Toalete

Articolul ăsta e despre toalete publice, dar bucureștenii care caută disperați pe google un WC în miezul nopții la metrou vor fi foarte pissed off să dea peste textul meu kilometric care nu-i ajută cu nimic și nu le rezolvă problema stringentă. Sorry, folks!

Paris - claustrofobizante, meschine și murdare; Londra - murdare; Grecia - marmoreene și frustrante; Spania - creative, dar rămâi pe întuneric; România - criminale (la propriu) sau metafizice; Veneția - grandissime.

Toalete publice - unde intri să te scapi de o grijă, să-ți golești corpul de toxine și reziduuri. Prin câte toalete trece, în medie, un om în viața lui? Poate fi o toaletă schimbătoare de destin? Senzația enervantă că, dacă n-ai fi fost plecat la toaletă tocmai în acel moment, n-ai fi ratat o anume întâmplare hotărâtoare care s-a petrecut în absența ta? Că un mers la toaletă ți-a deraiat destinul? Sau invers, că, din pricină că n-ai avut o toaletă atunci când ți-a trebuit, ai renunțat la o anume variantă de viitor? E o exagerare, însă nu e exclus să se fi întâmplat cuiva.

Mie - da. Nu eram tocmai la sau pe toaletă, ci mă spălam pe dinți și n-am auzit un anume ciocănit în ușă; știu că, dacă l-aș fi auzit și aș fi deschis acea ușă, viața mea ar fi luat un alt curs (m-aș fi scutit de o traumă). Și, da, fiindcă nu aveau toalete pe câmpul de filmare (îmi sugerau să mă duc în tufe sau în plantația de porumb!), am renunțat la un mic rol într-un film pe care regizorul îl crease special ca să-mi dea mai mult spațiu fiindcă-i plăcuse cum ieșisem pe peliculă; fabulez că poate că atunci mi-am ratat o carieră de actriță.

Toalete la Paris

(martie 2008) După atâta cărămidă englezească, am văzut în sfârșit ceva familiar: Parisul cu străzile, clădirile, oamenii - mi-a amintit așa de tare de București... După foarte multă vreme, abia Parisul m-a făcut să-mi fie tare dor de București, mai bine zis mi-a conștientizat dorul ăsta, l-a acutizat fiindcă era ca și cum eram în București și nu eram, ca și cum mi-l arăta și mi-l lua înapoi în același timp...

Aici plouă diluvian, e o furtună atlantică, potop. Mi-am pus muzică și mă adun să-ți spun despre Paris. Despre străzi și oameni. Am trecut și prin locuri celebre, cele din ghidurile turistice, dar n-am stăruit, după cum n-am fost în muzee.

Ne-am dus cu Eurostarul, două ore și ceva din Londra, apoi cu metroul prin Paris până la stația cu hotelul, La Motte Piquet, ne-am oprit să ne organizăm în intrândul unei clădiri, am constatat că am printat hârtiile cu rezervarea la hotel dar fără adresă sau numere de telefon, nimic, habar n-aveam unde e hotelul, și, tocmai când ne întrebam unul pe altul ce ne facem, apare o doamnă subțire, blondă, elegantă, cărând un ceva ce părea a fi un tablou înfășurat în hârtie, descuie ușa clădirii să intre și se uită la noi curioasă, ne salută și atunci o întrebăm dacă știe de hotelul nostru, zice că nu, dar, spre uimirea noastră, ne invită sus să căutăm pe internet (în 2008 nu existau iphone-uri și tablete). Urcăm cu bagajele în lift, intrăm într-un apartament superb, labirintic, de o liniște țiuitoare, ne duce prin niște holuri lungi spre un study-room cu o fereastră cât peretele dând spre o grădină suspendată (now that's a real French window!), lungă până la clădirea din partea opusă, deschide laptopul, caută hotelul, ne întreabă dacă nu vrem o cafea, eu aș fi zis da, dar J - cu clișeele britanice cărora uneori nu le poate rezista - mulțumește frumos și zice că nu, doamna ne printează adresa hotelului, mai schimbăm ceva vorbe, apoi iar ne întreabă de cafea, arată spre terasă, suntem nehotărâți și în cele din urmă plecăm pentru ca, ajunși în stradă, să ne pară rău, era evident că doamna avea chef de vorbă cu noi, ar fi fost interesant. Nici măcar nu-i știm numele și am uitat instantaneu numărul apartamentului, ne-am tot gândit apoi în zilele următoare să-i trimitem un buchet de flori - în zadar.

Am ajuns la hotel mergând pe niște străduțe, J s-a oprit la un moment dat în dreptul unei piațete, uite, zice zâmbind. Eu mă uit, what? what?, ce? ce e așa ieșit din comun, o piațetă, o clădire, mare scofală. Era Turnul Eiffel printre pomi, dar eu, obosită, târând valiza, nici nu băgasem de seamă.

Hotelul - destul de ok, pe o străduță liniștită, ar fi fost bine dacă fereastra ar fi dat spre curtea interioară, nu spre stradă, alături era un magazin de carne care primea livrarea la 5 jumate în fiecare dimineață. Peste drum era ambasada Cubei, am avut parte de o mică demonstrație spre seară, un grup scandând ceva de neînțeles preț de juma' de oră. Vreo 5 veioze în camera cu lumină slabă, dar nici un bec în tavan, gloom englezesc de-a dreptul. Nici o oglindă în afară de cea din baie. Noaptea scoteam frigiderul din priză. Și tot auzeam tocuri pe caldarâm, claxoane în intersecție, dușurile în clădire (măcar n-am auzit faxul mergând toată noaptea la recepție, ca în Atena, și recepționerul calculându-și pe abacul electronic cu clopoțel încasările pe tot anul).

Seara, ne-am dus spre Eiffel, după o plimbare pe străduțele din apropierea hotelului și o cafea într-o brasserie care era încă deschisă la 11 noaptea (în Anglia cafenelele închid la 5-6 seara după care nu-s deschise decât pub-urile și restaurantele - adică să bea populația, că altceva n-are ce face după ora aia).

La Eiffel, am prins ultimul lift până la etajul doi, unde am crezut că rămânem înghețați, atârnați de barele de metal, bătea un vânt arctic cumplit, abia am avut stare să ne uităm la dantelăria de metal și luminile din zare. Nu mai era nimeni, în afară de un grup de copii italieni foarte frumoși și foarte vii (amintindu-mi că suntem încă în viață), și niște japonezi pe care nici un crivăț din lume nu i-ar fi putut opri din făcutul pozelor.

De a doua zi încolo n-am făcut decât să hoinărim, la început urmând indicațiile din ghid, locurile celebre, apoi am lăsat baltă ghidul și am umblat la întâmplare pe străzi; din întâmplare am dat peste Sorbonne în spatele Pantheonului, apoi tot din întâmplare am ajuns într-o zonă veche, Mouffetard, un fel de sătuc tradițional, cu clădiri foarte vechi, până la epoca romană, cu piață și magazinele cu bunătăți. Pe oriunde o luam era ceva de văzut, fie doar și o piațetă cu cafenele și lume relaxată. Lumea e mult mai relaxată și mult mai vie, așa mi s-a părut, alt aer, e mai multă expresivitate pe fețele oamenilor, nu e nebunia, stresul, alergătura, hăituiala pe care le vezi în București, nici monotonia exasperantă și placiditatea de pe fețele englezilor. Am văzut bunici care încă merg de mână cu nepoții, doamne discutând la nesfârșit în cafenele, oameni râzând pe stradă, am putut să zâmbesc copiilor mici fără să-mi fie teamă că părinții se vor uita cu suspiciune (mereu îmi amintesc câtă plăcere îmi făcea să merg cu bunica oriunde, în oraș, în tren, în sat, pe stradă și să ne întâlnim cu oameni cunoscuți sau necunoscuți care să mă admire, daaa, sufăr de narcisism - în Anglia nu se face așa ceva, părinții văd un pedofil sau abductor în orice persoană care zâmbește copilului lor).

Oamenii, în general dar mai ales cei în vârstă, sunt subțiri, sprinteni, femeile sunt cochete într-adevăr, foarte feminine; dacă mă gândesc, totul e făcut pentru oameni anormal de subțiri, inclusiv ușile metroului, abia încăpeam prin ele; metroul e ghilotinant din punctul ăsta de vedere, și J mi-a povestit o întâmplare cu mama lui, s-au dus în tinerețe la Paris și, după o cină bună la un restaurant, prietenii lor au avut ideea să ia metroul spre hotel, nu taxiul, era târziu, pustiu aproape și, la trecerea prin ușile de la intrarea spre platformă, unde pui biletul în mașinărie și apoi ți se deschid ușile rabatabile, mama lui - care nu e nici slabă, nici grasă, ci absolut normală - a avut neplăcuta surpriză să constate că nu încape printre uși care, după câteva secunde în care ea s-a zbătut să treacă, s-au închis prinzând-o la mijloc, a trebuit să se cocoațe și să sară peste ele cu ajutorul tuturor celor din grup... La fel toaletele, peste tot în Paris, sunt foarte strâmte, eu am avut probleme, nu te poți mișca, de intrat parcă mai poți, dar când să ieși aproape trebuie să sari peste bazin din cauza ușii care se deschide înăuntru, lipindu-te complet de perete.

Cea mai bizară toaletă a fost în Montparnasse, în piața cu pictori, într-o cafenea, am intrat și era așa: sala cu chiuvetele, apoi două uși, una pentru ele, una pentru ei, cu oglinzi de sus până jos (în spațiul ăla extrem de strâmt, claustrofobizant, oglinzile astea invaziv de aproape, indiscrete și hiperbolizante nu pot fi decât un semn că și francezii suferă de narcisism), am intrat la ele și abia am încăput; după, în timp ce mă spălam pe mâini, am văzut în oglinzi reflectat un bărbat întors complet cu spatele, prins în ușa de la toaleta lor, urina din ușă fiindcă nu îi încăpea tot corpul în toaletă. La capitolul toalete, Parisul stă foarte prost, sunt oribile toate, neîngrijite, murdare de-a dreptul. Până și în La Fayette, echivalentul Harrods-ului din Londra? (și prin care doar am trecut întâmplător ca să ne mai încălzim oasele), toaletele erau la fel ca peste tot, mă așteptam ca măcar acolo să fie mai curate, în ton cu eleganța magazinului, nici vorbă.

Într-un restaurant pe lângă centrul Pompidou, unde ne-am întâlnit cu doi prieteni (un belgian și iubita lui, el - original, tot felul de teorii bizare, călător din fire, din cei care dorm în sacul de dormit pe unde apucă, ea foarte calculată, axată pe carieră și siguranța financiară; ea e însărcinată și el speriat că i se schimba viața ireversibil; amândurora le place Londra mai mult decât Parisul și el s-a apucat să scrie o carte, experiența lui de parizian în Londra, discuții pe tema asta), și - mă duc la toaletă să mă spăl pe mâini înainte să mâncăm. Un borcan cu Palmolive pe o masă de lemn în mijlocul căreia tronează o chiuvetă de tablă prăpădită, cu o țeavă deasupra, dar nici un robinet; țin mâinile sub țeavă, crezând că e din cele cu senzor - nu era; mă uit bine pe pereți, încerc, în glumă, până și șuruburile oglinzii, doar-doar o veni apa - nimic; mă uit cu ciudă în chiuvetă la urmele proaspete de apă - semn că cineva tocmai a folosit-o. Mă uit sub masă la țevăraie, nici un robinet, manșetă, buton sau alt mecanism. Merde! Mă plimb în sus și în jos și deodată curge apa prin țeavă, mă apropii și când să-mi pun mâinile sub jet, se oprește. După alte căutări disperate și cu săpunul în căușul palmelor, îmi dau seama că era un buton cât o monedă undeva pe podea pe care trebuia să apăs cu talpa ca să vină apa.

În Montparnasse, în piața cu pictori, stăteam la o măsuță și ne uitam la oameni, era plin de oameni de tot felul, vine spre noi unul din pictori, din cei care-ți fac portretul pe loc, îl văzusem că se tot uita la noi de ceva vreme de pe scaunul lui din dreptul șevaletului, J urmărea o vrăbiuță care aterizase pe măsuța noastră și cerea mâncare, eu eram cam amărâtă și tocmai îmi stricasem cheful fiindcă plătiserăm 14 euro pe o cafea fără gust și un pahar cu apă de la robinet - capcană pentru turiști, nici n-am fi cerut cafeaua, dar a trebuit fiindcă aveam eu nevoie de toaletă - și vine pictorul ăsta și intră în vorbă cu noi - evident, altă capcană pentru turiști -, se oferă să ne facă portretul, shoo! dacă o cafea și o apă erau 14 euro, îmi închipui cam cât ar fi cerut pe un portret, așa că zic nu, go away, și el zice păcat, aveți fețe interesante și ne tot studiază din ochi și mai zice ceva ce nu înțelegem, pe urmă întreabă de unde suntem, iar eu zic, cu ezitare, „England” (ca să nu mai lungesc conversația cu explicații, care de unde e), și el ridică sprâncenele stufoase... Abia după ce a plecat de lângă noi mi-a părut rău că n-am zis „România”...

Ne-am dus și la un coafor, la întâmplare, evident (doar mă știi, tot nu m-am lecuit), nu vorbeau o boabă englezește, ce bine, e grozav să nu te streseze nimeni, să te uiți doar în oglindă, să nu te bată la cap cu întrebări tâmpite coafeze care n-au nici cel mai mic interes în persoana ta, le doare-n cot dacă ești trist sau vesel, dar trebuie să facă conversație cu tine fiindcă intră în job description... De acum încolo o să pretind în Anglia că nu vorbesc engleza. Mi-a plăcut cum ciripeau în jurul nostru și culmea e că m-au tuns cum voiam. Un salon mic, cu doar două scaune, un coafez și o coafeză.

Erau doi bătrânei în Le Marais, eleganți, la pas, el cu un ghid al Parisului în mână... ne uităm mai de aproape când trecem pe lângă ei, o carte veche, U rămâne cu gura căscată, zice că are ghidul ăla acasă și e... din anii '60.

La plecare, am zis să nu mai târâm valize prin metrou (unde valiza mea a rămas blocată între uși la venire) și am comandat un taxi. Experiență neplăcută. Am întârziat 3 minute și ne-a taxat 13 euro așteptarea. Șoferul avea scaunul împins foarte în spate încât n-am încăput cu picioarele în intervalul cuvenit mie (am stat cu ele în diagonală peste J), am încercat să-i spun că vreau să-și împingă scaunul mai în față, s-a făcut că nu înțelege. La coborâre, contorul arăta 24 euro, iar el ne-a cerut 26, a zis că 2 euro tre' să plătim pentru bagaje, că le-a pus în mașină și le-a dat jos. Puah! Până și taxiurile erau claustrofobizante; dacă eu n-am încăput comod, nu știu cum un om de dimensiuni normale ar fi încăput în el.

La metrou n-am văzut pe bătrânul cerșetor cu gramofon din „Amelie”, cel care nu vrea să primească bani duminica fiindcă e în afara programului de lucru; dar am văzut în vagon un țigan cu acordeon cântând la... microfon. Și un teatru de păpuși improvizat. Metroul în sine e și el necruțător, un fel de trompetă sună înainte ca ușile să se închidă, mai bine zis să cadă ca o ghilotină, dacă nu ești atent te prind, mă așteptam să văd bucăți de mâini și picioare zburând în aer în urma metroului.

Eram cu valiza, stăteam pe băncuță, un grup de copii s-a urcat și pur și simplu s-au cocoțat peste locuri, peste mine, peste valiză, claie peste grămadă, un fel de viermuială plăcută, simpatică, mi-a amintit de grădiniță când ne jucam și ne aruncam unii peste alții, ne tăvăleam pe jos... cu greu am reușit să cobor unde trebuia (asta nu mi s-ar fi întâmplat în Londra).

Mâncarea - e bună, totul are gust, un morcov și o fasole verde înăbușită au gust. Uitasem gustul adevărat al legumelor, în Anglia mâncăm plastic.

În trenul spre Londra, am nimerit în cel mai aglomerat vagon, în mijlocul unui grup clănțănitor de chinezi care n-au tăcut o clipă (eu lângă o chinezoaică, J la fel, și în jur - restul chinezilor), iar mai în spate, niște tineri englezi care, ca orice englezi sadea, au băut tot timpul. Ăsta e alt aspect: nici în Paris n-am văzut oameni beți pe stradă, numai englezii beau aplicat și cu metodă și cu scopul bine definit de a se îmbăta; dacă nu vomită la sfârșitul serii, înseamnă că n-a fost o seară reușită.

Toalete la Londra

Londra (și UK în general) stă și ea prost la capitolul toalete, pentru că stă foarte prost la capitolul (sau tomul) igienă - sunt aproape barbari din punctul ăsta de vedere. Parizienii stau prost cu toaletele, dar măcar își șamponează străzile în fiecare dimineață. În Anglia, jegul de pe străzi este ancestral, milenar, nici răzuit cu dalta nu s-ar duce, noroc că plouă des și mai curăță, vag, praful, voma, scuipatul, negreala de la diesel. Dacă vreodată dă vreo epidemie serioasă peste ei, or să moară pe capete, din pricina lipsei crunte de igienă.

Pentru mine, singura toaletă agreabilă și civilizată din Londra este în BalaBaya (restaurant israelian superb cap-coadă), iar singura toaletă suportabilă din UK este cea din Lulworth Cove Inn (Dorset - the real England), unde e curat, te simți tri- nu bi-dimensional, pe pereți un Daniel Craig ieșind din mare ca din propriii mușchi, și un alt Bond pe plajă, pe care era să nu-l recunosc - Sean Connery tânăr, iar în difuzoare un comic englez din anii '60 spune glume la care m-am trezit chicotind: „We have talked to a zoologist these days, he claims he has invented an afrodisiac insecticide. It's not very effective as an insecticide, but you can swat two flies in one go.”

Sâmbătă în Londra (2009) să ne întâlnim cu U și C veniți în deplasare. Ploaie și frig, ne oprim într-o cafenea italienească în Piccadilly Circus, nu mai pun piciorul în ea în veci. Mă duc la toaletă și văd că cine fusese înainte nu trăsese apa. Altă toaletă nu e, așa că dezinfectez repede totul cu Dettol-ul din geantă (sunt obsedată de vomiting bug care circulă la greu prin toaletele englezești), inclusiv lanțul de tras apa (era o toaletă veche, n-am mai văzut de mult una dinasta, cu rezervor sus și lanț), apuc de lanț (care n-avea mâner, nimic să mă protejeze, un plastic, ceva - nimic), trag de câteva ori, cu un șervețel înfășurat să nu-mi tai degetele, și, cumva, prind o poziție în care funcționează, ce bine!, fac pipi repede, apuc iar lanțul să trag apa și nimic, trag de lanț în toate direcțiile timp de vreo 5 minute doar-doar oi prinde iar poziția salvatoare - nimic, mă apucă panica, ce fac acum, ce să fac, las capacul, mă urc pe el, trag iar în disperare de lanț, uit de șervețel, înfășor lanțul pe degete de câteva ori și trag din răsputeri, până ce, după un timp, observ că îmi sângerează un deget, las lanțul și apăs direct pe pârghia care iese din rezervor, dar pârghia nu cade perpendicular pe șanț, mă chinui să o fixez, nimic, salt capacul de fontă al rezervorului și bineînțeles că, greu fiind, îl scap, rămâne proptit sus, între rezervor și perete, gata să cadă peste cuierul unde îmi pusesem geanta, iar dedesubt era coșul de gunoi plin vârf cu hârtii igienice folosite. Las baltă totul și ies din toaletă, mă spăl pe mâini, mă duc la vânzător și-i spun că toaleta e defectă, să pună un afiș, ceva, pe ușă, ăla zice „ok”, dar nu face nimic concret. Noroc că aveam un plasture să-mi pun pe deget, mă tăiasem în nenorocitul de lanț.

Cât am mai stat acolo, a trebuit să am grijă să nu las pe nimeni să intre în toaletă (nu numai că mi-era jenă de ce lăsasem în urmă, dar mai ales mi-era teamă că le cade și capacul rezervorului în cap), toată lumea a folosit toaleta bărbaților.

La plecare, insist la vânzător să vadă de toaletă, ieșim din cafenea numai în momentul în care în sfârșit se mișcă în direcția aia.

Toalete în Grecia

Marmoreene, la propriu, de marmură până și în cele mai pierdute sate din „el culo del mundo”, și marmoreene la figurat: frustrant inaccesibile precum zeii olimpieni, pentru că grecii de peste tot au un fix cu „nu aruncați hârtia folosită în veceu, ci puneți-o în coșul special” (sunt obsedați de ideea că canalizările lor - nu cred în cacofonii, dar aici suntem în context -, mai înguste decât cele din restul Europei, nu suportă nimic ne-fluid în ele). Asta-mi taie plăcerea defecatului în pace. Îmi induce un teribil guilt feeling, fiindcă nu pot respecta regula asta. Ar putea fi singurul defecat divin de pe planetă, însă nu mi-e dat. Păcat...

Momentul climactic (de la climax) al aventurii mele scatologice grecești s-a întâmplat, firește, într-o toaletă marmoreeană, sticlind de marmură și de curățenie. Într-un sătuc egeean, într-o cafenea din micul port. Spațiu în ea să valsezi, nu alta: nu doar bazinul aferent, dar și un bidet, și o măsuță (de marmură toate, of course) unde să-ți pui geanta, să-ți scoți fardurile (urăsc să-mi pun geanta pe marginile veșnic inundate ale chiuvetelor din toate toaletele planetei), un taburet pe care să stai - adevărată rest-room, nu toaletă - și să te uiți în oglindă, săpun grecesc în soap dispenser, un alt dispenser cu hand lotion, șervete de hârtie (nu ne-igienicul hand-dryer electric, care aruncă aerul în podea de unde ți-l ridică apoi drept în nas), în fine, nu mai fac aici oda toaletei grecești... Deasupra vasului de toaletă (orbitor de sclipitor), pe capacul alb al rezervorului, erau stivuite vreo șase suluri de hârtie igienică; deasupra lor, binecunoscuta plăcuță cu avertizarea, în litere roșii, pe care o învățasem pe de rost deja: „ΜΗ ΡΙΧΝΕΤΕ ΧΑΡΤΙΑ ΣΤΗ ΛΕΚΑΝΗ (mi rihnete hartia sti lekani) = DON'T THROW PAPERS IN THE TOILET”. Ăh! No way! N-am respectat niciodată cerința asta, nu pot. Deasupra inscripției, un raft de marmură plin cu alte suluri de hârtie. Totul alb, un alb în diverse forme. Aproape un hybris. Singura culoare care spărgea albul continuu din jur era roșul interdicției.

... A fost deajuns să fac o singură mișcare greșită, la final, când am tras apa. M-o fi orbit atâta marmură în care bătea soarele prin geamul de sus, sau, cine știe, vreun demon al toaletelor m-a tras de mână tocmai când terminasem de apăsat butonul rezervorului. Sulurile de hârtie depozitate pe capac au săltat în aer și au căzut apoi, unde altundeva decât în vasul de toaletă care se golea de reziduurile mele și se umplea de apă curată. Și de suluri de hârtie. Panicată, am încercat să le opresc zborul prin aer, însă mâinile mele, iarăși, au făcut exact mișcările pe care n-ar fi trebuit să le facă și, în clipa următoare, sulurile de pe raftul din perete plonjează și ele sus, în aer, căzând apoi peste tot în jur, inclusiv în vasul de toaletă, peste celelalte. Îmi sare în ochi roșul brusc înfuriat al interdicției încălcate: do not throw paper in the toilet!

M-am întors din ușă să admir peisajul: toaleta plină vârf cu suluri de hârtie pe care părea că le refulase în neștire, dând pe dinafară, revărsându-le pe podea peste tot în jur. O toaletă de marmură albă refulând hârtie imaculată. Curat operă de artă.

Toalete în Spania

Granada, cartierul Albaicin, Alhambra văzută dintr-un restaurant care avea cea mai bună vedere spre castel (era într-o vilă renovată, Carmen de Aben Humeya) și cea mai proastă și scumpă mâncare (după o așteptare de vreo 2 ore)... S-a întâmplat că acolo am avut cel mai superb peisaj sub ochi din viața mea stând pe o budă - nu cred că o să mai am privilegiul ăsta vreodată. Eram în buda restaurantului și, fiindcă am stat nemișcată prea mult, s-a stins lumina (era una din toaletele idioate unde te trezești că se stinge lumina când ți-e lumea mai dragă și trebuie să începi să dai din mâini ca un apucat, dar nici atunci lumina nu revine; cum naiba să te miști în timp ce ești pe budă? și cum au calculat ei timpul necesar statului pe budă?); neputându-mă duce la întrerupător, tot ce am putut să fac a fost să întind brațul cât pot de mult și să deschid geamul, să intre lumina. Spre surpriza mea totală, dădea direct spre Alhambra - văzută de la înălțime și de aproape, și cu Sierra Nevada în fundal - și am stat așa, în admirație profundă, gândindu-mă dacă și locuitorii vilei, în trecut, stăteau pe budă tot cu peisajul ăsta sub ochi - curat simț artistic!

***

Da, toaletele din Spania te lasă pe întuneric după câteva secunde de nemișcare. Altfel, sunt curate și decente. Romantice și creative.

... În cea din Nuestro Secreto, precum în Lulworth, o glumă iese din difuzoare. „O tânără se urcă în tramvai și, negăsind loc liber, se adresează unui domn așezat: Sunt însărcinată, îmi puteți ceda, vă rog, locul? Individul îi măsoară din priviri abdomenul plat: Însărcinată?! Nu se prea vede. De cât timp sunteți însărcinată? Răspunsul: De jumătate de oră, dar îmi tremură și acum picioarele...”

Toalete în România

Excruciating! Ai nevoie de counselling și terapie după. Nu pot să uit fața siderat-șocată, încremenită, a soțului meu ieșind din toaleta unei gări dintr-un orășel - culmea! - transilvan (2008)... Maxilarele încleștate, n-a putut articula nimic multă vreme după. A fost șocul vieții lui. Îl avertizasem să nu intre, nepotul meu chiar îl implorase... Abia peste ani de zile mi-a povestit, parțial, ce văzuse. Fecale antice fosilizate, întărite, uscate, de toate nuanțele și de cele mai neașteptate nuanțe, pe toți pereții de jos până sus, pe podea și pe toate obiectele, inclusiv pe chiuvete (ce minte de ce fel de om ar putea face așa ceva? cine ar vrea să trăiască printre astfel de oameni?) peste care fecale noi, depuse și așteptându-și fosilizarea. Probabil nimeni nu curățase vreodată toaletele alea de când fuseseră date în folosință. De ce sunt unii români atât de împuțiți, atât de murdari? Curățenia nu costă. În Anglia se acordă certificat de „the loo of the year” pentru cea mai curată, modernă, eficientă toaletă a anului (pe care, probabil, o caută din greu); toaleta cu pricina, dacă cineva ar fi fotografiat-o, probabil că ar fi primit certificatul de „the horror loo of the planet”.

Cea de la femei era probabil în aceeași stare. N-am văzut-o. Pe mine mă invitase brusc casierița să folosesc toaleta angajatelor (sub cheie), nu pe cea publică, dându-mi de înțeles că cea publică e de nefolosit (aveam să aflu că sora mea aranjase „invitația” asta, măcar eu să nu rămân traumatizată). Dacă toaleta angajatelor arăta cum arăta (mizeră, nu departe de descrierea de mai sus), iar ele o considerau ok, convinse că-mi fac o favoare, refuz să-mi imaginez cum arăta toaleta publică a femeilor.

Eram atât de disperați să folosim toaleta din gară fiindcă tocmai veniserăm cu trenul din București și, timp de 7 ore, ne abținuserăm, toaletele din tren erau absolut imunde...

Firește, asta se întâmpla cu 10 ani în urmă. Sper că acum arată omenește toaleta gării ăsteia. Și, firește, asta e exemplul extrem. Precum taxiurile românești, toaletele sunt și ele schizofrenizante - de la curate la murdare, de la decente la imunde, de la elegante la caverne cu fecale fosilizate stalagmitic pe podele, clanțe, uși și pereți.

***

Buda din copilărie - de lemn văruit, curată, de pe care puteam vedea o bucată de cer și diverse poze cu actori și actrițe decupate din reviste și lipite pe ușă - cum punea toată lumea prin bude la țară - le reînnoiam în fiecare an. Peste tot pe unde mai mergeam în vizită, în bude predominau Robert Redford și Sophia Loren.

De unde o fi venind cuvântul „budă”, în Ardeal? Mereu m-am întrebat. De la Buda din Budapesta? Sau de la Buda al budiștilor, faptul că stăm în poziție meditativă și nemișcați pe budă precum Buda cel nemișcat? De la „budă” o fi venind cuvântul „budigăi” cu sensul de „chiloți”?

Țin minte că mă fascina o budă a unor prieteni de-ai bunicii, doamna și domnul Duțu, nu aveau copii și mă iubeau foarte tare. Mergeam deseori pe la ei duminica după biserică, mâncam de prânz și apoi ea îmi făcea caramel cu nucă pe o bucată de lemn, și stăteam toți de povești. Aveau o budă absolut fascinantă fiindcă nu-i vedeam niciodată fundul, era foarte adâncă, întunecoasă, rece, austeră și, betonată fiind, orice zgomot în ea avea ecou neliniștitor, reverbera ca într-o peșteră, sau ca în sala de așteptare din gara de la noi, și-mi imaginam că dedesubt e chiar o sală mare de așteptare, goală, și-mi era cam jenă să fac ceva; faptul că nu-i vedeam nici marginile, nici capătul, era înfricoșător, totul se ducea adânc înspre măruntaiele goale și cumva inexistente ale pământului, era un mister pentru mine ce e dedesubt... Hades-ul... Placa de ciment cu gaura perfect rotundă dincolo de care începea un gol adânc și întunecat - atracția hipnotizantă a vortexului. Revelația că lumea noastră, de la suprafață, nu are deloc adâncime.

Toalete în Veneția

fără cuvinte:

Notă: Straniu - am un cititor de Toalete foarte devotat, revine periodic foarte des și se oprește numai pe postarea asta, nu-l interesează nimic altceva de pe site. Ce-o fi găsind atât de fascinant la textul ăsta încât îl citește și recitește de atât de multe ori?!