11 nov 2020
(text foarte vechi, scris prin anii '90 și)
– Unde crezi tu c-ai s-ajungi așa, lăsându-i să treacă unul pe lângă altul?
– De ce nu i-ai făcut să se întâlnească acum?
– De ce nu le-ai inventat o întâmplare, un amănunt, o conversație care să-i lege?
– Cât ai de gând să mai lungești povestea asta? Nouă când ne vine rândul?
– De fapt, în ce moment al romanului suntem acum?
– Tu ești atent la ce vorbim noi aici?
– Sigur... Dar n-aș putea să spun -
În clipa aceea, înaripatul Hermes, mesagerul zeilor, poposește fâlfâind din aripioarele-i albe pe masa doldora de manuscrise și hârtii. Întrerupți, scriitorii protestează, dau ochi peste cap, sorb din cești de cafea răcită, se lasă pe spate în scaune scrutând intrusul suspicioși printre ochi mijiți, roșii de nesomn, oboseală și iritare. Hermes e proaspăt, suav, aerian, bine-dispus, cu energia clevetitorului pus pe încurcat ițele. Se așează picior peste picior pe un teanc de manuscrise în mijlocul mesei, aranjându-și elegant aripioarele pe spate.
– Țin să vă anunț că nu sunteți singurii care scrieți. Zeus, îngrijorat de plictiseala și apatia din ultima vreme din Olimp, le-a propus să se apuce cu toții de scris, ca într-un fel de competiție literară. După îndelungi dezbateri și certuri, au căzut de acord să accepte condiția de fair-play și să se apuce de scris acest roman colectiv; au promis că nu se mai împart în tabere rivale, ca de obicei, și se abțin de la orice capcane și înșelătorii la care ar recurge în mod normal. Hera a fost cel mai greu de convins să înceteze cu pretențiile de leading-lady și primadonă, dar asta numai cu condiția ca Zeus să jure că nu mai ia forme înșelătoare și că se lasă definitiv de sedus și alergat zeițe, nimfe, muritoare de rând și orice alte creaturi de sex feminin, cu indiferent cât de multe picioare; Zeus a promis solemn, așadar s-au apucat cu toții de scris. Situația este următoarea: Atena, Poseidon și Ares scriu pasajele epice ample, sunt responsabili cu acțiunea, scenele și sentimentele majore – înțelepciunea, curajul, inițiativa –, dar și unele minore – furia, gelozia, precum și gafele făcute doar din orgoliu și grabă, căci prostia e cu desăvârșire interzisă; Mnemosyne – rememorările, întoarcerile în timp plus dialogurile din telefon între cei doi, care vor fi considerabile; Hera vine cu complicații dramatice, comploturi crâncene și mașinațiuni, întorsături subite de destin; Afrodita e cu povestea de iubire, scenele de amor dar și iubirea de frumos, iubirea transcendentă; Apollo vine cu poezia, creează confuzii romantice și mister, le insuflă dorința de cunoaștere, de căutare a adevărului, le facilitează vindecările spirituale și, în genere, lucrează partea solară a romanului; Artemis e responsabilă de partea cu copilăria petrecută pe dealuri și prin păduri, inocența, căutarea eului într-o vânătoare spirituală care e de fapt maturizarea... Și tot așa, mi-e imposibil să am acum o listă completă fiindcă este enormă: toți vor să participe, zeii majori și zeii minori, toți rezidenții muntelui Olimp, inclusiv muzele; numai Zeus nu, fiindcă el va fi, de fapt, și juriul și publicul, adică el va fi unicul cititor. Vreau să spun: unicul cititor care nu contribuie el însuși la scrierea acestui mega-roman. Ce să mai!, ăsta o să fie romanul cosmic care nu s-a mai scris până acum pe planeta Pământ!
– Aiurea! N-au nici o șansă! Habar n-au să scrie romane! Niște debutanți!
– Diletanți!
– Așa e! Habar n-au teorie literară! Tehnici narative! Introspecții! Baahh, adâncimi abisale în bălțile Olimpului!
– Dar tu, cel care ne-ai adus veștile astea și acum stai cu mâinile încrucișate, zâmbind superior, tu ce o să scrii?
– Eu?! Nimic! Eu sunt Hermes, eu doar fac legătura între voi și ei, eu doar o să duc manuscrisele de la unii la alții!
– Da, parcă te crede cineva! Te și văd, între, oprit undeva pe traseu, pe o stâncă inaccesibilă, pitit sub o tufă, cu aripioarele strânse ghem și citind cu înfrigurare tot ce-au scris ceilalți, rupând cu invidie capitolele cele mai reușite și strecurând propriul manuscris, imitând scrisul altora, căci n-o să te poți abține, o să-ți vină și ție să scrii, n-o să scapi! Grafomanule! Ipocritule!
Vociferează toți deodată, stârniți ca la comandă.
– Priviți-l! Se vede pe fața lui că s-a apucat de scris deja. Recunoaște!
Hermes se înalță brusc în aer și dispare. Ceilalți își reiau conversația aprinsă.
Vocile răsar din întuneric, cuvinte care se aud și apoi dispar, unde s-or fi îngrămădind? Mințeau când spuneau că totul e o coală albă pe care nici nu-ți dai seama când începi s-o scrii. Nu. Este doar un întuneric. Șira spinării fiecărui cuvânt nu e un fulger, nu luminează. Este doar un întuneric. Narcis, ce vezi, Narcis spune ce vezi acum?...
– Bine c-a plecat colportorul ăsta de zvonuri penibile!
– Spune, îi faci să se întâlnească odată sau nu? Ne mai fierbi mult așa?
– Ah, dar acum îmi dau seama că va ieși ceva amestecat, împestrițat, fără stil sau în toate stilurile posibile, un mozaic lucrat de mai multe mâini, de prea multe mâini.
– Un roman polifonic, va fi interesant pentru că fiecare va vedea altfel personajul...
***
– Eu m-am plictisit să-l urmăresc de sus din cer și să-l comentez auctorial, spune Atena. Vreau să-i stau în măruntaie, vreau să fie numai al meu, să trăiesc fiecare clipă odată cu el, să-i pătrund în creieraș și să-i văd fiecare gând... De fapt, vreau să-i dictez gândurile.
– Ah, asta s-a mai spus și înainte de Troia și se știe ce-a ieșit.
– Da. Într-adevăr, implicarea voastră va trebui să fie profundă, se amestecă Zeus. Ei au desăvârșit între timp arta scrisului într-atât încât nu se mai știe cine pe cine scrie și până într-atât încât se afirmă că totul este scriitură.
– Totul?
– Dar noi? Noi ce suntem?
– Tu ar trebui să știi cel mai bine. Nu ești tu Hermes, cel responsabil cu... hermeneutica?
– ... Ăăăhm. Părerea mea, dacă-mi permiteți, este că tehnica narativă susținută de Atena e depășită de mult.
Sprânceana Atenei își încordă arcul din care țâșni, metalică, otrăvită, săgeata privirii spre pieptul gol al gingașului Apollo, îndrăznețul.
– Tu vorbești? De zile întregi zdrăngănești lira aia cu ochii în soare fără să scrii un rând.
– Muzici. Muzici, vise și citate. Asta o să scriu. Un mare roman făcut din citate. Fiindcă eu sunt critic literar, muzician și poet, și nu pot scrie romane. S-a mai scris în stilul ăsta, știu, însă eu sunt ubicuu și văd toate literaturile, în toate limbile pământului deodată, ceea ce nici un critic literar de-al lor nu poate să facă fiindcă e limitat de timp, dimensiune și limbă. Eu sunt un calculator de fapt. Și mai mult decât atât, fiindcă am acces și la mințile umane, nu doar la litera scrisă. Dacă la citate adaug muzică și cele mai interesante vise visate de muritori pe planetă, o să iasă într-adevăr ceva cosmic, nemaiscris vreodată nici în cele mai delirante și ambițioase proiecte literare umane. Eee?
– Credința mea este că, până la urmă, fiecare din noi își va crea propria formulă fiindcă, de fapt, este ceea ce se întâmplă acum în școlile lor: consecutivitatea curentelor literare a dispărut în favoarea simultaneității.
– Păi, s-a încercat deja totul, au fost născocite cele mai năstrușnice tehnici: autorul scris de personaje, romanul scrierii romanului, povești despre cum se naște proza, comentarii ale autorului asupra unor texte pe care doar se preface că le-a scris, autorul certat, bârfit, informat, trădat, iluzionat, ba chiar sabotat de personaje.
– Postmodernism, adică.
– E mort. Postmodernismul e mort. Depășit. Old news. Am citit eu asta într-un scriitor englez, Edward Docx. A început era autenticității. Ne revenim în firi. Era și cazul. Mă săturasem de debandada postmodernismului. Meșteșug și îndemânare. Romane-fluviu, serioase, grele, cu umanitate în ele, clasicii ruși rescriși, substanță, nu formă.
– Exact ce ne trebuie, în stilul nostru. Convocați-l pe Homer de urgență, că de la el a plecat totul.
– Totuși, personajul ăsta al nostru - nu cumva ne cunoaște? Nu cumva ne știe? Nu cumva ne vede?
– Și dacă n-o să mai pot scăpa de el mai târziu?
– Eu cred că acum trage cu urechea la discuția noastră și râde de se prăpădește...
– Eu am să-i pun la un moment dat textul meu dinainte și el o să constate cu stupoare că-l respectă pas cu pas...
– Asta s-a mai spus deja.
– Da, dar nu pentru personajul meu.
– Mă ia cu răcoare pe șira spinării, căci simt că, în clipa asta, el stă și scrie tot ce vorbim.
– E clar: suntem bolnavi, stăpâniți de obsesia scriiturii mai rău decât sunt ei.
– Da, pentru că uitați mereu că el este mai important decât sunteți voi.
– De fapt, el este singurul important.
– Măcar eu o să fiu sigur c-am inventat totul. De unul singur.
– Eu nici măcar n-am să inventez. Am să fac reportaj.
– Dar o să fii sigur că vezi ceea ce este?
– Sau că vezi ceea ce vezi?
wkajehraeșlsiytlewijflctknavkyowampe,xxdkjfhidlscqțwșeokfldxjrcșsejrislkjtd.hjngklmbdlfkdslh
Zeus, brusc alarmat de faptul că hărmălaia din jur i-ar putea declanșa o migrenă:
– Repet, repet, repet: nu este un concurs cu premii! Dacă vă dați silința și studiați temeinic teorie literară, critică literară și tot ce ține de arta scrierii romanului, s-ar putea să aveți șanse să-i depășiți pe romancierii lor cei mai buni. Sunt nerăbdător să citesc ceea ce veți scrie. Dar voi citi numai dacă îmi veți permite acest lucru. Nu în calitate de critic, ci pentru pura mea delectare, dacă asta se mai poate. Poate că, până la urmă, ducem până la capăt experimentul și totul o să devină scriitură... Luați aminte: sunt înștiințat că două spirite budiste se strecoară printre voi – caută urme ale influenței doctrinelor Asiei în cultura europeană. Contactul vostru cu ele nu poate să fie decât benefic, căci e clar că nu vor rezista și o vor sfârși prin a se apuca de scris ele însele -
– Zeus, de unde știi că spiritele astea sunt de genul feminin? Rescriem contractul: îți extindem interdicția nu doar la creaturi feminine, ci și la spirite.
– Nu știu încă dacă spiritele astea au sex. Extinde ce vrei, Hera, numai nu ne ține pe loc! Abia aștept să citesc ce va scrie fiecare. Sigur, va ieși ceva amestecat, împestrițat, un roman polifonic, în toate stilurile posibile și cu atât de multe voci încât nici un muritor nu ne va putea citi, chiar să aibă ocazia... Un mozaic lucrat de mai multe mâini, în același timp, și cu neputință de privit de aproape...
***
– A tras cu urechea! Acest Zeus a tras cu urechea la ce-ți spuneam eu cu câteva clipe mai înainte!
***
– ... Oh, de ce s-or fi agitând atât?! Aici la noi e liniște desăvârșită, fiindcă nimeni nu vorbește. Totul se vede și nu mai e nevoie de explicații... Suntem în frescă, unde să fim. Ne naștem din culori, mai bine decât din cuvinte. Iluminați și veșnici. Grota ne va păstra mii de ani de acum înainte așa cum suntem acum: în fresce care luminează și ard. Nu putem urca și nu putem coborî.
– Suntem în oglindă, nu putem fi atinși. Suntem reflectări înainte de a se naște imaginea. Singuri și nevăzuți, lent înghițiți și devorați în burți de oglinzi, pentru ca din noi să se poată naște imaginea.
– Suntem în labirint, uneori ne întâlnim, alteori mergem paralel, trăgând după noi firul dintr-unul din ghemele pe care le ține-n brațe personajul. Fiecare din noi a luat un fir, fiecare are pretenția că-l trage după sine chiar pe personaj.
– Suntem în creuzet. Marele alchimist ne-a smuls din pântecul ce ne purta și, în creuzetul lui, ne naște altfel, altceva, mult mai sublim, mai desăvârșit. Ne grăbește creșterea și ne oprește moartea, nu poți vedea prea clar prin fum, și întuneric, și nori, sclipiri palide, prefaceri lente, nu simți, foetus fiind, cum îți cresc oasele, fragile și moi, de calcar, de cretă, de var, palate în Creta, cum ți se formează ochiul, cum ți se încheagă și ultimul auricul. Nu s-a gândit, nimeni nu s-a gândit, doar mama mea care a scris pentru mine o carte. „Fiului meu mort înainte de a se naște”. Dar ea de unde să știe? Nu știa, ci doar inventa. Dar asta trebuie să fie.
***
– Eu sunt curioasă dacă noi aici îl ursim de-adevăratelea, dacă asta e o nouă metodă de ursit. Sunt geloasă pe ideea lui Apollo. Presimt o nouă Troie la orizont. Trebuie să-mi pregătesc armata literară. Dintre scriitorii muritori, tu pe care îi vrei în tabăra noastră? Ah, ce război va fi, nu cu arme, ci cuvinte! Ce măr minunat mi-a pus în mână ideea asta a lui Zeus!
– Ei, nu, nu! Nu mai vreau vărsări de sânge, omoruri și sinucideri, am coșmaruri noaptea și acum, după atâta amar de timp. Scrie-ți-l tu singură, eu nu mă bag, o să stau și o să țes. Deja simt otrava din mărul ăsta minunat. O să se termine într-adevăr ca la Troia, care tot de la un măr a pornit. Culmea e că noi nici nu putem gusta merele astea, dar putem declanșa războaie cu ele... În plus, nu vreau să mai aud versiuni, fiindcă apoi n-o să mai aibă nici o savoare cititul.
– N-are importanță savoarea lecturii pentru că noi oricum citim cu ochii profesionistului.
– Ești sigură că noi „citim”? E o iluzie cititul ăsta în cenaclu. N-o să avem timp să-i mai ascultăm și pe alții...
– Dar eu tot n-am înțeles: până la urmă personajul ăsta o să se și nască cu adevărat, viu, din carne și oase, și dacă da, după proza cui, cine va stabili ce destin va urma dintre toate posibilele destine proiectate de noi, scrise de noi? A cui va fi opțiunea? Cine va face gestul tragic de a alege? Zeus spunea că nu el, fiindcă nu e un concurs de proză...
– Ai uitat de cele trei Moire...
– Eu cred ca Subiectul însuși, Personajul însuși își va alege cartea, vreau să spun: destinul.
– Dar asta sună a teoria încarnării!
– E clar, asta-i lucrătura budistelor ălora, avea dreptate Zeus!
***
– N-a fost ideea mea. Nu eu. Ne-am trezit deodată făcând asta, ca într-o conspirație mută, veche. Toți scriau. Toți se scriau. Nu știu. Dar ăla când zice că e întuneric, minte. El doar aude și inventează ce să audă. Nimeni n-o să mai citească pe nimeni, n-or să mai aibă timp, fiecare se scrie și se citește pe sine. Ce uriaș cenaclu să-i poată aduna? A fost cândva – să se asculte pe rând, fiecare murind. Și tot trăgeau în urma lor o dâră, o scriere, până în acel punct, chiar și atunci când pretindeau că stau și ascultă și citesc și nu mai scriu.
– Deeestul! Tăcere! Nu se mai înțelege nimic. O luăm de la capăt, să facem ordine, să fie limpede. Să se vadă fiecare actor, să nu se mai amestece vocile, ce înseamnă teatrul ăsta pe întuneric?! Când nu mai știi dacă nu cumva e un singur actor, visând zeci de roluri în delir... Să ne vedem, să ne știm, să ne cunoaștem marginile, să ieșim din întuneric. Dar, pentru asta, mai întâi, trebuie: să facem LUMINA!
– Să facem lumina?!
– Dar eu sunt singur, sunt Narcis, eu sunt în apă. E întuneric.
– Ai căzut în oglindă, a spus unul.
– De ce-l minți? a spus altul. El e în propria lui carte, e o carte închisă, în care semnele stau amestecate, de aceea e întuneric. Abia când cineva o va deschide, semnele se vor ordona, sub ochiul luminii. El așteaptă pe cineva care să-l citească.
– Hahaha! a râs altă voce, suavă și caldă și susurând. Ești la mine în pântec, nu-i asculta. Eu te iubesc și te voi naște.
– Ooo, nu! Cum să-l naști tu, când eu i-am făcut vânt în întunericul labirintului, lăsându-i doar un capăt de fir în mână, și astfel el tot la mine se va întoarce?
– Așa? sare un altul. Și dacă n-o să vrea? Dacă o să te târască după el mai departe, și mai departe, prin labirint, o să te tragă pe drumuri încâlcite pe care nu vrei să mergi? Dacă o să te soarbă în labirint, indiferent de ce te vei agăța și oricât te vei împotrivi?!
– Oh, dar te înșeli, dragul meu, eu nu stau la ieșirea din labirint, ci eu sunt chiar în centrul lui: i-am făcut vânt spre margine, doar ca să vadă lumea de dincolo, aceea normală, cu Ariadne și Minoși, să zăbovească puțin, cât să-i cunoască, și apoi să vină înapoi. Eu sunt acela care o să-l târăsc după mine, nu el...
– Dar de ce să va schimbați rolurile, domnilor? Eu nu dau fiecăruia decât rolul pe care singur și-l alege, totul e o scenă, v-o spun eu, și toți sunt pe o scenă, e foarte clar. Singurul lucru care ne mai rămâne de făcut este LUMINA! Altfel nu se mai înțelege nimic... Deci: LUMINAAAAAAA!
Dar cum de, din atâția, a rămas unul singur?!
***
S-a născut. Ursitoarele și-au luat calabalâcul și-au plecat...