manchester United Club have made a change after no progress with results or style despite spending nearly £400m on 11 players...”, adică aproape £40 milioane pe jucător?!, sau că un manager de case de pariuri și online gambling câștigă £265 milioane pe an și este „the best-paid boss in UK”, sau că un politician e mult mai bine plătit decât o trauma nurse, te apucă definitiv scârba. Scârba de putreziciunea și găunoșenia lumii ăsteia. Lumea e alcătuită prost. Lumea în care trăiesc e o versiune imbecilă a lumii.
În Radcliffe (probabil cel mai faimos spital britanic unde, cu mândrie se spune, sunt aduși pacienți din toate colțurile lumii pentru că aici sunt cei mai buni specialiști), mai mult de jumătate din personalul medical (nurses mai ales, dar și medici, chirurgi, consultanți etc.) sunt europeni (portughezi, spanioli, italieni, câțiva români). Să-i văd pe britanici ce or să facă după Brexit, când mulți europeni vor pleca, dacă acum, înainte de Brexit, au un deficit de 40.000 de nurses deja. Și deja am început să primim scrisori de anulare de programări de la spitalele din Londra cu motivația „nu avem doctori destui”. Vorba unui jurnalist celebru (Edward R. Murrow) - „Good night, and good luck,” Great Britain!
Octombrie, o fereastră de spital...
Și această fotografie a unei statui din muzeul orașului în care trăiesc:
Carved stone head (about 1200)
As with vast majority of people who lived in the past, this person's name isn't known. The history of this town includes the stories of famous people like Henry I, Elizabeth I, Jane Austen, but also people whose names have been forgotten...
Și asta a fost tot. Lia Vernescu a ajuns la final.
*
Și totuși... La masa de Crăciun, în tradiția englezească numită Christmas crackers, în cracker-ul nimerit mie am dat nu peste obișnuitele brelocuri, capsatoare, degetare, clești de unghii etc., ci peste un semn de carte de lemn subțire pe care scria:
